Cântul XXXI

Aceeaşi limbă-ntâi m-a mursecat
încât crezui că foc pe-obraji îmi pune,
şi-apoi tot ea şi leacul mi l-a dat.

Atare-o lance-aveau, precum se spune,
Pelops şi-Ahil, că darurile sale
cumplite-ntâi erau şi-n urmă bune.

Iar noi ieşind din dureroasa vale
treceam pe naltul mal ce-o-ncunjura
şi fără de-a vorbi nimic pe cale.

Nici noapte-aici, nici ziuă nu era,
aşa că ochii-aveau puţină zare,
ci-un corn eu auzeam, ce-astfel urla,

c-ar fi-ntrecut şi-un tunet cât de tare.
Deci ochii-atunci spre sunet îndreptând
urmai un drum opus cu-a lui cărare.

N-a plâns, în urma fugii triste, când
pierdut-a Carol sfânta sa armată,
Roland din bucium mai cumplit sunând.

Nu mult privii acolo şi deodată
păru că turnuri multe văd ivite
şi: – "Duce",-am zis, "ce ţară ni s-arată?"

Iar el: – "Fiindcă-n zările-amurgite
tu prea departe-ai vrea să cercetezi,
te-nşală deci vederi închipuite.

Când vom ajunge-acolo ai să vezi
la mari distanţe simţul cum te minte,
deci fă şi tu mai iute să-mi urmezi."

De mân-apoi m-a prins, vorbind cuvinte:
– "Spre-a nu-ţi părea ciudat cu totul ce-i
acolo-n fund îţi spui mai dinainte

că nu sunt turnuri, ci giganţii-acei
ce stau în puţ sub râpa ce-l roteşte
toţi până la buric în malul ei."

Aşa precum când ceaţa se răreşte
treptat privirea tot mai clar răspică
ce-ascuns e-n fum ce zarea ne-o-nvăleşte,

aşa, distanţ-având mereu mai mică
spre puţ, prin negrul şi-ndesitul fum,
scădeam eroarea şi spoream în frică.

Pe culmea sa rotundă-ntocmai cum
Monteregion cu turnuri se-ncunună,
aşa, ca turnuri, până-n brâu acum

văzui sub mal stând cerc în văgăună
cumpliţi giganţi, cui Joe furios
şi-acum le-azvârle-ameninţări când tună.

Vedeam la unii şi-al lor chip scârbos,
şi piept şi umeri şi din vintre-o parte,
şi braţele-atârnând pe coaste-n jos.

Cuminte-a fost că firea ăstei arte
de-a naşte-asemeni monştri-i puse-o fine,
lipsind de-atari executori pe Marte,

balene însă şi-elefanţi de ţine
şi-acum, cu mult mai dreaptă ea s-arată
şi mai prudent oricui gândeşte bine,

căci unde sunt puteri şi judecată
cu vrere rea unite-ntr-o făptură,
n-ai scut tu, oame,-n contra-i niciodată.

Obrajii lungi şi laţi mi se părură
cât pinul pe San Pietru, şi-ncleiete
el membre-avea cu faţa-i pe-o măsură,

aşa că malul cel ce i se dete
drept sorţ lăsa văzut ochilor mei
pe-atâta-n sus, şi, că-i ajung la plete,

în dar s-ar fi fălit frisoni chiar trei,
căci bine-am măsurat treizeci de palme
de sus de unde-n copci o mantie-o închei.

– "Rafél mai améch izábi zálme!"
Aşa-ncepu zbierând cumplita gură
ce nu ştia-ngăima decât sudalme.

Şi-atunci Virgil i-a zis: – "Tu, stârpitură!
Rămâi la corn şi-n el îţi varsă focul,
când ori mânie-ori alt imbold te fură!

La gât îţi e, tu, duh confuz, la locul
ştiut, cureaua; caută-ţi-o niţel
şi vezi că ea-ţi încinge larg mijlocul!"

Spre mine-apoi: – "Ce-a fost, o spune el.
Nimrod e, printr-a cărui nebunie
nu toţi vorbim în lume la un fel.

Dar să-l lăsăm, căci vorba ni-e pustie!
Lui orice limb-a orişicui îi pare
ca nou-a lui, căci nime nu i-o ştie."

Nu mult am mers, vrun drum, poate cât are
săgeata-n zbor, spre stânga-ntorşi, şi-am dat
de-un mult mai fioros gigant mai mare.

N-aş şti să spui ce maistru l-a legat,
dar spui atât că braţul drept la spate,
la piept cel stâng avându-l ferecat

c-un lanţ ce-avea de gât; el jumătate
din trup, pe cât îl vezi, îl încingea
cu cercuri mari de cinci ori repetate.

– "Cu Zeus, cu suveranul zeu, voia
să-ncerce-acesta braţele-i trufaşe,
şi plata care-o vezi acum şi-o ia.

Fialte-a fost, şi lucruri uriaşe
cu alţi giganţi făcu-ngrozind pe zei,
ci-n veci de-acum va fi-ntr-aceste faşe."

– "Aş vrea, maestre",-am zis, "de poţi şi vrei,
să văd şi pe Briar nemăsuratul
spre-a fi convins de el cu ochii mei."

– "Vedea-vei tu-n curând pe nelegatul
Anteu", mi-a zis, "şi poţi să-i şi vorbeşti,
şi el ne-o duce-n fundu-a tot păcatul.

Departe-i cel pe care tu-l doreşti,
la fel legat, la fel şi-n celelalte,
atât că-i mult mai groaznic să-l priveşti."

Nu zguduie-un cutremur turnuri nalte
nicicând aşa cumplit, precum văzui
că-n lanţuri scutur-al său trup Fialte;

mai tari fiori că mor, nicicând n-avui,
şi ca să mor de-ajuns ei mă-ngheţară,
de n-aş fi fost convins de lanţul lui.

Plecând de-aici găsirăm aşadară
pe-Anteu, ieşit deasupra de colină
cinci coţi, fără de cap, din groap-afară.

– "Tu, cel ce-n valea cea de plânset plină,
în care Hanibal ursit să cadă
lăsă lui Scipio gloria deplină,

tu lei o mie ţi-ai ucis drept pradă,
şi cel ce, de-ajutai şi tu-n cumplitul
război pe fraţi, şi-azi pare să se vadă

că Zeus era să fie biruitul;
tu du-ne jos, şi nu cu greu s-o-nghiţi,
acolo unde-i gheaţă-ntreg Cocitul.

La Tiziu-ori Tif să nu ne mai trimiţi;
apleacă-te spre noi şi nu mai screme,
şi-acesta-ţi poate da ce-aici doriţi:

o faimă-n lume pe-ndelungă vreme,
că-i viu şi zile lungi îi sunt menite,
cu zile-n cer Cel Sfânt de n-o să-l cheme."

A zis Virgil, şi braţele-i cumplite
de cari gemu Heracle, el spre noi,
prinzându-l pe Virgil, le-a-ntins grăbite.

Şi: – "Fă-te-ncoa' să te cuprind", – apoi
a râs Virgil, când fu cuprins, şi-ndată
făcu să fim o sarcin-amândoi.

Aşa cum Garisenda ţi s-arată,
când stai sub ea şi-un nor spre dânsa vine,
că tot mai mult spre tine-o vezi plecată;

privind atent, aşa-mi păru spre mine
plecat Anteu, şi-a fost şi-o clipă când
doream să ne fi dus pe-alt drum mai bine.

Ci-n fundul ce-nghiţi pe Dis, el blând
ne puse jos din braţe, şi zăbavă
plecat aşa cum fu nemaifăcând,

se-ntinse drept ca şi-un catarg de navă.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXXIV

– "Stindardul regelui din Iad e-n drum
spre noi"; aşa-ncepu Virgil cuvântul,
"priveşte, deci, de poţi să-l vezi de-acum."

Cum pare seara, când e sur pământul,
sau când o ceaţă dă să se răsfire,
departe-o moară ce-o-nvârteşte vântul,

aşa-mi păru că văd ceva clădire.
Şi-atunci după Virgil eu mă dădui,
neavând de vânt alt loc de-adăpostire.

Eram şi unde, şi cu groaz-o spui,
stau umbre-n gheaţ-adânc acoperite
şi-aşa se văd ca-n geam un nod al lui,

o seamă drepte şi-altele trântite,
şi multe-n creştet, sau cu chipul feţei
la tălpi adus, ca arcu-ncolăcite.

Sosind şi unde-adânc pe câmpul gheţii
Virgil crezu că-i vreme-a-mi arăta
pe cel ce-a fost o culme-a frumuseţii,

m-aduse-n faţa lui, şi-n faţă-mi sta,
şi: – "Iată Dis! Şi iată punctu-n care
cu mult curaj tu cat-a te 'narma!"

De-a mea şi mută şi-ngheţată stare
să nu mă-ntrebi acum, şi nici n-o scriu,
căci nu-i cuvânt să poată spune-atare.

Eu n-am murit, dar n-am rămas nici viu;
socoţi, de ai vrun strop de duh în tine,
ce-am fost când fui cum n-aş mai vrea să fiu.

Stăpânul groazei ce-i fără de fine
ieşea până-n buric din gheaţa lui,
iar eu c-un uriaş conviu mai bine

decât un uriaş c-un braţ de-al lui;
acum socoţi tu-ntreaga lui făptură
când totului asemeni părţi îi pui!

De-a fost frumos cât azi e stârpitură
de când privi duşman pe-al său părinte,
din el se scurge-a lumii-ntregi ordură.

Ce-uimire-mi năvăli deodată-n minte
văzând la el trei feţe-avându-i ţeasta!
Părea de sânge cea de dinainte,

iar alte două ce s-uneau cu-aceasta
pe umeri drept la mijloc le-a avut,
şi acolo se-ntâlneau unde-ar fi creasta.

Între-alb şi galben dreapta mi-a părut,
iar cea din stânga-n felul cum o are
un om de pe-unde Nilul ia-nceput.

Şi-un rând de-aripi avea sub fiecare
cum n-am văzut pe mări mai mari vintrele,
şi nici ca Dis corabie-aşa de mare.

Nu pene-având, ci lucie-atare piele
cum vezi la liliac, şi vânt stârnea
în trei direcţii când bătea cu ele,

şi-ntreg Cocitu-n gheaţă-l prefăcea.
Din şase ochi, cu labe-nsângerate
din guri, pe trei bărbii el plâns scurgea.

Cum rupe in o meliţă ce-l bate,
aşa-n trei guri rupea şi el pe trei,
şi-i măcina pentru-ale lor păcate.

La ăst dincoa-i părea muşcarea ei
nimic, în rând cu-acea zgârietură
ce gol lăsa-l pe spete de-orice piei.

– "Acest cu-a muncii cea mai iute-arsură",
mi-a spus Virgil, "e Iuda Scariotul,
picioare-afar-având şi capu-n gură.

Din doi ce stau cu capu-n jos, din botul
cel negru-al lui, atârn-afară Brut,
şi vezi-l cum se zbate mut cu totul.

Iar cel ce pare-aşa de 'nalt crescut
e Casius, dar noaptea suie",-mi zise,
"şi-i timp de mers, căci toate le-am văzut."

L-am prins de după gât cum el voise,
şi loc pândind şi clipă priincioasă
când largi au fost aripile deschise,

Virgil s-a prins de coasta cea păroasă,
şi-apoi din păr în păr mai cu folos,
descinse printre peri şi gheaţa groasă.

Iar când era şi unde-al coapsei os
din grosul şold începe-a face şale,
trudit Virgil întoarse capu-n jos,

cu mare greu, în locul tălpii sale,
şi prins de peri ca omul ce-ar sui
credeam de el că iar mă-ntoarce-n vale.

Şi greu suflând, ca-n lipsă de puteri:
– "Te ţine strâns, căci n-avem altă scară
ieşind din lumea veşnicei dureri!"

Ieşind prin gura unei stânci afară,
m-a pus să şed pe-un mal apoi, şi-n fine
pe fix pământ şi-a sale tălpi călcară.

Privii în sus, crezând să văd, vezi bine,
pe Dis cum l-am lăsat, dar îl văzui
cu tălpi în sus întinse, stând sub mine.

Cel gros de cap va crede-acum că fui
năuc de-uimit, că-n el putinţă nu e
de-a şti ce punct fu pe-unde eu trecui.

– "Ridică-te",-ncepu Virgil să-mi spuie,
"e drumul rău, şi lung-a noastră cale,
iar soarele spre-al terţei miez se suie."

N-am fost aici în vrun palat cu sale,
ci-ntr-un amurg şi pe-un pământ eram
cum e prin munţi în peşteri naturale.

– "Maestre",-am zis, "pe când mă ridicam,
'nainte ce să ies din Iad, mă-nvaţă
şi fă să pierd eroarea care-o am:

cum şade-acesta-nfipt, făr-a fi-n gheaţă,
cu capu-n jos, şi cerul cum ajunse
aşa-n curând din seară-n dimineaţă?"

– "Te crezi şi-acum dincolo", el răspunse,
"de centrul unde perii-i prinsei eu
ai viermelui ce lumea ne-o străpunse.

Cât timp mă scoboram, erai mereu;
când m-am întors, treceam prin punctul care
din orice parte-atrage tot ce-i greu.

Şi-acum tu eşti sub ceru-a cărui zare
ne-acoper-acel mare loc uscat,
pe-o culme-a cui muri cel cu născare

şi cu viaţa de om făr' de păcat.
Deci stai pe-opusa sfer-a-ngustei mese,
pe care tu-n Giudeca jos ai stat.

Când noaptea moare-aici, dincolo iese,
iar cel ai cărui peri ne-au fost urcării
drept scări, stă-nfipt aşa precum fusese.

Din cer căzu pe-această parte-a zării,
şi-acel pământ, ce fu pe-aici, şi-a pus
de spaima lui zăbranic apa mării,

şi-a curs spre-al nostru emisfer opus
şi poate, spre-a fugi lăsă şi-aceste
deşerte locuri şi-a zbucnit în sus.

Departe de Satan cam cât îi este
mormântu-ntreg, e jos aici un loc
dar nu văzut, ci dându-ţi de el veste

un mic pârâu ce scoborând pe-un scoc,
de dânsul ros prin stânci crăpate-avându-l,
se pleacă lin în cotitoru-i joc."

Pe-ascunsu-i drum intrarăm deci şi-urmându-l
pornirăm să ieşim iar la lumină
şi făr-a ne mai sta spre-odihnă gândul,

urcarăm din adânca vizuină,
şi-ndată s-arătă privirii mele,
ca printr-un ochi, a cerului grădină

şi-aici ieşirăm spre-a vedea iar stele.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XIV

Acele risipite foi le-am strâns
şi-mpins de-a locului natal iubire
le-am dus sub cel ce-a răguşit de plâns.

De-aci sosim la punctul de-ntâlnire
cu-al treilea cerc, unde-apare-ntreagă
a sfintei vreri o groaznică-ntocmire.

Dar lucrul nou mai clar să se-nţeleagă
vă spui c-am fost pe-un şes, pământul cui
oricărei plante viaţa-n el i-o neagă.

Cunună-n jur pădurea o văzui,
precum şi ea de şanţ e-ncunjurată;
şi-am stat aci-n extremul punct al lui.

Un sterp nisip, uscat şi des, s-arată
pe-ntregul şes, şi nu altfel de cum
ne spune Cato că-l văzuse-odată.

O, sfântă răzbunare, cât acum
vei fi-ngrozind pe-oricine-i cel ce-aude
ce-amare stări văzui şi pe-acest drum!

Erau mari gloate-aici de umbre nude
şi toate-amar plângând cu plânset mare,
având, pe cum părea, gradate trude.

Zăceau pe spate-o seamă-n nemişcare,
şi mulţi şedeau stârcind făptura toată,
iar alţii-n jur fugeau fără-ncetare.

Acei ce fug sunt cea mai mare gloată
iar cei ce zac sunt turma mai puţină,
ci-n schimb ei pot mai mare plâns să scoată.

Şi fulgi de foc pe-ntregul şes, cu lină
cădere ning, şi cad cu nescăzut
potop ca-n Alpi când orice vânt s-alină.

Şi-aşa precum ningându-i a văzut
pe oşti la Ind, şi Alexandru-odată,
ce-ardea mereu chiar şi fiind căzut,

de-aceea puse-ostaşii săi să bată
cu tălpile-acel foc, căci se stingea
mai lesne-astfel văpaia divizată;

aşa sub ei tot şesu-l aprindea
ca iasca sub amnar acolea focul
etern, şi-un chin din două părţi făcea.

Şi făr-odihnă-n veci le era jocul
sărmanelor lor mâini cari focul nins
îl mătură, dar altu-i prinde locul.

Şi-am zis: – "Tu, cel ce toate le-ai învins,
maestre,-afară de cumplita droaie
ce stă străjer la zidul cel aprins,

ce mare duh stă fără să se-ndoaie,
dispreţ având şi inima semeaţă,
de parcă nici n-ar sta-ntr-această ploaie?"

Şi însuşi el, văzând că-i stau în faţă
şi-a mea-ntrebare-a fost de starea lui:
– "Eu sunt", strigă, "şi mort cum fui în viaţă!

Spetească-şi Zeus pe cel din mâna cui
a prins un fulger când de-a lui mânie,
în ultima mea zi trăsnit eu fui,

spetească-şi el, în neagra-i fierărie
sub Mont Gibel, pe toţi pe câţi îi are
strigând ca şi la Flegra-n bătălie:

– «O, dă-mi, Vulcane,-o, dă-mi ajutorare!»
Trăsnească-mă cât vrea, că tot nu-i las,
eu tot nu-i las întreaga răzbunare!"

Şi-atunci Virgil, cu-atât de tare glas
cum nu-l mai auzii: – "Căci nu mai piere
şi, şi-aici, Capanee, ţi-a rămas

trufia ta, ţi-e şi mai grea durere!
Căci nu-i alt chin ca furia-n focul ei
să-ţi dea-ngâmfării-ntreaga caznei fiere!"

Spre mine-apoi mai blând: – "E dintre-acei
cari şapte-au mers la Teba ca s-o bată,
şi-avu, şi pare-a mai avea, pe zei

şi-acu-n dispreţ, cum vorbele-l arată.
Dar cum am zis, nevolnicele-i furii
podoabă-i sunt, şi cea mai meritată.

Şi-acum să mergem. Dar să-ţi fie-aminte
pe-aprinsul prund să nu-ţi aşezi piciorul
ci tot pe sub pădure-o ia nainte."

Ajunserăm tăcând unde-n priporul
pădurii-n şes se vars-un râurel
de-a cui roşaţă ş-azi mă ia fiorul.

Precum din Bulicame curge-acel
ce apă-n băi stricatelor împarte,
aşa pe-aprinsul prund curgea şi el.

Şi fund de piatr-avea şi de-orice parte
şi maluri şi costiş, şi sigur fui
că numai el dă drum şi mai departe.

– "Din tot ce-aici ştiut eu îţi făcui,
de când trecurăm pragul ce nu pune
zăgaz nicicând intrării nimănui,

tu n-ai văzut nimic mai de minune",
mi-a zis, "decât acest izvor prezinte,
căci orice foc deasupra lui apune."

Vorbi maestrul meu atari cuvinte;
deci îl rugai să-mi dea şi-acea bucată
de care-mi dete-o poftă-aşa fierbinte.

– "Pustie-o ţară zace-ncunjurată
de mări, numită Creta", m-a-nvăţat,
"subt domnul cui fu lumea mai curată.

Şi-un munte, Ida, este-n ea, bogat
în codri mari cândva şi-n râuri dese,
dar astăzi e pustiu ca loc uitat.

Lui Zeus ca leagăn Rea şi-l alese
şi, când plângea, dispuse-a face hui
spre-a nu se şti-n ce loc îl ascunsese.

Şi-un moş stă drept în munte-adânc, a cui
spinare-acum îi stă spre Damiete,
privind spre Roma ca spre-oglinda lui.

De aur fin e capu-i, piept şi spete
de-argint curat, iar braţele-i la fel,
şi-ncolo trunchi de-aramă i se dete,

şi-apoi în jos piciorul stâng de-oţel,
cel drept de-argilă coaptă prin arsură
şi stă mai mult, de mult, numai pe el.

Şi-afar' de-aur toate-au crăpătură,
şi lacrimi prin spărturi se distilează
cari muntele-l străbat şi-unite cură

în Iad aici, şi pe-Aheron formează,
pe Stix şi Flegeton şi drum îşi fac
pe strâmtul scoc ce-l vezi, până-ncetează

oricare-al lumii scoborâş, şi-un lac
o balt-acolo, ce-i Cocit chemată,
dar pentru c-o să-l vezi, de-aceasta tac."

Iar eu: – "De e din lumea noastră, tată,
pornit acest pârâu, de ce pe prund
de-abia sub ăst pripor numai s-arată?"

Iar el: – "Tu ştii că Iadul e rotund,
şi-oricât de mult venit-ai tu la vale,
mereu la stânga scoborând spre fund,

tot n-ai trecut întregul roţii sale.
Deci dacă vei vedea şi lucruri noi
nu da pe faţă glas mirării tale!"

– "Dar unde-i Flegeton şi Lete-apoi?
De-acesta taci, de-acela spui că-l face
acel pârâu făcut de-acele ploi?"

– "Orice-ntrebări îmi pui", mi-a zis, "îmi place.
Ci-al apei roşii curs clocotitor
putea din ele pe-una să ţi-o-mpace,

şi vei vedea, dar nu-ntr-acest ponor,
pe Lete-acel ce spală duhuri care
spăşită-şi au şi-iertată culpa lor."

Mai zise-apoi: – "E timpul de plecare
de-aici acum, şi-urmeze-mi paşii tăi.
Ăst mal nenins de foc ne dă cărare,

şi-asupra lui se sting orice văpăi."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXI

Dar setea naturală-n noi, aceea
ce nu ţi-o curmi decât cu apa care
la puţ ceru-o lui Hristos femeia,

m-ardea, făcând, pe-aşa de grea cărare,
trudită după domn să-mi pară duca,
şi mil-aveam de justa răzbunare.

Şi-atunci, pecum de Crist ne scrie Luca,
cum el, de-abia ce din mormânt ieşi,
la doi pe cale-şi arătă năluca,

în urma noastr-un suflet se ivi,
privind la gloata care-ntinsă zace,
şi-abia-l văzurăm numai când rosti,

zicând: — "O, fraţi, s-aveţi din ceruri pace!"
Grăbiţi noi ne-am întors şi-un semn Virgiliu
făcu precum aşa se cade-a-l face

şi-a zis apoi: — "Fericelui conciliu
te-adune-n pace-atotjudecătorul
ce-osândă-mi dete-n vecinicul exiliu!"

— "Cum", zise el iar noi mergeam cu zorul,
"voi umbre de sunteţi de cer răspinse,
atât de sus voi cum făcurăţi zborul?"

Iar doctorul: — "De-observi ce semne stinse,
de-un înger scrise, poartă fruntea lui,
tu vezi de-o fi-ntre neamul care-nvinse.

Nu-i toarse însă acea, ce-a toarce nu-i
trudită-n veci, întreaga cantitate
ce-o-nfaşă Cloto şi-o urseşte-oricui;

deci sufletu-i, şi-al tău şi-al meu un frate,
nu poate singur şti ce drum s-apuce,
neavând vederi cum nouă ne sunt date;

din iad, din larga gur-a lui, ca duce
fui scos acestui viu şi-a noastră şcoală
cât poate şi de-acum îl va conduce.

Dar, dacă ştii, de ce păru-n răscoală
tot dealul, de curând, şi-un chiu întins
de ce-au scos toţi din culme până-n poală?"

Aşa-ntrebând, în ţintă mi-a atins
dorinţa mea, şi,-aşa sperând, nu toată,
dar mare parte-a setei mele-a stins.

Răspunse el: — "Nimic nu-i ce să poată
divina coastă-n rânduiala ei
s-o tulbure şi nici din uz s-o scoată.

Nu ştie-ăst loc schimbarea vremii ce-i.
Când cerul vrea pe-ai săi în cer să-i vadă,
se-ntâmpl-atunci, dar nu dintr-alt temei.

De-aceea ploi, şi rouă, şi zăpadă,
mai sus de-urcuşul cu trei scări, nici brume,
nici grindină nu pot nicicând să cadă;

nici nori nu ies, ori negri,-ori numai spume,
nici fulger nu, nici a lui Taumas fiică,
ea, care-şi schimb-adese locu-n lume;

nici abur sec mai sus nu se ridică
decât acele scări ce-am spus, pe care
vicarul lui Sân-Pietru şade-adică.

El tremură mai jos, puţin, ori tare,
dar vântul cel ce-n scorburi s-ar ascunde,
ştiu şi eu cum, mai sus putere n-are.

Se zbate-ăst deal când simte-se oriunde
curat vrun duh să zboare-n sus spre sfere
sau tinde-a vrea, iar chiotu-i răspunde.

Dovadă că-i curat e simpla-i vrere ce,
liber-absolut să mearg-airea,
cuprinde-un duh şi-i dă spre-a vrea plăcere.

Dintâi el vrea, dar nu-i dă păs dorirea
pe care cerul contrapunct i-o pune
spre-a vrea dureri cum vru păcătuirea.

Iar eu, ce-avui căznirii-a mă supune
cinci sute şi mai mult de ani, fui vrând
să intru-n pacea unei stări mai bune.

De-aceea fu cutremur şi cântând,
pe-ntregul deal, măriri aceste cete
la cel etern spre-a le sui-n curând."

A zis şi, cum, pe cât mai mult ţi-e sete,
pe-atât îţi place şi mai mult a bea,
nu pot să spui destulul saţ ce-mi dete.

— "Acum văd mreaja ce vă prinde-n ea",
vorbi Virgil, "şi cum scăpaţi văd bine,
şi-al vostru chiu şi trămurul ce vrea;

dar fă-ne-acum să ştim şi despre tine
ce om ai fost şi pentru ce-ai zăcut
acei cinci sute de-ani aci-n suspine."

— "Când bunul Titus, cu-ajutorul vrut
de cer, a răzbunat acele răni din care
s-a scurs prin Iudă sângele vândut,

cu-acel un nume ce şi-onoru-l are
şi traiul cel mai lung, a prins să spună,
trăii, faimos, dar nu-n creştină stare.

Fu dulce-atât a lirei mele strună,
că din Toluza-n Roma fui adus
şi mirtu-mi fu pe merit dat cunună.

Am nume Staţiu la cei vii de sus.
Tebani cântai şi-am prins de-Ahil-a scrie,
ci-n drum povar-a doua m-a răpus.

Al flăcării divine foc şi mie
sămânţă-mi fuse-ardorii ce-arătam
ca şi-altora de-apoi, mai mulţi de-o mie.

De Aeneis vorbesc, căci mam-o am
în versul meu şi doică totodată
şi fără ea n-aş trage nici un dram.

De-aş fi putut trăi şi eu deodată
cu-acest Virgil, cu drag aş rămânea
şi-un an mai mult în cazna ce-mi fu dată."

Privi, la vorba asta,-n faţa mea
Virgil, tăcând, şi: — "Taci!" zicea-n privire.
Nu poate îns-o vrere tot ce vrea,

căci plâns şi râs urmeaz-a lor pornire
aşa de mult, că mai puţin el zace
sub vrere-n cei cu cea mai bună fire.

Zâmbii ca unul ce cu ochiul face,
iar duhul a tăcut privind la mine
şi-n ochi, că-n ei ni-e gândul mai verace.

— "Să-ţi duci pe culme truda ta cu bine,
îmi zise el, dar spune-mi ce fusese
ăst fulger de surâs pe-obraji la tine?"

Fui strâns acum din două părţi: spusese
Virgil să tac, iar Staţiu mă conjură
să spui; şi-atunci oftai şi mă-nţelese

Virgil şi-a zis: — "Nu sta-n încurcătură
să-i spui, ci spune-i tot, să-i fie-n ştire
ce-ţi cere, vrând cu-aşa de mare arsură".

— "Tu, poate,-am zis, te miri de-a mea zâmbire,
antice duh, şi cauţi cauza ei,
dar şi mai mult voiesc să mi te mire:

El, cel ce-n sus conduce ochii mei,
e chiar acel Virgil ce-n tine puse
puterea de-a cânta viteji şi zei.

De crezi că alt motiv la râs m-aduse
să-l laşi ca fals şi-atribuie-l, cum fu,
acelor despre el de tine spuse."

S-a şi plecat să-mbrăţişeze-acu
genunchii lui Virgil. Dar el: — "Nu, frate,
căci umbră sunt şi eu, şi umbră tu!"

Sculându-se de jos: — "Ce cantitate
de-afect îţi port o vezi acum tu bine,
că eu, uitând a noastră golătate,

mă port c-un mort ca şi cu trupuri pline."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XII

Mergeam acum cu umbra cea-ncărcată
ca boii-alături, când în jug îi pui,
cât timp mă-ngădui prea-bunul tată.

Dar, când mi-a zis: — "Desparte-te şi sui.
că-i bine-aici cu vâsle şi vântrele
să-mping-un om cât poate barca lui,"

dând dreptu-i stat înfăţişării mele,
cum faci când vrei să pleci, deşi-mi erau
gândirile smerite-acum şi grele,

eram în mers şi paşii mei urmau
cu drag pe-ai lui Virgil, făcând dovadă
şi-ai lui şi-ai mei ce sprinten umblet au.

Când iar mi-a zis: — "Las-ochii tăi să cadă
spre-a fi cu spor cărarea ta nainte,
să faci şi locul de sub tălpi să-l vadă."

Precum scobesc pe lespezi de morminte
întregul chip, aşa cum îi fusese,
al celui mort spre-a fi de-adus aminte

şi-a da cu el prilej de-a plânge-adese
prin boldul evocării care poate
să-ncindă foc în sufletele-alese,

aşa văzui, ci mult mai bine-n toate
prin arta lor, figuri pe colnicel
cât brâu ca drum din sineşi coasta-l scoate.

Văzui deoparte cum superbul cel,
mai bun creat cum n-a fost altul nime,
din cer cădea-ntr-al fulgerului fel.

Văzui, străpuns de foc din înălţime,
întins Briar cum zace, de-altă parte,
cu mortu-i trup pământului greime.

Văzui pe Pallas, pe Timbreu şi Marte,
armaţi pe lângă Zeus, privind răzleţe
mari membre de-uriaşi pe câmp departe.

Văzui sub poala naltei fortăreţe
pe Nimrod ca năuc privind popoare
ce-au fost cu el în Sennaar semeţe.

O, Niobe, cu ce priviri de-oroare
priveai copiii tăi, sculptaţi pe stradă,
de şapte-ori doi, cum unul-unul moare!

O, Saul, tu, în propria ta spadă
ce mort păreai pe Gilboe juratul,
nici roua-n veci nici ploi să nu mai vadă!

O, tu, nebun-Arahne, pe-ncurcatul
ţesut al tău, ce scump plăteai o toană,
păianjen trist făcându-te păcatul!

O, Roboam, n-aveai aci-n icoană
trufaşul chip ce-ameninţa, ci-n carul
gonit de-ai tăi fugeai cumplită goană!

Scobit era pe aspra piatr-amarul
lui Alcmeon, cel ce-a făcut să-i pară
aşa de groaznic mamei sale darul.

Scobit era cum fiii s-aruncară
pe Sancherib în templu-n care stete
şi-ucis acolo-n capişte-l lăsară.

Scobit era ce-amară moarte-i dete
lui Cir, când zise-n furie Tamirii:
"Tu sânge bea, că de-asta-ţi fuse sete."

Scobit era cum au fugit asirii
când mort fu Olofern şi, totodată,
şi jalnicele moaşte-ale cumplirii.

Văzui şi Troia-n pulvere-aruncată;
o, Ilion, ce ticălos şi-umil
scobit e chipul care-aici te-arată!

Ce maistru-a fost al cui penel sau stil
făcu figuri şi umbre-aici de care
se poate-uimi şi-un duh cât de subtil?

Par morţi cei morţi, iar viii vii, şi clare
nu le-au văzut cei ce-au văzut ca mine
cât timp urmam plecat acea cărare.

Şi-acum te mai mândreşte,-o, tu, creştine,
călcând de sus şi nasu-n nori purtându-l,
ca drumul rău să nu ţi-l vezi supt tine!

Făcurăm drum mai mult pe deal, urcându-l,
şi drum mai mult şi soarele-a-mplinit,
decât credeam eu cel aiuri cu gândul,

când cel care mergea, mereu ţintit
numa-nainte,-a zis: — "În sus priveşte!
Nu-i timp de-a merge-astfel şi-aşa robit,

căci iat-aici un înger se găteşte
să vie cătră noi şi-a sa solie
a şesea serv-a zilei şi-o-mplineşte.

Şi-n grai şi-n ochi s-aduni cucernicie,
să-i plac-a ne pofti, şi-aminte ai
că ziua asta-n veci n-o să mai vie."

Cu-ndemnul său atât mă-ndătinai
să nu pierd vremea,-ncât povaţ-obscură
el nu putea să-mi dea-ntr-al limbii grai.

Spre noi veni frumoasa creatură,
în alb vestmânt şi-n chip având lucoare
cum Venus pare-n zori în zare pură.

El braţe-a-ntins şi-aripi ca vrând să zboare
şi-apoi: — "Veniţi! aşa-ncepu să zică.
Sunt scări aici, de-urcat de-acum uşoare."

Urmând chemării: — "O, rari ce se ridică!
Vai, neam uman, născut spre-a te urca,
de ce cazi tu de-o boare-oricât de mică?—

ne-a dus deci unde-o scară-n stânci era,
m-atinse-apoi cu-aripa sa pe frunte
şi-un singur drum mi-a spus că voi afla.

Precum la dreapta, spre-a sui pe munte,
la templul care,-o, bine cârmuite
oraş, stă-n deal, când treci a văii punte,

ş-alină-al coastei clin prin scări cioplite
şi puse-aici din vremi mai cumsecade
pe când şi cot şi-ocale-au fost cinstite,

căci nu e timp aşa s-alină râpa care cade
şi-aici pieziş de sus, din cerc vecin,
dar ambii umeri piatr-aici ţi-i rade."

Şi voci, pe când eram intraţi deplin,
cum nu pot fi la noi nicicând rostite,
cântau: — "Ferice-acei cu duh puţin!"

Ah, aste porţi cât sunt de felurite
de cele din infern! Aici cântări
te-ntâmpină, şi-n iad urlări cumplite.

Suiam acum pe-acele sfinte scări
şi mult mai dulci de cum păreau de-afară
le-aflam în fuga sprintenei urcări.

Şi-am zis: — "Maestre,-o, spune-mi ce povară
aşa de grea din spate-mi se desprinse,
că nici un greu nu simt urcând pe scară?"

— "Când slovele ce-acum aproape-s linse
pe fruntea ta, dar tot mai au putere,
vor fi ca-ntâia toate şase stinse,

picioarele-ţi vor fi de buna-ţi vrere
învinse-astfel, că nu le va mai fi
suirea-n sus o trudă, ci plăcere."

Ca cel ce merge,-având, fără de-a şti,
pe cap ceva, şi-ncepe-a şti că-l are,
că-l fac al altor semne-a bănui,

şi duce-o mână deci spre-ncredinţare
şi cată şi-află şi-astfel mână lui
îi face-acea ce văzul nu e-n stare,

pe degete răzleţe-aşa făcui
şi-aflai că-s numai şase "P" ce-i scrise
acel cu chei, când drumul începui;

iar, când văzu ce fac, Virgil surâse.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXI

Din punte-n punte-aşa trecurăm noi
vorbind de multe câte-aici îmi cată
să nu le cânt, şi ne-am oprit apoi

pe-al punţii vârf, ca bolgia-nvecinată
şi-alt plâns zadarnic să-l vedem acum,
şi-o şi văzui nespus de-ntunecată,

într-al Veneţiei arsenal precum
fierbând vezi iarna smoala cea tenace
spre-a unge luntrii ce-au crăpat pe drum

şi nu mai pot pluti, aşa că-şi face
ici unul vasul nou şi-nfundă stupă
prin coaste celui mai puţin dibace,

şi-aici la proră dreg, dincoa' la pupă,
cioplesc lopeţi şi funii-şi fac, şi sparte
vântrele de catarg cârpind le-astupă.

Aşa, prin vrerile divinei arte,
dar nu prin foc, o smoală jos fierbea,
umplând de vâsc tot malul de-orice parte.

Vedeam că e, dar nu vedeam în ea
decât numai băşici de forfot pline,
când ea-n umflare-i răsuflând cădea.

Pe când stăteam atent să văd mai bine,
– "Ia vezi, ia vezi!" strigând conducătorul
m-a tras, de unde stam, grăbit spre sine,

şi-asemeni unui om mişcai piciorul
când nu s-opreşte-a şti ce lucru-i cere
să fug-astfel, căci spaima-l ia cu zorul,

şi-aşa fugind întoarce-a sa vedere;
şi-n dosul nostru eu pe stânci văzui
un negru drac fugind din răsputere.

Ce chip cumplit avea, e greu să spui,
şi cât de fioros era-n mişcare
cu-ntinse-aripi şi iute-n mersul lui!

Cu umeri nalţi ca nişte ţepi şi care
purtau călare-un păcătos pe ei,
ţinut de pulpi cu bine-nfipte gheare.

– "Să-l daţi, ai punţii noastre-ortaci ai mei
adânc pe-un om fruntaş din sfânta Zită,
iar eu mă-ntorc s-aduc şi pe-alţi mişei

în urbea lor că-i bine garnisită.
Şi toţi pungaşi, afară de Bontur,
din «nu», pe bani fac «da», într-o clipită!"

Şi-l dete-adânc, iar el pe malul dur
s-a-ntors, fugind cum n-am văzut în viaţă
scăpat din lanţ vrun câine după fur.

Scufuns dintâi s-a-ntors la suprafaţă
pe spate-acela, însă dracii toţi:
– "Nimic aici n-ajută Sfânta Faţă!

Tu crezi că eşti în Serchio să 'noţi?
De vrei să scapi de-a căngii-nţepătură
din smoală capul tău să nu-l mai scoţi!"

Şi căngi pe el, o sut-atunci căzură,
şi iar: – "Aci când vreai să joci, te-ascunde,
aşa că dacă poţi pe-ascuns tu fură."

Tot astfel bucătarii pun să-ndese
rândaşii carnea cu ţepuşe când
deasupra apei ea-n căldare iese.

Şi-atunci Virgil: – "Spre-a nu le da prin gând
c-ai fi pe-aici", mi-a zis Virgil, "tu cată
vro stâncă jos şi-ascunde-te curând.

Şi-orice-ndârjire vezi că mi-o arată,
să nu te temi! Că-i ştiu, fiindc-avui
cu ei acest război şi de-altă dată."

Trecu pe punte-apoi şi când văzui
că merge drept spre-a şasea râp-a văii,
oh, mare-a fost aici curajul lui.

Cum sar şi furioşi şi iuţi dulăii
pe-un biet sărac ce-oprindu-se se-nfige
cerşind unde s-opri de-o parte-a căii,

săriră de sub punte cu cârlige.
Văzui pe dracii toţi spre el cum pasă,
dar el: – "Nu fiţi mişei!" a prins să strige.

"Şi pân-a mă-nhăţa, cu căngi, să iasă
din gloat-un ins să-i spui ce vreau, şi-apoi
veniţi şi m-apucaţi de vă mai pasă!"

Strigară toţi: – "Ia du-te, Codârloi!"
Ei toţi au stat şi-un ins al negrei gloate
veni zicând: – "Cam ce-ai pofti la noi?"

– "Crezi tu că m-ai vedea pe-aicea poate",
a zis Virgil, "eu, cel ce vezi tu bine
că pot să-nfrunt a voastre-atacuri toate,

de n-ar fi vrun destin şi vreri divine?
Fă loc! Căci vrerea cea din cer mă face
să duc pe-un viu pe-aceste căi cu mine!"

Şi-atunci, o, ce-opărit rămas-ai, drace!
Văzui din mâini şi cangea cum îi pică,
şi-a zis spre-ai săi: – "Lăsaţi pe-acesta-n pace!"

Şi mie-apoi maestrul: – "Te ridică
tu, cel pitit la punte printre stei,
vegheat plecând, să vii fără de frică."

Ieşind, plecai grăbit; când însă ei
văzui că toţi spre mine-ntoarnă paşii,
m-au prins fiori că tot vor fi mişei.

Aşa văzui, când au golit arcaşii
Caprona după pact, ce fric-avură
văzând pe şes ce mulţi erau vrăjmaşii.

M-am strâns de domn cu-ntreaga mea făptură
şi-asupră-mi gând de rău văzând că-l au
le stam cu ochii tot în ochi şi-n gură.

Plecară furca toţi, dar se-ndemnau
aşa-ntre ei: – "Să-i trag una-ntre-spete?",
iar altu-apoi: – "Să-i tragi, să ţipe «au!»"

Dar unul dintre ei, acel ce stete
de vorbă cu Virgil, s-a-ntors grăbit
şi-a zis: – "Domol", spre el, "domol, băiete!"

Şi nou-apoi: – "Un drum cum aţi dorit
pe arcul ăsta nu-i, căci arcul zace
în fundul văii-a şasea-ntreg zdrobit

dar dac-a merge tot pe-aici vă place,
daţi tot prin ăst ponor, precum vă cânt
şi-alt arc aflaţi, şi-i drum pe-acolo-n pace.

Cinci ceasuri mai spre-amurg de câte sunt
s-umplură ieri o mie şase sute
şaizeci şi şase de-ani de când e frânt.

Vro doi de-ai mei vor da o raită iute,
să-mi cate răi, ce ies la mal, şi-astfel
plecaţi cu ei, că bine-o să v-ajute.

Hei, Zbate-Aripi, în front, cu Farfarel
şi Bot-de-Ogar cu voi, şi Viţa-i-Sece,
haid' Fund-de-Iad şi tu, şi Parpanghel,

nebunul Cap-de-Câine, să mai plece
colţatul Rât-de-Porc şi Forforoată;
Bărboi-Zbârlit vătaf acestor zece.

Mai daţi pe lâng-aprinsa smoal-o roată,
şi-ăşti doi la altă punte-ntregi să vie,
că-ntreagă trece peste bolgia toată."

– "Ce văd", am zis, "maestre-al meu, vai mie,
o, fă", i-am zis, "să mergem făr' de ei,
de ştii, căci eu nu-i cer tovărăşie.

De eşti prudent şi-acum ca de-obicei,
nu-i vezi cum mârâie-ntre dinţi, părinte,
şi-au ochi-n cap cu gând de-a fi mişei?"

Răspunse el: – "N-aş vrea să te-nspăimânte
ce vezi! Scrâşnească-n dinţi aşa cum vor,
o fac spre-acei din smoala lor fierbinte!"

La stânga deci pornirăm prin ponor
ci-ntâi văzui, ca semn, că toţi se-ntoarnă,
strângându-şi limba-n dinţi, spre şeful lor.

Iar el plecând făcu din cur o goarnă.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de :)
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XII

Cumplit un scoborâş acea grămadă
de stânci era, şi-n spaime-atât de plină,
că orice om s-ar fi-ngrozit să-l vadă.

Precum prin tremur sau printr-altă vină
din jos de Trent pe-o parte-a văii sale
pe-Adige-l strâmtoreaz-acea ruină,

încât din culmea de-unde-a curs la vale
se fac până pe şes prăpăstii-adânci
încât cei ce-ar fi sus n-au nici o cale

atare-un clin făceau şi-aceste stânci.
Şi sus pe surpături, întins să zacă
ruşinea Cretei, monstrul, sta pe brânci,

scârbosul zămislit în falsa vacă.
Văzându-ne-a-nceput să muşte-n sine
ca-n furie-acel ce n-are-altce să-şi facă.

Virgil atunci spre el: – "Acest ce vine
tu poate crezi că-i principele-Atenei
acel ce sus a stins suflarea-n tine?

El nu-i adus de vrăjile viclenei
surori ce-avuşi; fugi, fiară, şi fereşte,
căci vrea să vadă caznele Gheenei."

Precum un bou, ce-n clipa când primeşte
toporu-n cap, îşi rumpe funia lui,
nu poate-umbla, ci beat se-mpleticeşte,

aşa pe-această fiară o văzui.
Şi-atunci Virgil: – "Să treci, cât timp pe fiară
tu-n furie-o vezi, prin pasul ce-l făcui."

Pe coastă-n jos pornirăm aşadară,
pe pietre cari jucau peste abis
sub mine-ades prin noua lor povară.

Mergeam gândind. Iar el: – "Tu poate"-a zis,
"gândeşti ce-i râpa asta apărată
de monstru-acest turbat ce l-am ucis?

Dar vreau să ştii şi tu că-ntâia dată
când fui aci-n adâncul Iad adus
această râpă rea n-a fost surpată.

Dar nu nainte mult, greşit de nu-s,
de ce-a trecut prin Iad Biruitorul
ce-atât de mare plean lui Dis i-a dus,

cumplit s-a zguduit din tălpi ponorul
acest mudar, încât crezui că prinde
întregul univers să simt-amorul

ce-n haos lumea mai ades o-ncinde
cum cred mai mulţi, şi-n acel timp căzură
aceste stane vechi şi-aici şi-altinde...

Şi-acum priveşte, căci pe-aproape cură
un râu de sânge-n care fierb de veci
câţi rău prin silă altora făcură."

– "Ah, oarbă furie, poftă, ce nu treci!
cum zbaţi în scurta viaţă biata gloată
şi-n cea etern-aşa de rău ce-o 'neci!"

Şi larg văzui un şanţ, ce merge roată
precum mi-a spus Virgil, şi-ncunjurând
încinge-a ăstui cerc câmpia toată,

iar între el şi 'naltul zid, fugând
văzui armaţi centauri cum se-nşiră,
cum vii, dup-al lor fel, umblau vânând.

Văzându-ne venind, ei toţi s-opriră,
iar trei au şi pornit din ceata lor
şi proaspete săgeţi pe arc tocmiră.

Iar unul de departe: – "Ce ponor
vi-e dat? Voi doi ce scoborâţi priporul,
vorbiţi din deal, căci altfel vă dobor."

– "Vom da răspuns", a zis conducătorul,
"de-aproape lui Chiron, căci nu spre bune
lucrări te-a-mpins pe tine-apururi zorul!"

Şi-apoi: – "Acesta-i Nes", a prins a-mi spune,
"murind de dragul mândrei Dejanire,
prin propriul sânge-a vrut să se răzbune.

Acel ce-şi ţine-n piept a sa privire
Chiron e, cel ce-avu pe-Ahil în casă,
al treilea, Fol, ce furii-avea din fire.

Sunt unii ce-n juru-acestor şanţuri pasă
şi trag săgeţi în suflete cari ies
mai mult din râu decât au drept să iasă."

Spre-acele fiare sprintene-am purces
şi, după ce cu-a armei crestătură
Chiron al bărbii stuf puţin l-a dres,

astfel despădurindu-şi larga-i gură:
– "Vedeţi şi voi, fârtaţi, că se clăteşte
ce-atinge-acel din dos, pe unde cură?

Piciorul mort nu face-aşa, fireşte."
Virgil, ce-i sta la piept, în locu-n care
o fire-a sa cu-a doua i-o-ntâlneşte:

– "E viu", a zis, şi am însărcinare
să merg, să vadă Iadu-ntreg, cu el
nevoia-l poartă, nu vrun plac ce-l are.

Iar cine-mi dete-o slujbă de-acest fel,
osane cântă-n sfânta-i locuinţă –
el nu-i tiran, nici eu vrun duh mişel!

Pe-acea putere deci, ce-mi dă putinţă
să trec pe-aceste căi îngrozitoare,
dă-mi unul dintre-ai tăi mai de credinţă,

şi pe-unde-i vad prin râu să ne scoboare,
şi-n spate treacă-mi viul, căci altcum
n-am cum să-l trec, că nu e duh să zboare."

Spre dreapta sa Chiron s-a-ntors acum:
– "Te-ntoarce, Nes, şi du-i, şi la-ntâlnire
cu alt vrun stol, tu fă să-ţi facă drum."

Şi-a lungu-acelei ape clocotite
priveam urmând fidelu-nsoţitor,
pe fierţii-acei ce scot urlări cumplite.

Înfipt până sub ochi văzui popor,
iar Nes: – "Aceştia-s cei cari prădară
şi-acei tirani ce-au făptuit omor.

Plâng relele făcute-n chip de fiară
şi-al Ferei domn şi Dionis hainul
ce-a dat Siciliei ani de jale-amară.

Ăst cap cu plete negre-i Ezzelinul,
dincoa', şi-aici cu plete mai deschise
a fost Obizo d'Est, şi cu deplinul

e drept că fiu-i proclet îl ucise."
Privii spre duce-atunci, dar: – "Dintre noi
aceasta-ţi fie-ntâi aici", îmi zise.

Nu mult mai merse Nes şi-oprit apoi
privi spre-o gintă până-n gât intrată
precum părea,-ntr-al sângelui şivoi.

Şi-o umbră ne-arătă stând izolată.
– "Acesta-i ucigaş inimii-acei
ce şi-azi mai e la Tamisa-onorată."

Văzui cu capu-ntreg, de-aici, mişei
ieşiţi din râu, şi-apoi şi până-n şale,
şi-aici şi cunoscui pe mulţi din ei.

Şi-aşa scădea mereu cumplita vale
încât de-acum doar gleznele-nvălea
şi-aici prin şanţ ne-a dat şi vadul cale.

– "Aşa precum urmeaz-a tot scădea
cum vezi, pe-această parte roşia baltă",
vorbit-a Nes, "aş vrea să crezi că ea

sporeşte-astfel pe partea ceealaltă
adâncul ei, până ce-ajunge unde
tiranii stau, să urle şi-n deolaltă.

Acolo vru justiţia să-i scufunde
pe-Atila cel ce-al lumii biciu fusese,
pe Pirh şi Sext, şi-amestec-a lor unde

de plâns cu spuma ce din clocot iese
etern, doi Rinieri, zvârliţi în Iad,
că multor căi le-au dat război adese."

Iar el se-ntoarse-apoi trecând prin vad.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul V

Lăsând acele umbre şi plecând,
urmam deci urma dulcelui meu duce,
când, dindărăt, cu mâna arătând,

un duh: — "Ia vezi, că parcă nu străluce
lumina-n stânga celui de desupt
şi ca şi-un viu el pare-a se conduce!"

Când m-am întors, văzui că ne-ntrerupt
fixat eram de-a lor căutătură
eu, eu şi jos al zilei luciu rupt.

Atunci Virgil: — "Ce gând nebun te fură,
încât şi-urcării-acum zăbavă-ţi face?
De-aceşti de-aici ce-ţi pasă ce-şi murmură?

Urmează-mă, iar ei şoptească-n pace!
Fii tare ca un turn ce nu-şi clăteşte
coroana-n vânt, de-ar bate-oricum îi place.

Căci omu-n care-a pururi se goneşte
un gând pe-alt gând, delungă ţinta lui,
căci unu pe-altu-n fugă se slăbeşte."

Eu ce puteam, decât că: — "Viu!" să spui?
şi-am spus şi-acel obraz puţin avându-l
ce-adese face demn să ierţi oricui.

Pe munte-n acest timp, încunjurându-l,
venea spre noi, puţin mai sus, popor
cântând un Miserere-n cor, cu rândul.

Dar, când văzură că eu pui zăvor
luminii cu-al meu trup, schimbară glasul
şi-un lung şi sarbăd "O!" fu cântul lor.

Iar doi din ei îşi şi-nteţiră pasul
spre noi, spre-a ne-ntreba, ca o solie:
— "în care cerc vi-e dat aici popasul?"

Virgil atunci: — "Vă-ntoarceţi şi le fie
acestea celor ce-au rămas ştiute:
că-n trup acesta-i om în carne vie.

Din cauza umbrei lui, de-au stat umplute
de-uimire aşa, atât mai am de spus:
Onoare-i daţi, căci poate să v-ajute!"

Eu n-am văzut mai iuţi nici meteorii
s-aprindă-n faptul serii-a bolţii slavă,
nici soarele topind în august norii,

cum ei au curs la deal fără zăbavă
şi cum, ajunşi, porniră-n jos poporul
cum făr' de frâie cură-n câmp o stavă.

— "Sunt mulţi aceşti ce vin acum cu zorul,
vorbi Virgil, şi toţi cu vro rugare,
deci mergi încet şi-ascultă-le-n mers dorul."

— "O, tu, acel ce spre fericea stare
te duci cu trupul ce din mamă-l ai,
strigau venind, fă-ţi grabei alinare

să vezi de nu cunoşti pe vreunul, vai,
spre-a duce despre el în lume ştire!
De ce tot mergi mereu? De ce nu stai?

Noi toţi murirăm moarte-ntru cumplire
şi până-n moarte-am tot făcut păcate
şi-atunci ne-a luminat cereasc-albire,

încât, căindu-ne,-am ieşit iertate
din viaţa noastr,-amici cu Dumnezeu,
ce-acum prin dorul de-a-l vedea ne bate."

— "Oricât vă tot privesc", răspunsei eu,
"nu pot să vă cunosc. Dar, de vă place
să fac, aleşi părtaşi, ce pot să vreu,

vorbiţi şi vreu să fac, pe sfânta pace
pe care, alergând din sfere-n sfere,
s-o cat ăst duce ce-l urmez mă face."

Iar unul a-nceput: — "În buna-ţi vrere
noi credem toţi, chiar fără jurăminte,
de n-o fi poate-un caz să n-ai putere.

Eu unul deci, a toţi mai înainte,
de-i mai vedea tu ţara dintre statul
lui Carlo şi Romagna, ai aminte,

te rog, şi-n Fano fă-mi atât cu sfatul,
că doar prin rugi ei poarta-mi vor deschide,
să-mi pot spăla cumplit ce-l am păcatul.

De-acolo fui, dar rănile perfide,
ce scurser-al meu sânge-n care-am stat,
îmi fură date-n ţări antenoride,

în cari eu mă credeam că-s mai vegheat.
Un d'Esti mi-o făcu-ntr-o ură care
mai mult-a fost decât îi fu iertat.

Spre Mira însă de cătam scăpare,
ajuns de ei la Oriac când fui,
aş fi şi-acum la cei ce au suflare.

Fugii spre bălţi şi-aci-ncurcat căzui
în trestii şi nămol şi, desfăcută,
în lac de sânge, viaţa mi-o văzui."

Şi-alt duh apoi: — "Cum vrei să-ţi vezi umplută
dorinţa ce te-a-mpins pe dealul sfânt,
cu buna mil-a mea tu mi-o ajută.

Din Montefeltre-am fost, Buonconte sunt;
Giovanna şi-alţii grija nu mi-o poartă,
de-aceea-mi port eu ochii-aci-n pământ."

— "Dar ce-ntâmplare, am zis, sau care soartă
te-a dus departe-atât de Campaldin,
că nu ştim unde-ţi zace haina moartă?"

— "Oh", zise el, "din jos de Casentin
o gârlă e şi-Archiano e chemată,
din sus de schit născută-n Apenin.

Spre locul unde-i cu-Arno măritată,
fugii pe jos, însângerând pământul
cu ce-mi scurgea străpunsa beregată.

Aci-mi perdui vederea, iar cuvântul
din urmă al Maicei nume-mi fu şi-apoi
acolo gol lăsatu-mi-am vesmântul.

Eu spui ce-i adevăr, tu-l du-ntre voi:
m-a prins un înger, îns-al tău, inferne,
strigă spre cel din cer: — "Tu mă despoi!

Ai dus, din el ce-avea dintre eterne,
răpindu-mi-l c-o biat-oftare bună,
dar celeilalte-altfel îi voi aşterne!"

Tu bine ştii-n văzduhuri cum s-adună
vaporii uzi ce-n ploi se-ntorc de-ndată,
ce-urcând ajung în frigul de sub lună:

deci vrerea rea ce numai rău-l cată
unind şi minte, vânt şi fum stârni
cu-a sa putere firii sale dată.

Şi-n faptul serii văile-nvăli
din Pratomagno până-n jugul mare
cu nori şi ceru-aşa-l acoperi,

că-n apă s-a topit întreaga zare,
iar câtă ploaie nu putu s-o-nghită
pământu-n el, prin văi cătă scăpare

şi-apoi, cu alţi torenţi mai mari unită,
căzu-n regalul râu cu-atâta hui,
că n-a mai fost vrun chip de-a fi oprită.

Află-ngheţatu-mi trup la gura lui
umflatul Archian şi-n Arn' mă-mpinse
şi crucea-mi desfăcu care-o făcui

pe piept, atunci când zbuciumul mă-nvinse;
purtat pe fundul lui apoi, curând
întreg în prada-i de nămol mă-ncinse!"

— "Ah, când tu-n lume vei fi-ntors, şi când
vei fi-ntrămat gustând călătoria,
vorbi acestui duh, alt duh urmând,

vorbeşte şi de mine-atunci! Sunt Pia,
îmi dete Siena trup, Maremma moarte:
O ştie-aceasta cel ce-n cununia

cea nou-a mea inelul vru să-mi poarte."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXIX

De neamul mult şi-atât de multul sânge
aveam priviri atâta de-mbătate,
încât doream să stau să-ncep a plânge.

Virgil însă mi-a zis: – "Ce gând te-abate?
De ce mai zăboveşti privind pe-acei
ce trişti stau cu trupuri mutilate?

Ai stat şi-ntr-alte bolgii-aşa? De vrei
să-i numeri, află că-i rotunda vale
de două ori zece mile-n lungul ei.

Iar luna e sub noi, şi căii tale
de-acum îi sunt clipitele puţine,
şi multe-s încă de văzut pe cale."

Iar eu: – "De-ai fi văzut şi tu ca mine
ce cauz-avui să văd aşa cu zorul,
tu timp mi-ai fi lăsat să văd mai bine!"

Pe când vorbeam, porni conducătorul
şi-urmai şi eu; dar vorba ne-mplinită,
mergând, eu mi-o-ntregii: – "Aci-n ponorul

spre care-aveam privirea pironită
eu cred că unul dintr-a noastră casă
îşi plânge-o culpă foarte scump plătită."

Maestrul meu atunci: – "Dar ce-ţi mai pasă
de el de-acum?", mi-a zis, "Tu ochii du-i,
priveşte-acum altce, şi-acolo-l lasă.

Sub stâlpul punţii-ameninţând văzui
cu degetul spre tine-un duh, şi-i spuse
Geri del Bel pe nume-un soţ de-al lui,

dar sufletul atât de-atent îţi fuse
spre-acel Bertrand cu-aşa de tristă soarte,
că n-ai privit spre el, şi-aşa se duse."

– "O, duce-al meu", am zis, "cumplita moarte
ce nu i-a răzbunat-o nimeni sus
din toţi câţi au ruşinea lui s-o poarte,

ea-l face mânios, şi, căci s-a dus
nevrând nici a-mi vorbi, dovadă-mi dete,
şi-acum spre milă-s şi mai mult dispus!"

Aşa vorbeam până pe-al punţii spete
de unde-al văii fund acum putea,
dar prea era obscur, să ni s-arete.

Când cel din urmă schit acum stătea
sub noi, al Malebolgii, şi-ncepură
călugării prin fund a se vedea,

pe-urechi îmi pusei mâinile, căci fură
atât de mari plânsori aici, cum poate
n-o plânge-n Iad în veci mai tare-o gură.

Ce-amar ar fi când într-o vară toate
spitalele sardinice şi-acele
din Val di Chiana şi Maremme-ar scoate

afară-ntr-un ponor pe toţi din ele,
aşa era şi-aici, şi-un rău miros
cum dă-mpuţit puroiu-n bube rele.

Iar noi, spre stânga iar, mergeam în jos
pe-a lungii stânci pe cea din urmă dună,
şi-acu-ncepui să văd mai luminos

cum serva celui ce-n etern răzbună,
dreptatea făr' de greş, ia răzbunare
bătând pe calpuzani ce-aci-i adună.

Nu cred c-ai fi văzut amar mai mare
când toţi bolnavi zăcut-au aegineţii
din aerul stricat ce-a fost atare.

Că pân' la vierme-orice suflare-a vieţii
pieri-n ostrov, şi-acele ginţi antici,
precum ne scriu ca sigur fapt poeţii,

s-au renăscut din ouă de furnici;
precum vedeai aci-n obscura vale
zăcând grămezi bolnavii-aici şi-aici.

Pe vintre-acesta, şi pe-a altui şale
zăcea alt ins, şi-aici vrun neferice
târându-se pe brânci pe-amara cale.

Iar noi treceam încet, fără de-a zice
nimic, privind la umbre târâtoare
ce-n veci nu pot de jos să se ridice.

Şi iată doi, făcuţi răzimătoare,
cum două ţesturi la-ncălzit le pui,
de lepră plini din cap până-n picioare.

Nicicând pe-un serv, purtând ţesala lui,
când domnu-i are zor, sau pe nevrute
când stă veghind, mai harnic nu-l văzui,

decât cum ăştia doi cumplit de iute
cu unghiile râia-şi ţeselau
ce-aşa-i mânca de n-aveau chip s-ajute.

A leprei scoarţ-astfel o descojeau
cum razi cu vreo custur-un crap sau peşte
de-acei ce solzii cei mai mari îi au.

– "Tu, cela ce ţesală-ţi faci din deşte",
a zis Virgil spre unul dintre ei,
"iar uneori din ele-ţi faci şi cleşte,

să-mi spui de-i vrun latin pe-aci-ntre-acei
de-al vostru fel, şi-acestei munci pe tine
etern să ai tu unghii-oricâte vrei!"

– "Şi noi, diformi aşa cum vezi tu bine,
suntem latini", plângând răspunse-un ins,
"dar tu, acel ce-ntrebi acestea, cine?"

Virgil atunci: – "Sunt unul ce-am descins
cu-acest ce-i viu, şi-asfel din gură-n gură
îl port să vad-al Iadului cuprins."

Cei doi comunul spete-l desfăcură,
şi-n tremur s-au întors spre mine-apoi
cu mulţi cari sunet prin ecou avură.

Virgil mă-mpinse-aproape-acestor doi:
– "Ce vrei", zicând, "tu-ntreabă-i aşadară!"
Şi-aşa cum vru, am şi-nceput: – "O, voi,

al vostru nume nu-n curând dispară
din minţi-umane-n prima lume-a lor
ci-n veac trăiască la lumin-afară,

să-mi spuneţi cine-aţi fost, din ce popor?
Nu vă silească să-mi daţi ştiri reduse
al vostru chin şi-urât şi-obositor."

– "Albert da Siena", zise-un duh, "mă puse
pe rug, pe mine, din Arezzo fostul,
dar nu a morţii cauză-n Iad m-aduse.

Glumind, i-am spus: – «Adevărat, că rostul
urcării-n aer ca să zbor îl ştiu»,
iar el, un curios, şi sterp ca prostul,

ceru o probă, şi-ăst motiv hazliu
că nu putui să-l fac Dedal să fie,
m-a ars prin cel ce i se da drept fiu.

Ci-osând-aci-ntr-a zecea bolgie mie
mi-a dat Minos cel de-orice greş străin,
fiindcă-n lume-uzai şi de-alchimie."

Iar eu către Virgil: – "Mai vanitos
alt neam decât sienezii se mai poate?
Chiar cel francez cu mult e mai prejos!"

Dar alt lepros ce ne-auzi: – "Tu scoate
pe Stricca dintre ei, căci cheltuind
păstră măsura cea mai dreaptă-n toate;

şi Nicolò, căci de şofran ştiind,
el primu-i cultivă picanteria
în strat în care-asemeni plante prind:

şi clubu-n care şi-a păpat şi via
şi multele-i păduri D'Ascian, şi-n care
vindea ca spirite-Abagliat prostia.

Spre-a şti cine te-ajută a spune-atare
de neamul sienez, te-apleacă bine
ca faţa mea s-o vezi în linii clare,

şi-astfel afla-vei pe Capochio-n mine,
acel ce-n viaţă fals metal făcui,
şi bine ştii, de nu mă-nşel în tine,

ce sprintenă maimuţ-a firii fui."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXXII

Să am eu rime aspre-acum şi-amare
cum se cuvin grozavei văgăuni
ce-ntregul Iad pe ea proptit îl are,

al gândului meu scos deplin l-aş pune
în scrisul meu; dar nu le am şi-astfel
nu fără frică-ncep acum a spune.

Căci nu e lucru de-a glumi cu el
s-arăţi ce-ascunde-n centru-i universul,
c-un grai ce-n vorbe-abia e-nvăţăcel.

Ci-acele zâne să-mi ajute versul
cari Tebei zid i-au dat prin voci divine,
să fiu pe-aproape de-adevăr cu mersul.

Din toate,-o! neam, tu cel mai de ruşine
din locul ce-i amar şi-a fi numit,
voi capre de-aţi fi fost şi oi mai bine!

Cum stam acum în puţu-acel cumplit,
stând sub giganţi, mai jos de-a lor picioare,
iar eu priveam pe sus la mal, uimit,

ne-a zis un glas: – "Te uită cum calci oare,
şi fă ca talpa ta să n-o mai pui
pe capete de fraţi sărmani, că-i doare."

Privii sub mine-atunci, şi-un lac văzui
şi-aici şi-n jur, cui nu ca apei gerul,
ci ca de-o sticlă linse faţa lui.

Nu prinde văl mai tare-aşa ca fierul,
nici Dunărea din nord, ca ăst de-aici,
nici Donul unde-n veci e-n neguri cerul.

Căci dac-ar fi căzut şi Tabernici
şi Pietrapana peste ea, aş crede,
că tot n-ar fi făcut la maluri crici.

Al broaştelor popor prin bălţi cum şede
cu botu-afară spre-a cânta, pe când
ţăranca-n visul ei tot holde vede,

aşa-s mâhniţii-aici, în gheaţă stând
pân-unde roşul ruşinării-apare,
şi-n dinţi, ca berzele din cioc, bătând.

Cu faţa-ntoarsă-n jos sta fiecare;
de ger da gura mărturii durerii,
iar ochii lor, de-a inimii-ntristare.

Puţin deci dând ocol în jur vederii,
văzui aşa de strânşi lipiţi pe doi,
c-aveau pe cap amestecaţi toţi perii.

– "Voi strânşi aşa la piept, cine-aţi fost voi?"
Ei gâtu-atunci deodată şi-l plecară,
nălţându-şi faţa, însă ochii moi

într-înşii numai, pân-acum, vărsară
pe gene-n jos, iar gerul le-a sleit
vărsatul plâns şi-aşa-i închise iară.

Mai strâns nicicând o scoabă n-a-ngăldit
un lemn de-alt lemn; şi-n cap, atât le fuse
de ciud-atunci, ca ţapii s-au lovit.

Şi-un duh fără de-urechi, căci le pierduse
de ger, stând tot cu faţa-n jos: – "În noi
ce-ţi faci oglind-atâta timp?", îmi spuse.

"Ori poate vreai să ştii pe-aceştia doi?
Fu mândrul loc unde-au văzut lumina
al tatei lor Albert, şi-al lor apoi,

şi-au mam-acelaşi trup; dar în Caina
tu nu-i găsi, de-ai scormoni-o toată,
alt duh mai demn să-nfunde gelatina!

Nici cel cui pieptul şi-umbra sa deodată
străpunsu-le-a Artur c-un singur ţel;
Focacia nu, nici ăst cu ceafa-ntrată

în mine-aşa că nu mai văd defel,
şi Sasol e numit, nesăturatul!
De eşti toscan ai bune ştiri de el.

Şi-acum, ca să te-astâmperi cu-ntrebatul,
eu Pazzi sunt, să ştii, ş-aştept să vie
Carlin aici spre-a-mi descărca păcatul."

Văzui urlând în ger mai mulţi de-o mie,
ş-aşa făcuţi, că reci fiori îi am
de-al gheţii vad, şi-avea-i-voi în vecie!

Pe când acum spre centru 'naintam,
spre care-orideunde-orice e greu ia zborul,
şi-n gerul cel de veci eu tremuram;

nu ştiu destin ori vrere-a fost, ori zorul,
dar printre ţeste-astfel trecând izbii
puternic pe-una-n faţă cu piciorul.

Plângând, strigă: – "Ce-mi faci? Dacă nu vii
sporire pentru Monte-Apert a-mi face
acestui chin, de ce mă mai sfâşii?"

Iar eu: – "Spre-a-mi scoate-un dubiu-acest ce zace
aici, maestre-aşteaptă-mă niţel,
şi-apoi de-aici m-aleargă cât îţi place."

A stat Virgil, şi-am zis atunci spre cel
ce-ntruna blăstema cu-asprime mare:
– "Tu cine eşti că-njuri drumeţii-astfel?"

– "Şi cine tu, fugind aşa? Tu care
loviri prin Antenora-n cap ne dai,
că viu de-ai fi şi tot ar fi prea tare!"

– "Dar viu sunt eu, şi poftă poate ai
să-ţi scriu", i-am zis, "de vrei o faimă-n lume,
şi numele-ţi prin câte le-nsemnai."

Iar el atunci: – "Hai, pieri de-aici! Ce nume?
Contraru-l vreau! Ce drac mi te trimite?
Aci-ntr-acest ponor, te ţii de glume?"

În chica lui înfipt-o mână-mi stete:
– "Ori spui cum te numeşti", am zis, "ori zboară
întregul păr ce-l porţi pe ceafă plete."

Răspunse-atunci: – "Că-l smulgi ca să mă doară,
nu-ţi spui nici cine sunt, nimic nu-ţi spui,
de-ai sta să mă cheleşti şi-a mia oară."

Sucit pe mână părul i-l ţinui,
şi-i smulsei poate-un pumn şi chiar mai bine,
dar el lătrând privea spre burta lui.

Când zise-alt duh: – "Hei, Bocca, nu ţi-e bine?
Tu n-ai de-ajuns că dinţii-i clănţăneşti,
mai latri-acum? Ce diavol zburdă-n tine?"

– "Acum, infame trădător ce eşti,
tu poţi să taci! Voi scoate şi nevrute
de tine-n lume-adevărate veşti!"

Iar el: – "E treaba ta! Dar numai du-te
şi nu cumva să uiţi, ieşind la soare,
de-acest de-aici cu limb-atât de iute:

Argintul franţuzesc pe-acesta-l doare.
Atâta zi: pe Buso l-am aflat
cu alţi mişei stând proaspăt la răcoare.

Şi cine mai era, de-i fi-ntrebat,
tu ai cu mine-alături pe Bechieri,
pe cel ce-ai tăi de-o palmă l-au scurtat.

Şi-o fi şi Ganelon şi Soldanieri
pe-aici şi Tribaldel, trădarea cui
pierdu Faenza când dormeau străjerii."

Eram de-aici departe, când văzui
doi inşi într-un ponor, şi-un ins avându-l
pe-al altui cap căciulă peste-al lui.

Cum vâră-n pâine dinţii săi flămândul,
aşa cel de deasupra-i înfigea
în cap la ceafă celuilalt, rozându-l.

Şi nu-ntr-alt fel cum tâmplele-i rodea
Tideu lui Melanip, cum el în gură
rodea şi-al hârcei os şi ce-i sub ea.

– "Tu, cel ce-arăţi atât de-adâncă ură
prin faptul bestial că-l rozi astfel,
să-mi spui: De ce? Cu-această legătură,

că, dacă tu pe drept te plângi de el,
ştiind ce-aţi fost şi crima lui, voi trece
în lume-ntre infami pe-acest mişel,

de nu, va fi ca limba mea să-mi sece."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul VIII

Era pe timpul care-aduce dor
şi inima-n vâslaşi de jale-o frânge,
în ziua când le-au zis "drum bun" ai lor,

când sufletu-ntr-un nou hagiu să strânge
când cânt-un clopot dulce-n depărtare,
ce-a zilei moarte-acolo parc-o plânge,

când eu simţii c-auzul îmi dispare
şi-un duh văzui nălţându-se-ntre ele,
făcând cu mâna semn ca de-ascultare.

Şi,-unite palme ridicând spre stele,
privea spre răsărit, ca şi zicând,
spre Dumnezeu: "Ce-mi pasă de-alte celei"

"Te lucis ante", aşa de dulci sunând,
încât simţeam din simţuri că mă scoate,
cuvinte-a spus cucernice, şi,-n rând

cu el, şi dulce şi devote toate,
cântară-ntregul imn până la fine,
cu ochii-ntorşi spre vecinicele roate.

Fixează-ţi ochii pe-adevăr, creştine,
aici, căci văl aşa de fin îi pui,
că lesne-o să străvezi prin el, ştiu bine.

Pe-acel gentil popor deci îl văzui
privind în sus şi, ca şi-n aşteptare,
umil şi palid în tăcerea lui,

şi-apoi doi îngeri din adânca zare
văzui venind, cu spăzi, de foc făcute,
dar fără vârf şi tâmpe fiecare.

Aveau, ca foile de-acum născute,
vestmânt ce-n urmă-le juca-n uşorul
susur domol, de verzi aripi bătute.

Deasupra noastr-oprindu-şi unul zborul,
mai jos pe mal dincolo-al doilea stete,
aşa că sta-ntre dânşii-acum poporul.

Eu clar văzut-am blondele lor plete,
ci-n ochi mi-aduse faţa lor orbie,
cum tot preamultul poate-un simţ să-mbete.

— "Spre-a ne păzi de-un şarpe ce-o să vie
aci-n curând, Maria ni-i aduce,
de paza văii-acestea să ne fie."

Eu, neştiind ce drum avea s-apuce,
privii în jur şi, rece ca un sloi,
m-am strâns în dosul dulcelui meu duce.

"Acum vom scoborî, ne-a zis apoi,
să stăm de vorbă cu-acea gloată sfântă,
căci drag lor le va fi a fi cu voi."

Trei paşi, cred eu, şi-am fost la cei ce cântă
şi-un duh văzui care, părând c-ar vrea
a şti de-s eu, privea la mine ţântă.

Era pe-un timp când zarea se-nnegrea,
dar nu-ntr-atât spre-a nu cunoaşte bine
ce-n ochi de-ntâi nelimpede părea.

Şi-am mers spre el, iar el veni spre mine
— "Că nu te-aflai, o, cât de mult îmi place,
cu răii-n iad, o, demne jude Nine!"

Salutul demn nici eu, nici el nu-l tace;
şi-apoi: — "De când sosişi, îmi zise el,
sub munte-aici, pe-a mării-ntinsă pace?"

— "O, de-azi din zori, prin tristul loc, şi-astfel
c-această viaţ-a mea tot prima este
şi-aşa-mi câştig pe-a doua cu-acest zel."

De-abia mi-au auzit cum spui aceste
Sordel şi Nin şi-ados făcură saltul
ce-l face-un om de-o spaimă făr' de veste.

Se-ntoarse unul spre Virgil, iar altul
spre-un duh ce-aici şedea şi: — "Sus, Conrad,
să vezi ce-a vrut din mila sa Prea-naltul!"

Iar mie-apoi: "Pe-acel al graţiei grad
ce-l datoreşti tu celui ce ne-ascunde
"de ce"-ul prim, ca-n veci să n-aibă vad,

ajuns dincolo de-ale mării unde,
să-i spui să nalţe rugi a mea Giovanna
la cel ce-oricând curaţilor răspunde.

Nu cred că-n piept mai poartă mă-sa rana,
de când schimbat-a albul văl al ei,
pe care-odată l-ar mai vrea, sărmana!

Exemplu clar din ea tu poţi să iei,
când nu-l aţâţi mereu cu ochii-ori gura,
cât ţine-un foc al dragostii-n femei.

Dar nu-i va pune mândră sepultura
năpârca din Milan, ce-adun-oştiri,
cum i-ar fi pus cocoşul din Gallura."

A zis şi-n timpu-acestei tânguiri,
vedeam pe faţă-i stampa râvnei care
dă drept cântar onestelor porniri.

Eu, lacom, tot spre cer priveam, spre-o zare
pe unde-au aştrii cel mai lin ocol,
cum mai vecin de-o osie roata-l are.

Şi-a zis Virgil: — "Ce caţi tu sus în gol?"
Iar eu: — "Trei sfinte-acelea flăcărele
ce-aprinseră dincoace-ntregul pol."

Iar el: — "Sunt jos, dincolo, patru stele
pe cari le-ocheai în zori, de licur pline,
şi-acestea suie-acum unde-au fost ele."

Pe când vorbea, l-a tras Sordel spre sine,
zicând, şi-a-ntins şi mâna ca s-arete:
— "Vezi colo, vezi duşmanul cum ne vine!"

şi-un şarpe,-n partea făr' de parapete
a strâmtei văi, precum, de n-am greşală,
fu cel ce Evei tristul fruct îl dete,

venea prin flori şi ierbi, spurcata bală,
şi-ades, cu capu-ntors, el dosul lui
lingându-şi-l, ca bestia când se spală.

Eu n-am văzut, deci nici nu pot să spui
vulturii-acei cereşti cum se mişcară,
dar pe-amândoi mişcându-se-i văzui.

Simţind aripi cum aeru-l separă,
fugi năpârca şi îngerii-n senin,
cu zbor egal, la post veniră iară.

Dar duhul ce veni chemat de Nin,
el nu-nceta fixat să mă privească
mereu, în tot acel asalt divin.

— "Făclia ce te duce-n sus găsească
destulă ceară-n vrere-ţi, spre-a putea
ca până-n smalţ pe culme să-ţi lucească!

Din Val di Magr-ori din vecini cu ea,
să-mi spui, de ştii, vo veste-adevărată,
căci mare-acolo fui în viaţa mea.

Conrado Malaspina fui odată,
nu cel bătrân, ci-urmaş, şi-a mea cea vie
de-ai mei iubire-o fac aici curată."

— "O", zisei eu, "a voastră seniorie
eu n-o cunosc, ci-n Europa oare
e vrundeva vrun om să nu vi-o ştie?

A casei voastre faimă şi onoare
dă ştiri de voi şi ţara voastr-oricui,
încât ajunse-o pildă-ntre popoare.

Şi-ţi jur, şi-aşa s-ajung unde mă sui,
că al vostru neam păstreaz-onoare-ntregii
virtuţi şi-a spăzii ca şi-a pungii lui.

Îi dă natura şi-uzul privilegii
încât, pe răul drum oricâţi să plece,
el merge drept, urând călcarea legii."

— "Deci mergi şi-n şapte dăţi nici nu va trece
să doarmă Feb în patul ce-l supune
subt labe-ntreg şi-ntreg e sub Berbece,

şi-aceast-a ta curtean-opiniune
cu mult mai mare cui se va-ntări
în capul tău decât cum alţii-ar spune,

justiţia-n mers de nu se va opri."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XVI

Eram şi de-unde-acum s-aude bine
căzând ăst râu cum sună-ntr-alt ponor
ca zumzetul ce-l face-un roi de-albine.

Când iată-n goană trei, cu-acelaşi zor,
s-au rupt, fugind în pâlc de-o ceată care
trecea prin ploaia asprei cazne-a lor.

Veneau spre noi toţi trei cu strigăt mare:
– "Ia stai, tu cel ce după haina lui
din urbea noastră cea coruptă pare!"

O, ce de răni pe trupul lor văzui
şi proaspete şi vechi arsuri şi-urgie,
încât mă-ncrâncen chiar şi-acum când spui.

La glasul lor s-opri Virgil, iar mie
mi-a zis apoi: – "S-aştepţi pe-aceştia trei,
şi-i demn s-arăţi cu dânşii curtenie.

Ba cred că dacă prin natura ei
n-ar ninge-atari văpăi această gură,
mai bine-ar fi ca tu să mergi la ei."

Văzând că stăm, ei iarăşi începură
anticul plânset, şi-ajungând apoi
toţi trei deodat-o roată se făcură.

Şi cum pândesc atleţii unşi şi goi,
dintâi şi timp şi potrivită stare,
de-a-ncepe-a se-mpumna şi-a-şi da război,

aşa rotea, cu faţa fiecare
spre mine-astfel că gâtu-n sens contrar
de-al tălpilor făcea a sa cărare.

– "Şi-obrajii stinşi şi arşi şi-ăst loc amar
de-ţi fac de noi o scârbă care-ntrece
chiar mila ta", mi-a zis un ins, "măcar,

măcar a noastră faim-atunci te plece
să spui ce om eşti tu, că viu te-ncrezi
prin lumea morţii-aşa vegheat a trece?

Acest pe urma cui rotind mă vezi,
murdar şi fără păr cum e cu totul,
avu mai mare rang de cum îl crezi.

El Guido Guera e, şi-a fost nepotul
Valdradei celei bune, şi-ncercată
şi spad-avu precum avu şi votul.

În dosul meu ţărâna e călcată
de Teghiaiu Aldobrand, cui trebuia
mai multă să-i fi dat voi cinste-odată.

Iar eu ce-mi duc cu-aceştia crucea mea
sunt Iacob Rusticuci şi-mi fu pierire
mai mult decât orice nevasta rea."

Să fi putut avea de foc scutire,
săream la ei acolo-n flacări drept,
că-mi da maestru-ntreaga sa-nvoire;

cum îns-aveam numai arsuri s-aştept,
învinsă-mi fu de frică buna vrere
ce dornic mă făcea să-i strâng la piept.

– "O, nu dispreţ", răspunsei, "ci durere
de starea voastră m-a cuprins deodată
şi mult va fi până s-o simt că-mi piere,

de-ndată ce-acest domn al meu şi tată
cuvinte-a spus din cari văzut-am bine
că oameni demni, cum voi sunteţi, s-arată.

Din ţara voastră-s eu; şi-a voastre pline
de faimă nume-oricând le-am onorat
şi scrise port a voastre fapte-n mine.

Eu las pelinul şi dulci poame cat,
de-un duce-adevărat promise mie,
ci-ntâi până la centru-o să străbat."

– "Mult timp în membre sufletul să-ţi fie
stăpân", mi-a zis alt duh, "şi-aşa cum vrei
să laşi pe urm-o faimă-n lumea vie,

mai dă Florenţa şi-azi ca de-obicei
valori în fapte şi-n deprinderi bune,
ori totu-i azi gonit din sânul ei?

Căci nou sosit la plâns aci-n genune
Vilhelm Borsiere-atâta de nesiguri
ne face-a fi, şi trişti, cu ce ne spune."

– "Poporul nou şi iuţile câştiguri
te fac fără de cumpăt şi-ngîmfată,
Florenţo,-ncât te zbaţi acum în friguri!"

Aşa vorbii cu fruntea ridicată.
Şi-acum toţi trei priveau aşa-ntre sine
cum faci privind spre-o vorb-adevărată.

– "De-ţi este lesne-oricând atât de pline
răspunsuri", ei mi-au zis, "să dai oricui,
ferice tu, că spui ce ştii că-i bine.

Iar dac-o fi să ieşi din locul bui
şi-ai iarăşi să revezi frumosul soare,
când drag ţi-o fi să zici de Iad: eu fui!

fă şi de noi cuvânt printre popoare!"
Şi, cercul rupt, în graba de-a se duce
păreau toţi trei cu aripi la picioare.

Nu poate-atât de iute-un om s-apuce
să zic-amin, cum ei ne-au şi apus,
deci bine vru să plece şi-al meu duce.

Iar eu urmai, şi nu mult drum ne-am dus,
şi-urla de-aproape-atât ăst râu la vale,
că nu ne-am fi-auzit ce ne-am fi spus.

Precum din Monte Viso apei sale
dintâi spre Ost îşi taie curs acel
pârâu ce-n stânga pe-Apenini ia cale

şi-n munţi numit e Aquacheta el
nainte-a ce s-ajungă pe câmpie
spre-a fi la Forli-apoi numit altfel,

căzând din Alpi pe-o râpă cea pustie
din sus de Benedict unde-ar putea
să fie-azil de-ajuns şi pentr-o mie,

aşa căzând din ruptul mal vuia
şi-acoalea cursul tulburei vâlcele
că-n scurtă vreme-ai asurzi de ea.

O sfoar-aveam în jurul coapsei mele
pe-atunci şi eu, şi-ades cu ea crezui
să prind pantera cu pestriţă piele.

Întreag-acum din jur mi-o desfăcui,
aşa precum Virgil avut-a dorul
şi-apoi, făcută ghem, i-o-ntinsei lui.

Spre dreapta-ntors cu ea conducătorul,
şi nu departe de prăpastie stând
în negrul hău subt el îi dete zborul.

Ieşi-va lucru nou, gândeam, fireşte
la noul semn, la care-atent fusei
cât stă Virgil de-atent şi-l urmăreşte.

Ah, ce precaut cat-a fi cu-acei
cari văd nu numai fapta cea de-afară
ci-adânc pătrund cu mintea şi-n idei!

Iar el mi-a zis: – "Curând o să răsară
ce-aştept aici, şi ce visezi tu-n tine
vederii tale-ndat-o să-i apară."

Cât poţi, când pare-un adevăr, creştine,
c-ar fi minciună, tu să-l taci mereu,
căci făr' de vină poţi păţi ruşine;

ci-aici nu pot să tac, şi iată eu,
creştine, jur pe-aceast-a mea cântare,
şi-aşa precum o lungă viaţă-i vreu,

că-n negrul aer gros văzui c-apare
plutind ceva, de jos, cumplit de-ajuns
să tulbure pe-un om oricât de tare.

Precum se-ntoarce-acel ce s-a scufuns
ca să descurce-ancora când se prinde
de stânci ori de-alt vrun lucru-n mare-ascuns,

se-nfige-n tălpi şi-ntreg în sus se-ntinde.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul IX

Acea coloare moart-a feţii mele
ce-n spaim-avui când el veni napoi,
făcu pe-a lui cea vie să i-o spele.

Ca omul care-ascultă stete-apoi,
căci mult prin neguri ochii să străbată
n-aveau puteri prin aerul greoi.

– "Noi tot avem să biruim odată",
aşa-ncepu, "de nu... atare-mi spuse...
oh, cât m-amân-acum, că nu s-arată."

Văzui eu bine cum un văl el puse
pe ce-ncepu cu ce-a sfârşit să zică,
şi n-a-ncheiat aşa cum începuse,

şi nu puţin îmi dete-acestea frică,
fiindc-am tras din spusu-i nedeplin
mai rău un sens de cum avea adică.

– "În fundu-acestei triste scoici mai vin
cândva de-acei din primul grad în care
speranţa moartă vi-e unicul chin?"

Aşa-ntrebai. Iar el: – "Se-ntâmpl-arare
să-i fie dată sarcin-oarecui
de-a face-aceast-a mea de-acum cărare.

Dar eu, ce-i drept, şi de-altădată fui
trimis aici de-acea Erihto cruda
ce poate-aduce-un duh în trupul lui.

Eram de scurtă vreme mort, iar truda
impusă-mi fu prin Iaduri să străbat
spre-a scoate-un duh din cercul unde-i Iuda,

din cel mai jos şi-obscur şi-ndepărtat
extrem de cerul ce-ncunjoară toate.
Ştiu drumul bine deci, nu fi-ngrijat.

Ăst smârc ce-atât de rea putoare scoate
încinge-oraşu-aprinselor morminte,
şi-a-ntra numai cu sila-n el se poate."

Mai multe-a spus, dar nu le mai ţin minte,
căci eu de mult ţintisem ochii mei
spre naltul turn cu vârfu-acel fierbinte,

de unde-au răsărit deodată trei
de sânge pline Furii infernale,
ce-aveau mişcări şi chip ca de femei.

Cu hidre verzi încinse-ale lor şale
cu păr de şerpi mărunţi ca mărăcinii,
făcuţi cununi pe tâmplele fatale.

Virgil pe-aceste serve-ale Reginii
durerii cei de veci le cunoscu
şi: – "Iat", a zis, "ferocele Erinii.

În stânga lor Megera plânge-acu,
şi-Alecto este care-n dreapta plânge,
Tisifone-i la mijloc." Ş-apoi tăcu.

Pe piept cu ghearele s-umpleau de sânge
şi-urlau bătând în palme-aşa că eu
simţeam cum spaima spre Virgil mă strânge.

– "Meduso, hai", aşa strigau mereu,
"să-l facem piatră", şi priveau spre mine,
"spăşească-n el atacul său Teseu."

– "Întoarce-te şi-nchide-ţi ochii bine",
mi-a zis Virgil, "că n-ai să mai vezi stele
de-apuci să vezi pe Gorgo dacă vine."

Vorbind m-a-ntors chiar el de către ele,
şi nepărându-i palmele-mi de-ajuns
şi-a-ntins podiş şi-a lui peste-ale mele.

Voi, cei cu spirit ager de pătruns,
cătaţi aci-n cântarea mea ciudată,
sub vălul ei, ce-nvăţ îmi zace-ascuns!

Şi iat-atunci pe balta tulburată
un zvon de spaimă, numai trosnituri
făcea-ntre maluri apa să se zbată

cum nu-ntr-alt fel un vânt ce prin călduri
contrarii naşte-nvârtejiri cumplite
şi-n furie bate biciuind păduri

şi crengi rupând le-azvârle risipite
şi-n pulbere-mbrăcat trufaşu-i drum
goneşte-n adăpost păstori şi vite.

Lăsându-mi ochii-apoi: – "Priveşte-acum
acolo sus pe spuma cea antică
şi pe-unde-i mult mai gros cumplitul fum."

Precum când simt năpârca inimică,
se-mprăştie-un stol de broaşte-nspăimântate
şi-adânc s-afundă prin nămol de frică,

văzut-am mii de duhuri ruinate
fugind de unul ce-l vedeam că iese
prin pas trecând pe Stix cu tălpi uscate.

Prin faţă-i stânga şi-o trecea adese
deoparte dând ăst fum de zgură plin,
şi-atât era de ce părea să-i pese.

Eu bine-atunci văzui că-i sol divin,
mă-ntoarsei spre poet, iar el spre mine,
c-un semn să stau pe loc şi să mă-nchin.

Ah, cât părea de mânios cum vine!
Sosi la poartă şi-o deschise-apoi
cu varga lui, căci larg sări de sine.

– "Goniţi din cer, şi-ai lumii-ntregi gunoi",
vorbi trecând pe pragul încăperii,
"de unde-atâta sumeţie-n voi?"

De ce-ncăpăţânaţi v-opuneţi Vrerii
al cărei ţel nu poate-afla schimbare
şi care-ades v-aduse spor durerii?

Ce-ajut-a face sorţii-mpiedecare?
Aţi şi uitat că Cerber nu-n zadar
şi gât şi ceafă făr' de păr le are?"

Se-ntoarse-apoi pe-acelaşi drum murdar
şi n-a vorbit cu noi, cum n-are-aminte
să stea un om durut de-un alt amar

decât al celui care-i stă nainte.
Văzând că poarta nu ne-o mai încuie,
noi mersem deci, vegheaţi de vorbe sfinte,

şi-ntrând, căci n-a fost nimeni să s-opuie,
eu, cel ce-atâta dor s-o văd avui,
cum poate fi şi-atare-o cetăţuie,

când fui în ea, privind în jur, văzui
enorm un câmp întins spre-oricare parte
şi plin de plâns şi cazne-adâncul lui.

La Arli-unde Rodanu-n bălţi se-mparte,
sau cum la Pola-n faţă cu Cornarul
ce-ai ţării ţărmi spălându-i ne-o desparte,

morminte multe-ncolnicesc hotarul,
aşa era şi-aici în orice loc;
ci-aici, fireşte-i mult mai mare-amarul.

Căci arde-ntins printre morminte-un foc
ce-aşa le-ncinge că mai roş nu poate
prin arte-a face-un fier, nici un mijloc.

Şi-al lor capac era deschis la toate.
Şi plâns ieşea din ele-amar şi-astfel
c-aeve-un neam arzând părea că-l scoate.

Iar eu: – "Maestre, cine-i neamul cel
ce-aci-ngropat îl ţin aceste scoine,
prin marele său plâns spuind de el?"

– "Căznesc pe eretici aceste scoine,
şi-adepţii de-orice sectă", el mi-a spus,
şi-s mult mai mult, decât ai crede, pline.

În ele-asemeni e cu-asemeni pus,
dar n-au un chin egal, ci după treaptă."
Şi-apoi, pe-un drum ce e-ntre zid ne-am dus

şi-aceşti martiri, întorşi pe mâna dreaptă.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XIV

Spre cerc din centru, şi spre centru vine
din margini apa în rotundul vas,
precum o mişti de-afară, ori din sine;

acestea ce le spui mi-au şi rămas,
venite-n gând deodată când tăcut-a
şi duhul plin de glorie-al lui Tommas,

prin faptu-asemănării, căci făcut-a
la fel şi el vorbind, şi Beatrice,
căci, după el, ea astfel început-a:

— "Acesta are zor, deşi n-o zice,
şi nici vorbind, dar nici nu se gândeşte,
să afle şi-alt un adevăr de-aice.

Să-i spui de focul, cel ce vă-nvăleşte
substanţa voastr-aici, va rămânea
etern la voi cum astăzi vă-nfloreşte,

şi, rămânând, să-i spui cum va putea,
când voi veţi fi iar trup, la voi rămasul
să nu vă fie-o piedec-a vedea.

"Cum cei ce-n dans rotind îşi poartă pasul,
când sunt cuprinşi de-un spor de veselie,
mai veseli tropotesc şi nalţă glasul,

aşa mi-au arătat la ruga pie
şi-acele sfinte hori o sporitoare
plăcere-n dans şi-n dulcea melodie.

Acel ce plânge că pe lume moare
spre-a fi cu viaţă-n cer, el n-a simţit
eterna rouă-n dulcea ei răcoare.

Căci unu, doi şi trei, ce-n veci unit
şi-n trei şi-n doi şi-n unul e deodată,
şi-aşa-ngrădeşte tot cel ne-ngrădit,

puterea lui de trei ori fu cântată
de toţi de-aici, şi-aşa fu melodia
c-ar fi oricărui bine-o demnă plată.

Şi-n cea mai strâmtă roată din făclia
cea mai divin-aşa de dulce-un grai,
cum poate-avu Gavril cătră Maria,

răspuns a dat: — "Iubirea noastră-n rai,
atâta timp cât ţine serbătoarea,
luci-ne-va-mprejur cu-atare strai.

Lucoarea lui urmează-n grad ardoarea,
şi-ardoarea văzul ce ne este-aci
atât cât graţia ne-a sporit valoarea.

Şi-al nostru trup, când timpul va veni
în sfântă carne iarăşi să se-mbrace,
fiind perfect, cu mult mai drag ne-o fi.

Va creşte deci lumina ce ne-o face
din mila sa vestmânt supremul bine,
căci, spre-a-l vedea, prin el suntem dibace,

şi văzul deci să crească se cuvine,
să creasc-ardoarea ce din el răsare,
să crească raza ce dintr-însa vine.

Dar, ca şi jarul, când el flăcări are,
de-atât de-a lui lucoare-nvinse sunt
încât distinct el dintre ele-apare,

aşa de-a cărnii ce ne-o fi vestmânt
învins-o fi lucoarea ce-azi ne-mbracă,
de-a cărnii, zic, ce moartă ni-e-n pământ.

Ăst spor de foc nu trude-o să ne facă,
căci şi-n organe-atât va fi şi sporul
spre-a-nvinge tot ce poate să ne placă."

Părur-atunci toţi gata şi cu zorul
să strige-"Amin!", şi-un cor şi-al doilea cor,
de mortul trup atât-arzându-i dorul,

nu numai pentru ei, ci poate-un dor
de mame,-ori taţi, de toţi câţi îi iubiră
pe când erau şi ei din cei ce mor.

Şi-atunci lucori, egal lucind, veniră
în juru-acestor roţi de care-am spus,
aşa cum vezi când cerul se reschiră.

Şi-aşa cum, la suirea-ntâiei seri,
pe cer încep noi aştri să-ţi apară,
ce-acum îţi par aieve,-acum păreri,

aşa-mi păru că văd cum licurară
fiinţe nouă, cari în cerc au cins
pe-aceste două hori pe dinafară.

O, cum veni de iute şi de-aprins
veridicu-ţi reflex, spirite sfinte,
în ochii mei, că fui de el învins!

Ci-mi sta zâmbind Beatrice-aşa nainte
şi mândr-aşa, c-a mea de-aci vedere
o las cu multe care-mi fug din minte.

Când ochii mei au prins din nou putere
să-i urc, văzui că-s singur şi transpus
cu doamna mea spre cerul altei sfere.

Simţeam eu bine că mă urc în sus
din focu-nflăcărat al stelei care
părea că arde roşie de nespus.

Din sufletul întreg şi-n limba care
e una-n toţi adusei mulţămită
precum cerea şi-n har sporita-mi stare.

Şi nici n-a fost în pieptul meu topită
văpaia jertfei, când convins eu fui
că ea cu drag şi bine-a fost primită,

căci între două raze largi văzui
aşa de-aprinse roşii flăcărele,
c-am zis: — "Oh, Soare, ce de salbe-ţi pui!"

Precum cu stele mari şi mici albeşte
Galaxia-aşa, din pol în pol, o cale
ce chiar şi pe-nţelepţi îi zăpăceşte,

aşa şi-n Marte,-n fundul sferei sale,
un semn formau, cel vrednic de mărire,
ce-mparte-un cerc în patru părţi egale.

Aci-mi simt arta-nvinsă de-amintire,
căci astfel fulgera pe cruce Crist
că n-aflu demn nimic de-asemuire;

dar câţi iau crucea lor urmând pe Crist
ierta-mi-vor câte las să nu le vază,
căci înşişi văd lucind pe lemn pe Crist.

Din corn în corn, din vârf până la bază,
jucau lumini ce scânteiau sporite
când se-ntâlneau, ori se-ntreceau pe rază;

cum vezi mici părţi de corpuri, răsucite
sau drepte-aici, şi-a jocului figură
mereu schimbând-o, leneşe-ori grăbite,

şi-aşa se mişcă-n raza care cură
trecând prin umbra ce şi-o face-adese,
prin minte-ori artă, scutec de căldură.

Şi, cum din harpă şi din gigă iese
plăcut tintin de multe corzi, chiar cui
nu-i sunt din cântec vorbele-nţelese,

aşa din lămpile ce-aici văzui
ieşea pe cruce-o melodie-atare
c-am stat răpit, deşi n-o pricepui.

Simţeam eu clar că-i vrun elogiu mare,
căci "Scoală-te!" şi "'nvinge!"-am prins din cânt
cum prind şi-acei ce-aud din întâmplare.

Simţeam de el c-aşa de-nvins eu sunt,
că pân-aici nimic n-avu putinţă
să-mi fie-un lanţ mai drag ca legământ.

Prea aspră poate pare-a mea sentinţă
c-am pus mai jos plăcerea de-ochii ei
cei dulci ce-alin-oricare-a mea dorinţă;

câţi însă ştiu că stampa vie-a ce-i
frumos etern, pe cât te sui, devine
mai clar şi deci, de n-am privit în ei,

mă pot scuza de ce m-acuz pe mine
spre-a mă scuza, şi văd c-am spus dreptate;
căci nu-s excluse-aici plăceri divine,

căci ele,-urcând, devin tot mai curate.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul IV

Când ori durerea-n noi, ori voia-bună
cuprinde-a noastr-oricare vro simţire,
într-însa-ntregul suflet ni s-adună,

deci parcă de-alta n-are nici o ştire;
cu-aceasta baţi eroarea care crede
că sufletul e-n om cu triplă fire.

Deci, când aude omul sau când vede
ce-i ţine duhul prins de-o vrajă multă,
nu simte timpul ce grăbit purcede,

căci alta e puterea care-ascultă
şi de-alta sufletul robit ţi-l ai;
făţişă-i una, şi-alta ca ocultă.

Pe-acestea sigur însumi le-ncercai,
pe când mergeam, pe Manfred ascultându-l,
căci soarele pe cer s-urcase mai

cinzeci de scări şi n-am fost observându-l
când fúrăm unde-acele umbre-alese
strigară-n cor: — "Pe-aici e ce vi-e gândul!"

Spărturi mai mari în gardul său adese
c-un braţ de spini ţăranul şi le-astupă,
pe când în struguri bruna faţă iese,

decât pe unde el întâi, eu după,
intră Virgil pe-un gang şi, călători
pe-alt drum, de-acum lăsarăm sfânta trupă.

San Leo-l urci, la Noli te cobori,
şi până-n vârf Bismantua e lină
s-o sui pe jos, ci-aici aveai să zbori

cu iuţi aripi, zic eu, cu goana plină
a marelui meu dor, de-acela dus
ce-mi da speranţă şi-mi făcea lumină.

Urcam pe scocul ruptei stânci în sus,
că de-ambii săi pereţi având strâmtoare
şi-având genunchiu-n locul mânii pus.

Pe nalta culme-a râpei suitoare
ajunşi apoi, pe-un liber brâu ce-avea:
— "Maestre", am zis, "ce drum s-alegem oare?"

— "De-acum la vale nici un pas", zicea,
"şi, pân-om da de vrunul care ştie,
mereu câştigă-ţi munte-n urma mea."

Dar vârf avea, ce nu putea să-mi fie
văzut, şi-urcuş aşa pieziş, cum ai
în sfert de cerc spre centru-o mijlocie.

Eram trudit când astfel cuvântai:
— "Te-ntoarce, tată drag, şi mă priveşte,
că mor pe-aici, de nu te-nduri să stai!"

— "Tu numai pân-aici te mai trudeşte."
şi-un brâu, ceva mai sus, ca semn mi-l puse,
ce-ntregul deal pe-aici îl ocoleşte.

Aşa-mboldit de vorbele ce-mi spuse,
trudit m-am tras pe brânci în urma lui
şi-n urm-apoi sub tălpi şi-acesta-mi fuse.

Şezu aici şi el, şi eu şezui,
întorşi spre zori, pe-unde-am suit pe cale,
că-n urmă-şi a privi e drag oricui.

Privii dintâi spre-al mării mal în vale,
spre soare-apoi, şi-am stat uimit văzând
la stânga mea cărarea roţii sale.

Virgil a cunoscut miratu-mi gând,
cum stau privind că Febus vrea s-apuce,
pe-o cale dintre noi şi nord intrând,

şi-a zis aşa: — "Când Castor şi Poluce
ar fi-nsoţind pe cer oglinda care
şi jos şi sus lumina şi-o conduce,

cu mult mai mult vecin cu Ursa-Mare
vedere-ai roşul zodiac pe lume,
de n-ai ieşi din vechea sa cărare.

De vrei să vezi, apoi, aceasta cum e,
închipuie-ţi că muntele Sion
şi-acest de-aici stau pe pământ şi-anume

aşa că au un singur orizon,
dar două hemisfere; lunga stradă,
cea arsă cu-al său car de Faeton,

ăst deal pe-o parte-ar trebui s-o vadă
şi pe-alta celălalt, de iai aminte şi clar
tu judeci ce-am adus dovadă."

— "Ei, da, maestre, clar mai înainte
nicicând nu-mi fu aşa ce-acum discern
şi ce-mi părea dincolo de-a mea minte,

căci cercul mediu-al cercului suprem,
numit equator de-una dintre arte,
ce stă-ntre nord şi sud fixat etern,

ne stă, din cauza care-o spui, departe
atât spre nord, pe cât de la evrei
se vede-ndepărtat spre calda parte.

Dar vreau să ştiu, maestre-al meu, de vrei,
cât drum mai e? Căci suie-a coastei frunte
mai sus decât s-o văd cu ochii mei."

Iar el: — "E grea, atare-i acest munte,
urcarea-ntâi, ci-atât cât urci omoară
şi truda-n om, mai lesne ca s-o-nfrunte.

Când calea-ţi va părea aşa de-uşoară,
încât urcarea fi-va pentru tine
cum e pe-un râu al luntrei ce scoboară,

atunci vei fi la ţinta căii-n fine
şi-acolo vei afla şi-odihna dată.
Nu-ţi spui mai mult, dar astea le ştiu bine."

Dar nu-i fu vorba-ntreagă terminată
şi-un glas vecin: — "Dar poate vei avea
nevoie pân-atunci să şezi vrodată!"

Ne-ntoarse-această voce-acum spre ea,
şi-n stânga-ne văzurăm o pietroaie,
ce-ntâi nici eu şi nici el n-o vedea.

Am mers la ea şi-n dosul stâncii-o droaie
de duhuri sta, supt umbra ei, trântită,
cum face-un om când multă lene-l moaie.

Din ele-o umbră, ce-mi părea trudită,
şedea şi,-având genunchii-mbrăţişaţi,
ţinea-ntre-aceştia faţa ghemuită.

— "O, dulce tată, dintre-aceşti culcaţi
priveşte, am zis, pe cel mai leneş,
care să juri că ei cu lenea-s cununaţi!"

S-a-ntors şi ne-a privit mai cu-ndemnare,
dar nu mai sus de şold, aşa-ntr-un fel,
şi-mi zise-apoi: — "Tu du-te, că eşti tare!

Atunci l-am cunoscut şi, puţintel
deşi pe-ai mei plămâni truda stăpână,
ea nu m-opri să nu mă duc la el.

Când fui aproape, abia mai sus de mână
nălţîndu-şi ochii,-a zis: — "Văzuşi tu cum,
pe stânga, Feb teleaga lui şi-o mână?"

Cuvântu-i scurt şi-al feţii leneş drum
mi-aduseră puţin surâs pe buză,
şi-am zis: — "Belacqua, nu te plâng de-acum,

dar spune-mi tu ce lene-aşa de-ursuză
te-a prins aici? Îţi faci tu-ndătinatul
tabiet al tău? Aştepţi vro călăuză?"

Iar el: — "Ei, frate, ce mi-e bun urcatul,
căci tot nu m-ar lăsa la prag divinul
portar să intru spre-a-mi spăla păcatul;

căci are întâi să-mi facă-n jur seninul
atâtea roţi ca-n viaţa mea trecută,
căci până-n moarte-am tot împins suspinul.

Şi-o rugă pân-atunci de nu-mi ajută,
ieşind din inimi dragi Celui-de-Sus,
ce poate-a mea, cea-n ceruri neplăcută?"

Virgil era plecat şi,-urcând, mi-a spus:
— "Porneşte-acum! Vezi, soarele e-n focul
de-amiazi pe cer şi,-n marginea de-apus,

al nopţii-amurg acopere Marocul."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXII

Spre doamna mea, ca şi-un copil ce cată
spre cea la care mai vegheat se ţine,
aşa mă-ntoarsei tulburat deodată,

iar ea, ca mama ce grăbită vine
la fiu-i palid şi mai mort, cu-acel
un glas ce poate-a pururi să-l aline:

— "Nu ştii că eşti în cer?" mi-a zis. "Că el
întreg e sfânt? Că orişice lucrare
se face-aici pornind din bunul zel?

Ce mult te-ar fi schimbat a lor cântare,
ce mult şi eu zâmbind, tu poţi vedea,
când glasul lor te-a-nvins aşa de tare.

De-ai fi-nţeles ce rug-au pus în ea,
ai şti ce răzbunare se ridică,
pe care tu, trăind, o vei vedea.

Divina spadă nici târziu nu pică,
nici prea de timp, cum pare, poate, cui
aşteaptă, ori sperând, ori prins de frică.

Şi-acum tu mintea spre-altele să-ţi pui;
ilustre duhuri ai să vezi în cale,
de-ntorci tu ochii-aşa precum îţi spui."

Privind atunci pe placul vrerii sale,
văzui vro sută de mărunte sfere
ce-n stol s-ornau cu raze mutuale.

Şi-am stat precum când singur în tăcere
sugrumi dorinţa-n tine ne-ndrăznind
să ceri, de teamă că-i prea mult ce-ai cere.

Dar cea mai mare şi mai mult lucind
dintr-aste perle-un pas făcu năinte,
spre-a face-ntinsul arc să mi-l destind.

— "Dac-ai putea şi tu" vorbi cuvinte,
"să vezi ca noi amoru-ne profund,
ţi-ai da pe faţă tot ce-ascunzi în minte.

Dar, gândurilor tale ce s-ascund,
eu totuşi vreau, din dorul de-a nu-ţi face
spre naltul ţel zăbavă, să răspund.

Pe-un deal, sub coasta cui Cassinul zace,
venea, spre-a se ruga, pe culme sus,
popor sedus şi nepornit spre pace.

Eu sunt acel ce-ntâi pe deal am dus
sfinţitul nume-al cui în lume-aduse
dreptatea ce-azi mă nalţ-aşa de sus.

Şi-atâta dar divin asupra-mi fuse
c-am scos din preajma tutor aste locuri
impiul cult ce lumea ne-o seduse.

Iar toate-acestea alte sfinte focuri
au fost bărbaţi cuprinşi de-acea căldură
ce flori şi fructe sfinte naşte-alocuri.

Romoldo şi Macarie-aceştia fură,
iar altii-s fraţi de-ai mei ce,-n mănăstire,
cu inimi tari, înfipţi pe loc statură."

— "Vorbind cu mine-acum, şi-a ta iubire
ce-arăţi, am zis, ca şi bunăvoinţa
ce-o simt şi-o văd în toat-a voastr-oştire

de foc de-aici, aşa-mi lărgesc credinţa
precum o roză-n soare răsfirată
deschide-atât cât este-n ea putinţa.

Te rog de-aceea să m-asiguri, tată,
că am şi-atâta har în Dumnezeu
ca faţa ta s-o văd ne-nvestmântată."

— "Plinire-afla-ţi-va dorul, frate-al meu,
în cel din urmă cer, căci el plini-va
oricare dor, şi-al orişicui şi-al meu.

Deplin şi-ntreg e-n şi-aflând potriva
oricare dor, căci numa-n el oricare
un punct a fost de-a pururi unde fi-va

el nu-i niciunde-n spaţiu, poli el n-are,
şi-a noastră scară-i până-n el urcată,
de-aceea culmea-i nevăzută-li pare.

Dar Iacov, patriarhul nostru,-odată
privi cândva şi-a culmei ei mândrie
pe când de îngeri o văzu-ncărcată.

Ci-azi nu-şi desparte-al său picior de glie
vrun om spre-a o sui, iar norma mea
rămase jos spre-a răsipi hârtie.

Iar zidul cel ce-odată schit făcea
speluncă-i azi, de hoţi, şi-a lor calpace
burdufuri pline de făină rea.

Nici cea mai grea usură nu-i displace
eternului atât ca fructu-amar
ce inima-n monahi să zburde-o face;

stăpâni oricărui bun păstrat de-altar
îi sunt acei ce pe la uşi colindă,
dar nu cumetrii,-ori alt orice tâlhar.

Ci-aşa-i de lesne-n om ce-i rău să prindă,
încât nici n-are trai o bună vrere
nici cât din mic stejar până la ghindă.

Vezi, Petru a-nceput lipsit de-avere
şi făr' de-arginţi, iar eu cu rugi şi post,
Francisc al său convent umblând a cere.

Când stai să vezi ce la-nceput a fost
oricare lucru şi-i priveşti urmarea,
ce-ncepe bine vezi că-ncheie prost.

Iordanul s-a re-ntors, ce-i drept, iar marea
păreţi avu, când domnul vru să-i pună,
ci-ar fi mai de mirat, aci-ndreptarea."

Sfârşind aşa, văzui cum el s-adună
la stolul său, iar stolul său se strânse
şi-ntreg s-a ridicat ca o furtună.

Iar dulcea doamnă-n sus acum mă-mpinse
c-un singur semn, pe scară-n urma lor;
puterea ei aşa de mult mă-nvinse.

Nimic din câte suie,-ori se scobor
la noi în mod firesc nu-şi are-aieptul
să poţi a-l compara cu-al nostru zbor.

Precum, creştine,-o să mă-ntorc la dreptul
triumf şi plâng, în aşteptarea lui,
adese-al meu păcat şi-mi sânger pieptul,

tu nu tragi mâna când pe foc o pui
în graba cum văzui eu semnul care
urmează pe Viţel şi-n el şi fui.

Slăvită stea, tu ce-ai cu-nbelşugare
puteri adânci din cari, anume ştiu,
îmi vine-al meu talent, ori mic, ori mare,

căci sfântul Tat-a tot ce-n lume-i viu,
cu voi era spre-a răsări şi-apune
când eu în Tosc-am început să fiu;

iar, când voit-a harul a dispune
să intru-n sfera ce vă poartă-n ea,
sortită-mi fuse-a voastră regiune.

Suspină-n sus spre voi inima mea
smerit, ca să-mi adun din voi putere
spre locul unde-s tras pe-o cale grea.

— "Ţi-e-aproape-atât suprema mângâiere,
vorbi Beatrice-atunci, că se cuvine
s-asculţi şi s-agereşti a ta vedere.

Deci, pân-a nu ţi-o fi-nsânit în tine,
priveşte-n jos spre-atâtea lumi, spre toate
pe câte-acum le ai sub tălpi prin mine,

ca inima-ţi să-ţi stea, pe cât se poate,
voioasă-n rând cu cei voioşi ce cură
pe-un drum ceresc în glorioase gloate."

Prin şapte sfere-a mea căutătură
se-ntoarse-n jos; văzui şi-acest pământ,
aşa c-am râs de-umila lui făptură;

eu ţin mai just acel judecământ
ce-l ia-n dispreţ; mai sus cari se ridică
îi poţi numi-nţelepţi, fiindcă sunt.

Văzui aprinsă pe-a Latonei fiică,
dar făr' de umbra ce-mi făcea bătaia
de cap, cu-a ei desime mare-ori mică.

Putui şi soarelui să-i rabd văpaia
din faţa lui, văzui cum îşi fac jocul
vecin şi-n jurul lui Dio şi Maia;

văzui pe Jupiter cum temperează focul,
şi-al fiului şi-al tatei lui, şi clară
văzui rotirea ce le schimbă locul.

Şi toate şapte clar îmi arătară
cât sunt de mari, ce grabă pun pe căi
şi ce distanţe-n spaţiu le separă.

Iar punctul ce ne' face-atât de răi,
pe când roteam aşa-n eternii Gemeni,
întreg îmi apăru din munţi în văi.

şi-ntoarsei ochii-n ochii făr' de-asemeni.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul X

Urmam acum îngustei cărărui
ce e-ntre zid şi focul făr' de fine,
maestrul meu şi eu, în urma lui.

– "O, nalte geniu ce mă porţi cu tine
prin văile impii, cum ţie-ţi place,
vorbeşte,-am zis, şi-alină doru-n mine.

Putem vedea pe-acel popor ce zace
aci-n sicrie? Căci păzite nu-s
şi toate-şi au deschise-a lor capace."

– "Închide-se-vor toate", el mi-a spus,
"din Iosafat când s-or întoarce iară
tot insu-n trupul ce-l avuse sus.

De-această parte-un cimitir separă
pe toţi, cu Epicur pe-ai săi ciraci
cari sufletul prin trup îl fac să piară.

Iar altor întrebări ce mi le faci
răspuns avea-vei chiar aci-n genune,
ca şi dorinţii-acelei ce mi-o taci."

– "Nimic n-ascund, ci vreau, părinte bune,
cum însuţi tu ai vrut să mă dispui,
şi nu demult, puţine vorbe-a spune."

– "Tu cel ce-aşa-de-oneste vorbe spui
şi treci văzând cetatea-nflăcărată,
te rog, toscane,-oprire-n pas să pui,

căci eşti născut, cum graiul tău te-arată,
din nobila cetate, cărui eu
prea grea povară poate-i fui odată."

La glasul ăsta fără ca să vreu,
când el ieşi dintr-un sicriu, cu frică
m-am strâns puţin mai mult de domnul meu.

Dar el: – "Întoarce-te!", ncepu să-mi zică.
"Ce faci? Nu vezi pe Farinata care
din brâu în sus din groapă se ridică?"

Fixai deci ochii-n ochii-acestui mare.
El sta semeţ cu capul şi cu pieptul
părând că Iadu-ntru nimic îl are.

M-a-mpins atunci spre groapa lui de-a dreptul
Virgil cu mâna sa ca inimoşii,
zicându-mi scurt: – "Vorbeşte ca-nţeleptul."

Când fui sub poala groapei sale roşii,
în treacăt m-a privit, părând cu crunte
priviri, puţin: – "Ce neam ţi-au fost strămoşii?"

Eu vrând să-i spun de toate-n amănunte,
nimic nu i-am ascuns şi i-am vorbit.
Şi-atunci el a-ncreţit puţin din frunte.

Şi-a zis: – "Cu mine-ai tăi părinţi cumplit
ca şi cu-ai mei cu toţii se purtară,
de-aceea-n două dăţi i-am şi gonit!"

– "Deşi goniţi, cu toţii se-nturnară",
răspunsei eu, "şi-ntâiul şi-al doilea rând,
dar arta ast-ai tăi nu ţi-o-nvăţară."

Văzui până-n bărbie-atunci scoţând
o umbră capu-n groapa cea aprinsă
şi cred că ea-n genunchi era şezând,

şi-n jurul meu privi părând cuprinsă
de-un gând c-ar fi şi-altcineva cu mine,
dar când speranţa-ntreagă-n ea fu stinsă,