Adaugă un citat | Citate la întâmplare | Votează! | Votate recent | Adăugate recent | Comentarii recente | Top general

Dante Alighieri

Cântul V

Din starea-ntâi așa-ntr-a doua stare
venim, în cerc ce loc mai strâmt rotește,
ci cazne-atât mai mari, stârnind urlare.

Grozav aici stă Minos și rânjește,
județ el ține-acolea-n poartă stând
și-azvârle-n Iad precum se-ncolăcește.

Eu zic că rău-născutul duh intrând,
silit e culpa-ntreagă să și-o spuie,
iar el, cunoscător de rău, văzând

ce loc din Iad e vrednic să-l încuie,
cu număru-nvârtitei cozi pe spate
arată gradu-n care vrea să-l puie.

Mereu stau multe-n față-i adunate,
și una după alta vin cu rândul
și spun și-aud și-n Iad sunt aruncate.

Când el văzu că vin și-a-ntra mi-e gândul:
– "Tu, cel ce vii în lumea celor morți",
a zis și-a stat, oficiu-ntrerupându-l,

"știi unde ești? Te-ncrezi tu vrunei sorți?
Să nu te-nșele-această largă-ntrare!"
Virgil atunci spre el: – "Ce grijă porți?

Să nu-i oprești fatala lui cărare.
Așa se vrea-ntr-un loc unde se poate
orice se vrea și curm-a ta întrebare."

Acu-ncepui s-aud acele toate
urlări de-aici și-amar fui străbătut
de multul plâns ce tristul neam îl scoate.

Era-ntr-un loc de-orice lumină mut,
ce muge-așa ca marea-ntărâtată
când largul ei de volbură-i bătut.

Vârtej drăcesc ce nu mai stă vrodată,
ia morți de-a valma-n furia lui cu sine,
să-i zguduie-nvârtindu-i și să-i zbată.

Iar când simt furia volburii ce vine
cum plâng atunci, cum urlă toți în vale,
și-azvârl blăstem puterilor divine!

Știui că ăstor chinuri infernale
supuși sunt cei ce-având plăcerea țel
fac mintea roabă poftelor carnale.

Cum grauri ia și-al toamnei vânt cu el
pe mii de-aripi mulțimea lor zbătută,
pe-acești mișei, cumplitul vânt astfel

și-n jos și-n sus și-aici și-acolo-i mută,
și nu mai pot să spere-n veci încai
nu stare-n loc, ci caznă mai scăzută!

Și cum își plâng cocorii tristul lai
când fac pe drum coloane-ndelungate,
așa vedeam că vin cu mare vai

și-aceste umbre de vârtej purtate.
Și-am zis: – "Maestre, cine-au fost acei
pe care-astfel ăst negru-amurg îi bate?"

– "Întâia-n stolul despre care vrei
să știi a fost împărăteas-odată
și neamuri multe-avu sub sceptrul ei,

ci-atât fu-n viciu-acesta de necată,
că-n legi sancțiune unei crime-aduse,
spre-a fi și-a ei legal astfel scuzată.

Ea e Semiramis, ce din cetite
o știm c-a fost urmașa și femeia
lui Nin în țări de turci acum domnite.

Se-ucise-a doua din amor și-i ceea
ce spuzei lui Sicheu perfidă-i fuse:
perversa Cleopatră este-a treia."

Văzui și pe Elena care-aduse
cumplitul timp, pe-Ahil cel mare-al cui
război cu-amorul trist sfârșit îi puse.

Pe Paris și Tristan, și mii văzui
goniți din viața lor de-amor, pe care
Virgil mi-i arăta cu mâna lui.

După ce dat-am maestrului ascultare
de vechi femei și cavalerii mii,
a fost mai să leșin de milă mare.

Și-așa-ncepui: – "Cu drag eu le-aș vorbi
acelor doi ce-aduși de vijelie
așa de-ușor păreche par a fi."

Iar el: – "Tu-i vei vedea când au să fie
aproape-aici și-atunci pe-acea putere
ce-i leag-astfel, să-i chemi și au să vie."

Când vântul deci le dete-apropiere,
strigai spre dânșii: – "O, suflete-ntristate,
vorbiți de nu v-oprește-a altui vrere."

Precum prin aer pe-aripi nemișcate,
iau două turturele-alături zbor
de-același dor spre cuibul drag purtate,

așa și ei, dintr-al Didonei cor
veneau prin noaptea ce-o frământă vântul,
atât cu ruga-nvinsei vrerea lor.

– "O, suflet bun și nobil ce-n mormântul
cumplitei nopți te-oprești la noi, ce-odată
cu-al nostru sânge-am înroșit pământul,

amic de L-am avea pe-al lumii Tată,
noi rugi I-am face pentru pacea ta,
căci milă simți de-amara-ne răsplată.

De vrei să ne vorbești, vom asculta
și vom vorbi, de-ai dorul de-ascultare,
cât timp stă vântu-ntr-astă pace-a sa.

Născută fost-am în cetatea care
stă-n malul mării unde Po de-acum,
trudit, cu-ai săi, își cat-odihnă-n mare.

Amor, ce-n inimi iute-și face drum,
l-a prins cu-a mea frumsețe, ce răpită
mi-a fost astfel, că și-azi mă doare cum.

Amor, ce-a sa iubire-o vrea iubită,
plăceri de el atare-n mine-a pus,
că sunt de el cum vezi și-acum robită.

Amor spre-o moarte pe-amândoi ne-a dus,
Caina pe-ucigaș va fi avându-l."
Atât și-aceste vorbe ei ne-au spus.

Și-astfel truditul suflet ascultându-l,
plecându-mi fața mi-o ținui plecată,
pân-a-ntrebat Virgil: – "La ce ți-e gândul?"

Târziu, când am răspuns, am zis: – "Vai, tată,
ce visuri dulci, ce dor nepotolit
a-mpins pe-aceștia către-amara plată!"

Spre dânșii-apoi mă-ntoarsei și-am vorbit:
– "Francesco, vai, a voastră suferință
cu plâns îmi umple sufletul mâhnit.

Dar spune-mi tu-n ce chip găsi putință
să-și dea pe față-ascunsul dor al său
acea de mult nesigură dorință?"

Iar ea: – "Nimic nu doare-atât de rău
decât de-un timp ferice-a-ți fi aminte
în timp de-amar, și-o știe domnul tău.

Dar vrerea ta de-ți este-așa fierbinte
să știi al nostru-amor din focu-i prim
voi spune-amestecând cu plâns cuvinte.

Spre-a pierde timpul stam ca să cetim
de Lancelot, cum l-a-ncurcat iubirea,
noi singuri doi și făr' să bănuim.

Făcu să ne privim ades, cetirea,
și ne-am surprins cu-obraz descolorat,
ci-un punct făcut-a să ne pierdem firea.

Când am cetit cum zâmbetu-așteptat
de mult, amantul și-l sărută-n fine,
atunci, în tremur tot, m-a sărutat

acest ce-acum în veci va fi cu mine.
Galeot fu basmul și-autorul lui
și-aici am pus cetirii pe-astăzi fine."

Și-n timp ce unul povestea, văzui
plângând pe-al doilea-ncât de-nduioșare
păream c-aș fi murit, și-apoi căzui

cum cade-un corp ce viață-ntr-însul n-are.

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "The Divine Comedy Paradise Vol. 3" de Dante Alighieri este disponibilă pentru comandă online cu o mare reducere de preț, la -88.00- 28.99 lei.

Citate similare

Dante Alighieri

Cântul III

"Prin mine mergi la cuibul întristării,
prin mine mergi la veșnic plâns fierbinte,
prin mine mergi la neamul dat pierzării.

Justiția mișca pe-al meu Părinte,
puterea cea divină m-a durat,
iubirea primă și suprema minte.

Când eu n-am fost, nimic n-a fost creat,
ci veșnic tot și-n veci voi fi durată,
lase-orice speranță cine-a intrat."

Așa scria-n coloare-ntunecată
deasupra unei porți. Și-am zis: – "Ce scrie,
maestre,-aici e vorbă-nfricoșată."

Iar el atunci ca unul care știe:
– "Se cade-aici să stingi orice prepus,
și-oricare spaimă moart-aici să fie.

Sosit tu ești în locul unde-am spus
duhuri ai să vezi, aici aduse
fiindc-al minții bun și l-au răpus."

Și mâna sa-ntr-a mea apoi o puse
zâmbind voios, iar d-asta -ntrămai,
și-n stări secrete-astfel el mă-ntroduse.

Suspine-aici și plâns și groaznic vai
urlau prin aerul lipsit de stele,
așa că la-nceput eu lăcrimai.

Diverse limbi, cumplite vorbe grele,
voci groase-ori iuți de furia durerii,
scrâșniri de dinți, loviri de mâini cu ele

făceau o larmă care-n fundul serii
se tot rotește-n acel aer stins
ca pulberea-n vârtejurile verii.

Iar eu, ce-aveam de spaimă capu-ncins:
– "Ce-i, Doamne,-am zis, ce-aud? Ce neam să fie
de-a sa durere-atât de mare-nvins?"

– "Aceasta este-acea ticăloșie,
în care plâng nefericiții-acei
ce nici onoare n-au, nici infamie.

De-a valma stau cu îngerii mișei
cari nici fideli Puterii creatoare,
dar nici rebeli n-au fost, ci-nchiși în ei.

Respinși de Cer, spre-a nu-l știrbi-n lucoare,
sunt și de Iad respinși, căci ar putea
cei răi din Iad cu ei să-și fac-onoare."

Și iarăși eu: – "Ce cazn-atât de grea
le smulge-urlare atât de desperată?"
Iar el: – "Un scurt răspuns tu vei avea.

Nu pot spera moară niciodată
și-n josnica-le-orbie-atât de seci
privesc cu pizmă-oricare soartă dată.

Nici Drept, nici milă pentru ei în veci,
nici unu-n lume nici o faimă n-are.
Prea mult vorbim de ei; tu-i vezi și treci."

Privind apoi, văzui un steag cu-atare
rotire-n jur că-n graba-i negrăită
părea-n etern nedemn de-orice-alinare.

Și-atât de-adânc-o gloată-ngrămădită
pe urma lui, că n-am crezut vrodată
moartea poate-atât de mult să-nghită.

Și-aici pe mulți îi cunoscui și iată
privind văzut-am bine... umbra cui
fugi, de laș, de marea slujbă dată.

Și-atunci am înțeles și sigur fui
că-s răii-acei pe cari-i are-n ură
și Cel Etern și și dușmanii Lui.

Acești ce viață nici trăind n-avură
sunt goi de tot, ai lumii ticăloși,
iar viespi și mari tăuni cu-nțepătură,

le scurg pe-obraji de sânge valuri roși
pe care-amestecat cu plâns fierbinte
li-l sug de sub picioare viermi scârboși.

Văzui apoi privind și mai nainte
pe malul unui mare râu popor,
și-am zis atunci: – "O, fă, te rog, părinte,

știu de-aceștia cine-s? Ce zor
de-a trece-i face-așa de iuți pară,
cum văd prin negru-amurg, din graba lor?"

Răspunse el: – "De cei ce s-adunară
vei ști la Aheron în vremea când
vei sta și tu pe marginea-i amară."

Și iată ochii rușinat plecând,
de teamă să nu-ntreb și neplăcute
cercai până la râu merg tăcând.

Și-atunci spre noi în luntrea lui cea iute
văzui venind cărunt un corăbier,
strigând: – "Vai vouă, suflete pierdute

și-n veci de-acum lipsiților de cer!
Eu vin ca să vă trec de ceea parte
în noaptea cea de veci și-n foc și-n ger!

Dar tu, cel viu, ce vrei? Tu te desparte
de-acești ce-s morți!" Și-apoi de-a doua oară
mi-a zis, văzând că stau și mai departe:

– "Printr-alte porți, pe-alt drum tu te scoboară
la alt liman! Nu poți pe-aici intra,
căci ai să treci c-o luntre mai ușoară."

Virgil atunci: – "O, Caron, nu zbiera!
În cerul cel ce bate păcătoșii
așa se vrea și curmă vorba ta."

Cu-acest cuvânt și-a potolit bărboșii
obraji luntrașul bălții-acei cumplite,
ai cărui ochi au cerc de flacări roșii.

Dar sufletele goale și trudite
schimbară fețe, clănțănind cu dinții,
când vorbe-atât de-amare-au fost rostite.

Și-umanul neam și cerul și părinții
și locu-l blăstemau și ceasu-n care
născuți au fost, sămință a săminții.

Și toate-un stol s-au strâns cu plânset mare
pe-amarul mal ce-așteaptă cu răsplata
pe câți în ura Celui Veșnic stau.

Iar Caron cel cu ochi de foc stă gata
de drum, dă semn și-n luntre-i bag-apoi,
pe cei târzii lovindu-i cu lopata.

Și-așa cum toamna veștedele foi
cad rând pe rând și toat-a sa mândrie
și-o dă țărânii pomul înapoi;

cad rând pe rând din reaua-ți săminție,
Adame,-astfel, la singur semnul dat
ca pasărea la glasul care-l știe.

Astfel se duc pe râu-ntunecat,
și-abia dincolo-apucă scoboare,
și-n mal dincoace-alt stol e adunat.

Și-a zis maestrul meu: – "Oricine moare
respins de cer și făr' de pocăință,
toți vin aici, de-oriunde de subt soare.

Și cer treacă-n trista locuință,
căci bold Justiția-ntr-înșii-atâta pune,
frica lor se schimbă-ntr-o dorință.

Nicicând pe-aici nu pasă duhuri bune,
deci bine vezi pe-acest luntraș ce vru:
tu poate-acum să știi ce-a vrut a spune."

De-abia sfârși și-un tremur se făcu
pe tristul câmp, astfel că-nspăimîntată
scaldă mintea-n reci sudori și-acu.

Un vânt stârnit-a țara-nlăcrimată,
urmat de-un fulger ca de sânge-aprins,
și, stins având oricare simț, deodată

căzui cum cade-un om de somn învins.

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul VIII

Urmând vă spun că mult mai înainte
de-a fi subt poala turnului, pe cale
priveam țintit la vârful lui fierbinte

cum două flăcărui scoteau signale,
și-alt foc, de unde ochiu-abia mai poate
zări-n adânc, îi da răspuns din vale.

Mă-ntoarsei deci spre-acel ce știe toate:
– "Ce zice-acest de-aici? Și ce-i răspunde
al treilea foc", am zis, "și cine-l scoate?"

Iar el: – "Mai sus pe mucedele unde
pe cel chemat vedea-l-vei cum scoboară,
al bălții fum de nu ni-l va ascunde."

Săgeata de pe arc nicicând nu zboară
mai repede prin vânt, decât bătrână
de ani văzui acum o luntrișoară

venind spre noi pe lac, și cum o mână
cu strigăt mare-un singur lopătar:
– "Spurcate duh, ei, iată-mi-te-n mână!"

– "O, Flegias, Flegias, zbieri acu-n zadar",
vorbi Virgil, "al tău el n-o să fie
mai mult decât trecând ăst lac murdar."

Cum cel ce vede-o rea-nșelătorie
făcută lui, stă trist, așa deodată
și Flegias fu-n ascunsa lui mânie.

Descinse-n luntre-apoi iubitul tată
făcând urc și eu, și-abia când fui
și eu în ea, simții că e-ncărcată.

Când furăm deci în luntre-apoi, văzui
porni bătrânul vas, brăzdând mai tare
decât făcea de-alt rând cu morții lui.

Pe când pluteam pe-a morții baltă mare,
ieși murdar-o umbră-n fața mea:
– "Tu cine ești de vii având suflare?"

– "Eu vin", am zis, "dar nu voi rămânea.
Dar tu, cel plin de glod astfel, tu cine?"
– "Mă vezi că-s duh ce plâng", răspunse ea.

– "Rămâi atunci la plâns și la suspine,
spurcate duh, căci orișicât noroi
ți-e prins pe-obraz, cunoscu-mi-te bine!"

El mâinile le-a-ntins spre luntre-apoi;
pățitul duce-al meu însă-l împinse
și-a zis: – "La câini, în baltă-vă napoi!"

Cu brațele-apoi gâtul mi-l cuprinse,
pe-obraji m-a sărutat, și: – "Suflet bune,
ferice-acea ce-n sânul ei te-ncinse!

Nimic frumos de-acesta nu poți spune,
căci fu pe lume aprig și ușor:
de aceea-l prind și-aici mânii nebune.

Câți nu se cred regi mari, iar dacă mor
ca porcii aci-n putoare-o să se-nfunde,
cumplit dispreț lăsând în urma lor!"

– "O, cât de mult aș vrea să se scufunde
acesta-n lac", am zis, "să-l văd scufuns
cât timp suntem plutind pe-aceste unde!"

– "Tu n-ai să fii la mal", el mi-a răspuns,
"vedea-vei ce-au să-i facă lui fârtații
și-ăst dor al tău va fi-mplinit de-ajuns."

Și-am și văzut curgând înnoroiații
cum vin și cum îl rup bucăți, astfel
dau și-azi Proniei laude și grații.

Și toți strigau: – "Pe-Argenti, acum!" și-acel
toscan înfumurat, ca scos din minte,
cu proprii dinți fâșii rupea din el.

Aci-l lăsai, și nu mai pierd cuvinte.
Ci-un țipăt mare de m-umplu fiorul
mi-a-mpins atent privirile nainte.

– "S-apropie-acum", mi-a zis conducătorul,
"s-apropie-acum cetatea zisă Dite,
cui mult îi e și rău bătut poporul."

Iar eu: – "Acum încep mai lămurite
moscheele din ea să le discern
și roșii parc-ar fi din foc ieșite."

Iar el: – "Sunt roșii-așa de foc etern
ce-n ele-arzând le-ncinge-atât de tare
cum vezi aci-ntr-atât de jos Infern."

Intrarăm și pe-adânca groapă care
e brâu cetății-acei nemângâiete
al cărei zid, de fier a fi se pare.

Nu făr-un mare ocol apoi ce-l dete,
sosi luntrașul și-unde cu mânie:
– "Sunteți la porți, ieșiți!", a zis, și stete.

Văzui pe porți mai mulți decât de-o mie
de cei plouați din cer, strigând de sus:
– "Cum poate-acesta, viu fiind, să vie

prin lumea morții pân-aici adus?"
Dar bunul meu Virgil un semn le dete
că are-un lucru tăinuit de spus.

Mai blând-atunci turbata bandă stete.
– "Să vii tu singur! Viul dintre voi
ce-avu-ndrăzneală viu ni s-arete,

el singur facă-și drumul înapoi.
-ncerce deci! Iar tu, cel ce l-aduse
prin loc așa de-adânc, vei sta la noi."

Gândiți acum pe ce cărbuni mă puse,
căci eu de-aici să ies n-am mai crezut
când groaznicul atari cuvinte-mi spuse!

– "O, dulce duce-al meu, ce sigur scut
de șapte ori mi-ai dat, și mai nainte
m-ai scos din moartea grea-n care-am căzut,

să nu mă lași ca mort, să-ți fie-aminte!
De-avem de-aici oprit-orice cărare,
s-o rupem grabnic înapoi, părinte!"

Ci-mi zise-astfel, el, dulcea mea-ndrumare:
– "Să nu te temi, căci nime-al nostru pas
nu-l poate-opri, cât timp ni-e dat de-Atare.

Așteapt-aici, hrănind, cât ești rămas,
scăzutu-ți suflet cu speranța-n bine
că-n lumea asta n-am eu să te las."

Așa s-a dus lăsându-mă-n suspine
iubitul tat-al meu și-am stat topit,
căci "da" și "nu" război purtau în mine.

Eu n-am putut s-aud ce le-a vorbit,
dar nici nu stete mult, și ei cu zorul
la porți, ca spre-apărare,-au năvălit

și-n fața lui au tras pe porți zăvorul.
Și-astfel afar-acum oprit rămase
și-ncet apoi s-a-ntors conducătorul.

Cu ochii-n jos și cu sprâncene trase
pe ochi zicea-n oftările durerii:
– "Ce duh îmi neagă jalnicele case?"

Iar mie: – "Că-s mâhnit, să nu te sperii!
Noi tot vom birui acest popor
oricât de mult se-ncrede el puterii.

Nu-i nou-această nebunie-a lor:
la mult mai largă poart-au mai făcut-o
și rupt de-atunci ea-și are-al ei zăvor!

Scrisoarea ei cea jalnic-ai văzut-o.
Dar iată-l, făr' de soli, prin lumea moartă
dincoa' de ea, pe calea ce-am bătut-o,

acel ce ne va-nfrânge-această poartă."

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XVII

Socoți, creștine, de te-a prins pe golul
din Alpi vrodat-o negură, prin care
de-abia zăreai ca prin pelcea sobolul,

și cum, când deasa și-umeda-ncărcare
începe-a se rări și vezi pe sus,
prin ele abia, bolnav un glob de soare,

și-atunci vei fi cu-nchipuirea ta
pe-aproape-adus să vezi și tu ca mine
ăst soare-aici pe-un timp când se culca.

Și-așa deci, potrivindu-mi pașii bine
cu-ai lui Virgil, ieșii din nor afară
în ziua moartă jos, pe sub coline.

O, fantazie, care-ades separă
pe om de lume,-ncât el n-are știre
chiar mii de tube-n jur de-ar fi-n fanfară,

de n-ai din simțuri, de-unde-ai tu pornire?
Te mișcă vro lumină-n cer iscată
prin sine,-ori vrerea cui ne-o scurge-n fire?

Făptura ticăloasei, ce schimbată
fu-n paserea ce simte-a ei plăcere
supremă-n cânt, îmi apăru deodată,

iar mintea mea atât de cu putere
s-a strâns în sine-ncât degeaba-n el
făcu să-i fie-oricărui simț ce-i cere.

Feroce-apoi un răstignit rebel
descinse ca vedenie-ntr-a mea minte,
trufaș în față-i și murind astfel.

Și marele-Ahasver îi sta nainte
și-Estira lui și justul Mardochi
ce-ntegru fu și-n fapte și-n cuvinte.

Iar, când și-acest tablou mi se topi
prin sineși el, cum piere și-o bășică
din lipsa apei care-o face-a fi,

în vis îmi apăru o jună fiică
plângând amar și-așa zicând: — "Regină,
de ce-n mânie-ai vrut a fi nimica?

Tu te-ai ucis scapi pe-a ta Lavină
și m-ai pierdut; și-s eu care bocește;
nu plânge, mam-, a lui, ci-a ta ruină!"

Precum se rupe-un somn când ne lovește
lumină nouă-nchișii ochi și, pân-a nu
muri de tot, el rupt se zvârcolește,

așa vedenia mea se rupse-acu,
când fața mea de-o mult mai grea lucoare
decât ni-e nouă-n uz lovită-mi fu.

Privii văd cam unde-aș fi eu oare,
ci-atunci un glas ce-a zis: — "Pe-aici să suie",
făcu din mine-oricare-alt gând zboare,

ca-n locul lor atâta dor să puie
văd pe cel ce-a zis, cum e și vrerea
în care-odihnă, până n-află, nu e.

Dar, ca de soare, când, orbind vederea,
lumina-i multă-l face-ntunecat,
așa mi-a fost învins-aici puterea.

— "Acesta-i sol divin și, nerugat,
ne-arată drumul muntelui spre bine
și-n propria sa lumină e-mbrăcat.

Cu noi el face ca și-un om cu sine:
Acei ce-așteaptă rugi, văzându-ți zorul,
haini doresc nege-a face bine.

Chemării sfinte-urmeze-ne piciorul,
suind cât timp prea noapte încă nu-i,
căci până-n zori ne-oprește-apoi zăvorul."

Așa vorbi și pașii mei ș-ai lui
spre-o scară-ntorși tindeau la ea să vie
și,-ndată ce la prima treaptă fui,

simții mișcări de-aripi cum îmi adie
pe-obraji un vânt, și: — "Beati, printre ele.
pacifici, cari n-au o rea mânie!"

Erau acum așa de sus acele
luciri ce sunt ai nopții-năintași,
încât albeau pe cer tutindeni stele.

— "O, tu, putere-a mea, de ce mă lași?"
ziceam în gând, simțind că se topește
mereu puterea slabilor mei pași.

Eram și unde scara contenește
urcușul ei și-am stat înfipți părând
asemeni navei când la mal s-oprește.

Puțin am stat, atent, aici, crezând
prin noul cerc s-aud vro noutate;
mă-ntoarsei spre Virgil apoi, zicând:

— "Să-mi spui, o, dulce tată, ce păcate
în cercu-acesta-și spal-al său popor?
De stăm din mers, nu sta din cuvântate."

Iar el: — "Iubirea binelui, ce lor
fals țel le-a dat, o-ndreapt-aici; trândava
lopat-acum o bat din nou cu zor.

Ci-atent asculte gândul tău și-afla-va,
spre-a ști mai bine,-atâta lămurire,
rod frumos aduce-ți-va zăbava.

N-a fost fără de-amor nicicând zidire,
cum nu-i, mi-a zis, puterea creatoare,
iar el, cum știi, e psihic sau din fire.

Dar cel firesc e-n veci făr' de eroare;
greșește primul, sau țintind răime,
sau dând un plus, ori minus de vigoare.

Cât timp e-ntors spre bunurile prime
și-n cele secundare-nfrână zborul,
nu poate naște-o rea plăcere-n nime.

Dar, când s-a-ntors spre rău, sau prea cu zorul
vâneaz-un bun, sau prea puțin, zidirea
lucreaz-atunci cum nu vrea Creatorul.

De-aici tu poți pricepe că iubirea
e-n voi sămânț-a tot ce se socoate
virtute,-ori fapt ce merit-osândirea.

Dar, pentru că iubirea-n veci nu poate
să-și uite-obiectul drag spre care cură,
scutite-s de-ura proprie-n lume toate.

Și, cum nu poți concepe-o creatură
nici ruptă de-al ei prim, nici stând de sine,
străin de el e orice-nclin spre ură.

Deci răul vrut, de-mpart, cum judec, bine,
e numai răul ce pe altu-l doare
și-n lutul vostru-n triplu chip el vine.

Strivind pe-al său vecin spereaz-onoare
un om, așa că numai asta-l face
din slava lui pe-acela să-l doboare.

Se teme-alt om că poate să-l dezbrace
de-onor și faimă altul care suie, deci
ciudă-l prinde și contraru-i place.

Alt om ofensa-n suflet și-o încuie
hain atât, că-i orb spre răzbunare
și-unicu-i gând e pe-altul să-l răpuie.

Acest triform amor e cel pe care
îl plâng mai jos. Dar de-altu-acum să-ți spun
ce bunu-n chip corupt în ochi îl are.

Confuz concepe-oricine primul bun,
în care cat-odihnă și-l dorește:
Deci toți spre a-l dobândi silință-și pun.

Deci spre-a-l vedea și-avea, de vă-mboldește
prea-ncet al vostru-amor, după căințe
cu just amar, ăst cerc vă pedepsește.

Mai este-un bun, ci nu-s în el priințe,
căci nu-i nici bun temei, nici fericire,
nici sad și fruct a orice mântuință.

Cei prea porniți spre-acest fel de iubire
deasupra-ne-n trei cercuri ai să-i vezi.
Cum este însă tripla-le-mpărțire

nu-ți spun, ca însuți tu să cercetezi."

cânt de din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXXIV

– "Stindardul regelui din Iad e-n drum
spre noi"; așa-ncepu Virgil cuvântul,
"privește, deci, de poți să-l vezi de-acum."

Cum pare seara, când e sur pământul,
sau când o ceață dă să se răsfire,
departe-o moară ce-o-nvârtește vântul,

așa-mi păru văd ceva clădire.
Și-atunci după Virgil eu mă dădui,
neavând de vânt alt loc de-adăpostire.

Eram și unde, și cu groaz-o spui,
stau umbre-n gheaț-adânc acoperite
și-așa se văd ca-n geam un nod al lui,

o seamă drepte și-altele trântite,
și multe-n creștet, sau cu chipul feței
la tălpi adus, ca arcu-ncolăcite.

Sosind și unde-adânc pe câmpul gheții
Virgil crezu că-i vreme-a-mi arăta
pe cel ce-a fost o culme-a frumuseții,

m-aduse-n fața lui, și-n față-mi sta,
și: – "Iată Dis! Și iată punctu-n care
cu mult curaj tu cat-a te 'narma!"

De-a mea și mută și-nghețată stare
să nu mă-ntrebi acum, și nici n-o scriu,
căci nu-i cuvânt poată spune-atare.

Eu n-am murit, dar n-am rămas nici viu;
socoți, de ai vrun strop de duh în tine,
ce-am fost când fui cum n-aș mai vrea să fiu.

Stăpânul groazei ce-i fără de fine
ieșea până-n buric din gheața lui,
iar eu c-un uriaș conviu mai bine

decât un uriaș c-un braț de-al lui;
acum socoți tu-ntreaga lui făptură
când totului asemeni părți îi pui!

De-a fost frumos cât azi e stârpitură
de când privi dușman pe-al său părinte,
din el se scurge-a lumii-ntregi ordură.

Ce-uimire-mi năvăli deodată-n minte
văzând la el trei fețe-avându-i țeasta!
Părea de sânge cea de dinainte,

iar alte două ce s-uneau cu-aceasta
pe umeri drept la mijloc le-a avut,
și acolo se-ntâlneau unde-ar fi creasta.

Între-alb și galben dreapta mi-a părut,
iar cea din stânga-n felul cum o are
un om de pe-unde Nilul ia-nceput.

Și-un rând de-aripi avea sub fiecare
cum n-am văzut pe mări mai mari vintrele,
și nici ca Dis corabie-așa de mare.

Nu pene-având, ci lucie-atare piele
cum vezi la liliac, și vânt stârnea
în trei direcții când bătea cu ele,

și-ntreg Cocitu-n gheață-l prefăcea.
Din șase ochi, cu labe-nsângerate
din guri, pe trei bărbii el plâns scurgea.

Cum rupe in o meliță ce-l bate,
așa-n trei guri rupea și el pe trei,
și-i măcina pentru-ale lor păcate.

La ăst dincoa-i părea mușcarea ei
nimic, în rând cu-acea zgârietură
ce gol lăsa-l pe spete de-orice piei.

– "Acest cu-a muncii cea mai iute-arsură",
mi-a spus Virgil, "e Iuda Scariotul,
picioare-afar-având și capu-n gură.

Din doi ce stau cu capu-n jos, din botul
cel negru-al lui, atârn-afară Brut,
și vezi-l cum se zbate mut cu totul.

Iar cel ce pare-așa de 'nalt crescut
e Casius, dar noaptea suie",-mi zise,
"și-i timp de mers, căci toate le-am văzut."

L-am prins de după gât cum el voise,
și loc pândind și clipă priincioasă
când largi au fost aripile deschise,

Virgil s-a prins de coasta cea păroasă,
și-apoi din păr în păr mai cu folos,
descinse printre peri și gheața groasă.

Iar când era și unde-al coapsei os
din grosul șold începe-a face șale,
trudit Virgil întoarse capu-n jos,

cu mare greu, în locul tălpii sale,
și prins de peri ca omul ce-ar sui
credeam de el că iar mă-ntoarce-n vale.

Și greu suflând, ca-n lipsă de puteri:
– "Te ține strâns, căci n-avem altă scară
ieșind din lumea veșnicei dureri!"

Ieșind prin gura unei stânci afară,
m-a pus să șed pe-un mal apoi, și-n fine
pe fix pământ și-a sale tălpi călcară.

Privii în sus, crezând văd, vezi bine,
pe Dis cum l-am lăsat, dar îl văzui
cu tălpi în sus întinse, stând sub mine.

Cel gros de cap va crede-acum că fui
năuc de-uimit, că-n el putință nu e
de-a ști ce punct fu pe-unde eu trecui.

– "Ridică-te",-ncepu Virgil să-mi spuie,
"e drumul rău, și lung-a noastră cale,
iar soarele spre-al terței miez se suie."

N-am fost aici în vrun palat cu sale,
ci-ntr-un amurg și pe-un pământ eram
cum e prin munți în peșteri naturale.

– "Maestre",-am zis, "pe când mă ridicam,
'nainte ce să ies din Iad, -nvață
și pierd eroarea care-o am:

cum șade-acesta-nfipt, făr-a fi-n gheață,
cu capu-n jos, și cerul cum ajunse
așa-n curând din seară-n dimineață?"

– "Te crezi și-acum dincolo", el răspunse,
"de centrul unde perii-i prinsei eu
ai viermelui ce lumea ne-o străpunse.

Cât timp mă scoboram, erai mereu;
când m-am întors, treceam prin punctul care
din orice parte-atrage tot ce-i greu.

Și-acum tu ești sub ceru-a cărui zare
ne-acoper-acel mare loc uscat,
pe-o culme-a cui muri cel cu născare

și cu viața de om făr' de păcat.
Deci stai pe-opusa sfer-a-ngustei mese,
pe care tu-n Giudeca jos ai stat.

Când noaptea moare-aici, dincolo iese,
iar cel ai cărui peri ne-au fost urcării
drept scări, stă-nfipt așa precum fusese.

Din cer căzu pe-această parte-a zării,
și-acel pământ, ce fu pe-aici, și-a pus
de spaima lui zăbranic apa mării,

și-a curs spre-al nostru emisfer opus
și poate, spre-a fugi lăsă și-aceste
deșerte locuri și-a zbucnit în sus.

Departe de Satan cam cât îi este
mormântu-ntreg, e jos aici un loc
dar nu văzut, ci dându-ți de el veste

un mic pârâu ce scoborând pe-un scoc,
de dânsul ros prin stânci crăpate-avându-l,
se pleacă lin în cotitoru-i joc."

Pe-ascunsu-i drum intrarăm deci și-urmându-l
pornirăm ieșim iar la lumină
și făr-a ne mai sta spre-odihnă gândul,

urcarăm din adânca vizuină,
și-ndată s-arătă privirii mele,
ca printr-un ochi, a cerului grădină

și-aici ieșirăm spre-a vedea iar stele.

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XII

Cumplit un scoborâș acea grămadă
de stânci era, și-n spaime-atât de plină,
că orice om s-ar fi-ngrozit să-l vadă.

Precum prin tremur sau printr-altă vină
din jos de Trent pe-o parte-a văii sale
pe-Adige-l strâmtoreaz-acea ruină,

încât din culmea de-unde-a curs la vale
se fac până pe șes prăpăstii-adânci
încât cei ce-ar fi sus n-au nici o cale

atare-un clin făceau și-aceste stânci.
Și sus pe surpături, întins zacă
rușinea Cretei, monstrul, sta pe brânci,

scârbosul zămislit în falsa vacă.
Văzându-ne-a-nceput muște-n sine
ca-n furie-acel ce n-are-altce să-și facă.

Virgil atunci spre el: – "Acest ce vine
tu poate crezi că-i principele-Atenei
acel ce sus a stins suflarea-n tine?

El nu-i adus de vrăjile viclenei
surori ce-avuși; fugi, fiară, și ferește,
căci vrea să vadă caznele Gheenei."

Precum un bou, ce-n clipa când primește
toporu-n cap, își rumpe funia lui,
nu poate-umbla, ci beat se-mpleticește,

așa pe-această fiară o văzui.
Și-atunci Virgil: – " treci, cât timp pe fiară
tu-n furie-o vezi, prin pasul ce-l făcui."

Pe coastă-n jos pornirăm așadară,
pe pietre cari jucau peste abis
sub mine-ades prin noua lor povară.

Mergeam gândind. Iar el: – "Tu poate"-a zis,
"gândești ce-i râpa asta apărată
de monstru-acest turbat ce l-am ucis?

Dar vreau să știi și tu că-ntâia dată
când fui aci-n adâncul Iad adus
această râpă rea n-a fost surpată.

Dar nu nainte mult, greșit de nu-s,
de ce-a trecut prin Iad Biruitorul
ce-atât de mare plean lui Dis i-a dus,

cumplit s-a zguduit din tălpi ponorul
acest mudar, încât crezui prinde
întregul univers să simt-amorul

ce-n haos lumea mai ades o-ncinde
cum cred mai mulți, și-n acel timp căzură
aceste stane vechi și-aici și-altinde...

Și-acum privește, căci pe-aproape cură
un râu de sânge-n care fierb de veci
câți rău prin silă altora făcură."

– "Ah, oarbă furie, poftă, ce nu treci!
cum zbați în scurta viață biata gloată
și-n cea etern-așa de rău ce-o 'neci!"

Și larg văzui un șanț, ce merge roată
precum mi-a spus Virgil, și-ncunjurând
încinge-a ăstui cerc câmpia toată,

iar între el și 'naltul zid, fugând
văzui armați centauri cum se-nșiră,
cum vii, dup-al lor fel, umblau vânând.

Văzându-ne venind, ei toți s-opriră,
iar trei au și pornit din ceata lor
și proaspete săgeți pe arc tocmiră.

Iar unul de departe: – "Ce ponor
vi-e dat? Voi doi ce scoborâți priporul,
vorbiți din deal, căci altfel vă dobor."

– "Vom da răspuns", a zis conducătorul,
"de-aproape lui Chiron, căci nu spre bune
lucrări te-a-mpins pe tine-apururi zorul!"

Și-apoi: – "Acesta-i Nes", a prins a-mi spune,
"murind de dragul mândrei Dejanire,
prin propriul sânge-a vrut să se răzbune.

Acel ce-și ține-n piept a sa privire
Chiron e, cel ce-avu pe-Ahil în casă,
al treilea, Fol, ce furii-avea din fire.

Sunt unii ce-n juru-acestor șanțuri pasă
și trag săgeți în suflete cari ies
mai mult din râu decât au drept iasă."

Spre-acele fiare sprintene-am purces
și, după ce cu-a armei crestătură
Chiron al bărbii stuf puțin l-a dres,

astfel despădurindu-și larga-i gură:
– "Vedeți și voi, fârtați, că se clătește
ce-atinge-acel din dos, pe unde cură?

Piciorul mort nu face-așa, firește."
Virgil, ce-i sta la piept, în locu-n care
o fire-a sa cu-a doua i-o-ntâlnește:

– "E viu", a zis, și am însărcinare
merg, vadă Iadu-ntreg, cu el
nevoia-l poartă, nu vrun plac ce-l are.

Iar cine-mi dete-o slujbă de-acest fel,
osane cântă-n sfânta-i locuinț㠖
el nu-i tiran, nici eu vrun duh mișel!

Pe-acea putere deci, ce-miputință
trec pe-aceste căi îngrozitoare,
dă-mi unul dintre-ai tăi mai de credință,

și pe-unde-i vad prin râu să ne scoboare,
și-n spate treacă-mi viul, căci altcum
n-am cum să-l trec, că nu e duh să zboare."

Spre dreapta sa Chiron s-a-ntors acum:
– "Te-ntoarce, Nes, și du-i, și la-ntâlnire
cu alt vrun stol, tusă-ți facă drum."

Și-a lungu-acelei ape clocotite
priveam urmând fidelu-nsoțitor,
pe fierții-acei ce scot urlări cumplite.

Înfipt până sub ochi văzui popor,
iar Nes: – "Aceștia-s cei cari prădară
și-acei tirani ce-au făptuit omor.

Plâng relele făcute-n chip de fiară
și-al Ferei domn și Dionis hainul
ce-a dat Siciliei ani de jale-amară.

Ăst cap cu plete negre-i Ezzelinul,
dincoa', și-aici cu plete mai deschise
a fost Obizo d'Est, și cu deplinul

e drept fiu-i proclet îl ucise."
Privii spre duce-atunci, dar: – "Dintre noi
aceasta-ți fie-ntâi aici", îmi zise.

Nu mult mai merse Nes și-oprit apoi
privi spre-o gintă până-n gât intrată
precum părea,-ntr-al sângelui șivoi.

Și-o umbră ne-arătă stând izolată.
– "Acesta-i ucigaș inimii-acei
ce și-azi mai e la Tamisa-onorată."

Văzui cu capu-ntreg, de-aici, mișei
ieșiți din râu, și-apoi și până-n șale,
și-aici și cunoscui pe mulți din ei.

Și-așa scădea mereu cumplita vale
încât de-acum doar gleznele-nvălea
și-aici prin șanț ne-a dat și vadul cale.

– "Așa precum urmeaz-a tot scădea
cum vezi, pe-această parte roșia baltă",
vorbit-a Nes, "aș vrea să crezi că ea

sporește-astfel pe partea ceealaltă
adâncul ei, până ce-ajunge unde
tiranii stau, urle și-n deolaltă.

Acolo vru justiția să-i scufunde
pe-Atila cel ce-al lumii biciu fusese,
pe Pirh și Sext, și-amestec-a lor unde

de plâns cu spuma ce din clocot iese
etern, doi Rinieri, zvârliți în Iad,
multor căi le-au dat război adese."

Iar el se-ntoarse-apoi trecând prin vad.

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul IX

Acea coloare moart-a feții mele
ce-n spaim-avui când el veni napoi,
făcu pe-a lui cea vie să i-o spele.

Ca omul care-ascultă stete-apoi,
căci mult prin neguri ochii străbată
n-aveau puteri prin aerul greoi.

– "Noi tot avem biruim odată",
așa-ncepu, "de nu... atare-mi spuse...
oh, cât m-amân-acum, că nu s-arată."

Văzui eu bine cum un văl el puse
pe ce-ncepu cu ce-a sfârșit să zică,
și n-a-ncheiat așa cum începuse,

și nu puțin îmi dete-acestea frică,
fiindc-am tras din spusu-i nedeplin
mai rău un sens de cum avea adică.

– "În fundu-acestei triste scoici mai vin
cândva de-acei din primul grad în care
speranța moartă vi-e unicul chin?"

Așa-ntrebai. Iar el: – "Se-ntâmpl-arare
să-i fie dată sarcin-oarecui
de-a face-aceast-a mea de-acum cărare.

Dar eu, ce-i drept, și de-altădată fui
trimis aici de-acea Erihto cruda
ce poate-aduce-un duh în trupul lui.

Eram de scurtă vreme mort, iar truda
impusă-mi fu prin Iaduri străbat
spre-a scoate-un duh din cercul unde-i Iuda,

din cel mai jos și-obscur și-ndepărtat
extrem de cerul ce-ncunjoară toate.
Știu drumul bine deci, nu fi-ngrijat.

Ăst smârc ce-atât de rea putoare scoate
încinge-orașu-aprinselor morminte,
și-a-ntra numai cu sila-n el se poate."

Mai multe-a spus, dar nu le mai țin minte,
căci eu de mult țintisem ochii mei
spre naltul turn cu vârfu-acel fierbinte,

de unde-au răsărit deodată trei
de sânge pline Furii infernale,
ce-aveau mișcări și chip ca de femei.

Cu hidre verzi încinse-ale lor șale
cu păr de șerpi mărunți ca mărăcinii,
făcuți cununi pe tâmplele fatale.

Virgil pe-aceste serve-ale Reginii
durerii cei de veci le cunoscu
și: – "Iat", a zis, "ferocele Erinii.

În stânga lor Megera plânge-acu,
și-Alecto este care-n dreapta plânge,
Tisifone-i la mijloc." Ș-apoi tăcu.

Pe piept cu ghearele s-umpleau de sânge
și-urlau bătând în palme-așa că eu
simțeam cum spaima spre Virgil mă strânge.

– "Meduso, hai", așa strigau mereu,
"să-l facem piatră", și priveau spre mine,
"spășească-n el atacul său Teseu."

– "Întoarce-te și-nchide-ți ochii bine",
mi-a zis Virgil, "că n-ai să mai vezi stele
de-apuci să vezi pe Gorgo dacă vine."

Vorbind m-a-ntors chiar el de către ele,
și nepărându-i palmele-mi de-ajuns
și-a-ntins podiș și-a lui peste-ale mele.

Voi, cei cu spirit ager de pătruns,
cătați aci-n cântarea mea ciudată,
sub vălul ei, ce-nvăț îmi zace-ascuns!

Și iat-atunci pe balta tulburată
un zvon de spaimă, numai trosnituri
făcea-ntre maluri apa să se zbată

cum nu-ntr-alt fel un vânt ce prin călduri
contrarii naște-nvârtejiri cumplite
și-n furie bate biciuind păduri

și crengi rupând le-azvârle risipite
și-n pulbere-mbrăcat trufașu-i drum
gonește-n adăpost păstori și vite.

Lăsându-mi ochii-apoi: – "Privește-acum
acolo sus pe spuma cea antică
și pe-unde-i mult mai gros cumplitul fum."

Precum când simt năpârca inimică,
se-mprăștie-un stol de broaște-nspăimântate
și-adânc s-afundă prin nămol de frică,

văzut-am mii de duhuri ruinate
fugind de unul ce-l vedeam că iese
prin pas trecând pe Stix cu tălpi uscate.

Prin față-i stânga și-o trecea adese
deoparte dând ăst fum de zgură plin,
și-atât era de ce părea să-i pese.

Eu bine-atunci văzui că-i sol divin,
mă-ntoarsei spre poet, iar el spre mine,
c-un semn să stau pe loc și să mă-nchin.

Ah, cât părea de mânios cum vine!
Sosi la poartă și-o deschise-apoi
cu varga lui, căci larg sări de sine.

– "Goniți din cer, și-ai lumii-ntregi gunoi",
vorbi trecând pe pragul încăperii,
"de unde-atâta sumeție-n voi?"

De ce-ncăpățânați v-opuneți Vrerii
al cărei țel nu poate-afla schimbare
și care-ades v-aduse spor durerii?

Ce-ajut-a face sorții-mpiedecare?
Ați și uitat Cerber nu-n zadar
și gât și ceafă făr' de păr le are?"

Se-ntoarse-apoi pe-același drum murdar
și n-a vorbit cu noi, cum n-are-aminte
stea un om durut de-un alt amar

decât al celui care-i stă nainte.
Văzând poarta nu ne-o mai încuie,
noi mersem deci, vegheați de vorbe sfinte,

și-ntrând, căci n-a fost nimeni să s-opuie,
eu, cel ce-atâta dor s-o văd avui,
cum poate fi și-atare-o cetățuie,

când fui în ea, privind în jur, văzui
enorm un câmp întins spre-oricare parte
și plin de plâns și cazne-adâncul lui.

La Arli-unde Rodanu-n bălți se-mparte,
sau cum la Pola-n față cu Cornarul
ce-ai țării țărmi spălându-i ne-o desparte,

morminte multe-ncolnicesc hotarul,
așa era și-aici în orice loc;
ci-aici, firește-i mult mai mare-amarul.

Căci arde-ntins printre morminte-un foc
ce-așa le-ncinge că mai roș nu poate
prin arte-a face-un fier, nici un mijloc.

Și-al lor capac era deschis la toate.
Și plâns ieșea din ele-amar și-astfel
c-aeve-un neam arzând părea că-l scoate.

Iar eu: – "Maestre, cine-i neamul cel
ce-aci-ngropat îl țin aceste scoine,
prin marele său plâns spuind de el?"

– "Căznesc pe eretici aceste scoine,
și-adepții de-orice sectă", el mi-a spus,
și-s mult mai mult, decât ai crede, pline.

În ele-asemeni e cu-asemeni pus,
dar n-au un chin egal, ci după treaptă."
Și-apoi, pe-un drum ce e-ntre zid ne-am dus

și-acești martiri, întorși pe mâna dreaptă.

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul I

Pe când e omu-n miezul vieții lui
m-aflam într-o pădure-ntunecată,
căci dreapta mea cărare mi-o pierdui.

Amar mi-e să vorbesc cât de-nfundată
pădure-a fost, încât de-a ei cumplire
gândind la ea mi-e mintea-ncrâncenată!

Un strop mai mult de-amar și m-ar răpune!
dar până să v-arăt a mea scăpare,
eu de-alte stări văzute-n ea voi spune.

Intrai în ea, și nu știu felu-n care,
atât de mult eram de somn pătruns,
pe când ieșeam din dreapta mea cărare.

Dar când sub o colină fui ajuns,
sub care se-nfunda și-această vale,
de-a cărei groază simții străpuns,

privind văzut-am creștetele sale
scăldate-n focu-acelei dragi planete
ce mână sigur pe-orișicare cale.

Și-atunci scăzu și spaima care-mi stete
o baltă-n suflet cât putu -ncapă
prin noaptea care-atâtea spaime-mi dete.

Și ca și-acela ce din valuri scapă
și-abia răsuflă de la mal cătând,
se-ntoarce spre primejdioasa apă;

așa și sufletu-mi, și-acum fugând,
s-a-ntors spre-acel ponor, în ochi prinzându-l,
ce n-a lăsat om viu prin el nicicând.

Și-astfel, truditul trup mai întremându-l,
plecai din nou pe coasta neumblată,
dar ferm picior tot cel de jos avându-l.

Și-abia-ncepui să urc pe ea, și iată,
săltând o sprintenă panteră-n drum
și-având o blană mândru-mpestrițată

nu vrea să-mi lase cale nicidecum,
și-astfel de mult mă-mpiedeca-n suire,
stetei să mă-ntorc acum-acum.

Era-ntr-a zilei cea dintâi ivire,
iar soarele ieșea cu-aceleași stele
ce-au fost cu el, când veșnica iubire

a pus mișcarea primă-n el și-n ele;
și-astfel făceau sper de multe ori
la blana fiarei cu pestriță piele

și dulcele-anotimp și-ai zilei zori.
Nu îns-atât ca frică să nu-mi fie
de-un leu care-apărând îmi da fiori.

Părea că el asupra-mi vrea să vie
cu botu-n vânt, și-n foamea lui cea mare
părea și zării-o spaimă ca și mie.

Și iată și-o lupoaic-apoi că pare,
cu mii de pofte-n slabu-i trup răpus,
căci multei lumi îi face zile-amare,

prin multă piedică ce-n drum mi-a pus
cu groaza ce-o stârnea a ei vedere
pierdui speranța de-a mai merge-n sus.

Și ca și-acel ce vesel strânge-avere,
când vine-un timp care și-a pierde-l face,
e-n toate trist și-și plânge-a lui durere;

așa-mi făcu și bestia făr' de pace,
ce-ncet-încet venindu-mi mă-mpingea
acolo unde-orice lumină tace.

Pe când mă ruinam în noaptea grea,
deodată-mi apăruse unul, care,
de lung ce-a fost tăcut, ca mut părea.

Văzându-l deci aci-n pustiul mare:
– "Oricine-ai fi, ori umbr-adevărată,
ori om", am zis, "te rog, ai îndurare."

– "Nu-s om", a zis, "ci-atare fui odată.
Strămoși", răspunse el, "lombarzi avui:
din Mantua și mam-avui și tată.

Deși târziu, subt Iuliu născui,
și Roma subt August, pe când domnise
mințiții zei ce mint, eu o văzui.

Poet fiind, cântai pe-a lui Anhise
cucernic fiu care cu-ai Troiei fii
când Ileon fu ars, la noi venise.

Dar tu-ntr-acest amar de ce revii?
De ce nu sui pe dealul desfătării,
că-i scop și cauz-oricărei bucurii?"

– "Virgil ești tu? Fântâna ești, al cării
torent", îi zisei cu rușine-acum,
"bogat pornit-a fluviul cuvântării?

Tu marea faclă-n veci pe-al artei drum!
deci fie-mi de-ajutor iubirea vie
și studiul lung în dulcele-ți volum.

Părinte-mi ești, maestru-mi ești tu mie,
tu singur ești acel ce-a dat o viață
frumosului meu stil ce-mi e mândrie.

Vezi, fiara m-a întors și-mi șade-n față,
ajută--nțeleptule vestit,
căci inima de spaimă-n mine-ngheață."

– "Pe-alt drum ți se cădea să fi pornit",
mi-a zis, "văzând ce plânset doboară,
de vreai scapi de locul ăst cumplit.

Căci bestia care-asupra ta scoboară
nu lasă-n drum pe nime făr' de-osândă,
ci-i stă de cap astfel, până-l omoară.

E rea din fire și mereu la pândă
și-n veci fără de saț cumplita-i vrere,
căci după ce-a mâncat, e mai flămândă.

Sunt multe fiare cari și-o fac muiere
și și mai multe-or fi pân-o să vie
să-i dea copoiul moarte-ntru durere.

El nu averi căta-va, nu moșie,
ci mintea și virtuțile și mila
și țara sa-ntre Feltre o să-i fie.

Prin el vom mântui de-amar umila
Italie, de-al cărei drag, tu, Nise,
muriși, și Turn și-Evrial și Camilla.

Gonindu-ne-o de prin cetăți închise
din loc în loc, va-mpinge-o-n Iad de veci,
de unde-ntâi invidia ne-o trimise.

Spre-a ta scăpare cred și judec deci
să-ți fiu conducător, și te voi scoate
de-aici, făcând prin loc etern treci,

s-auzi cum urlă desperate gloate,
să vezi și-antice duhuri osândite,
ce-a doua moarte-a lor și-o strigă toate.

Și-apoi să vezi și duhuri mulțămite
în foc, căci speră ajung-așa,
oricând va fi, la neamuri fericite;

la cari de-ai vrea și tu a te urca,
mai bun ca mine-un suflet e ce vine
și lui am să te las când voi pleca.

Acel Stăpân ce-acel imperiu-l ține,
fiindcă fui rebel la sfânta-i lege,
nu vrea să-i intri-n țara Sa prin mine.

Tutindeni este domn, ci-aici e rege,
aici cetatea Sa și tronu-l are,
ferice-acei pe care-aci-i alege!"

Iar eu: – "Oh, fă, pe Dumnezeul care
tu nu-l știuși, poete,-n lume sus
fug și de-acest rău și-alt rău mai mare;

și du-mă ca să văd, unde mi-ai spus,
și poarta lui Sân-Pietru, ca și plânsul
celor ce zici că-n veci e neam răpus".

Porni atunci, și-urmând, eu după dânsul.

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul VII

A lor oneste-onoruri și senine,
când fúră-n rând de trei ori repetate,
Sordel s-a tras zicând: — "Și-acum, voi cine?"

— "Pe când erau nedemni cei morți să cate
această coastă, ca spre cer suie,
de-August îmi fură oasele-ngropate.

Eu sunt Virgil, iar cerul al meu nu e
printr-alt păcat decât că nu crezui."
Așa-ncepu maestrul meu să spuie.

Precum acel ce vede-n fața lui
deodat-un fapt ce-l umple de mirare,
crezând și nu, zicând ba e, ba nu-i,

Sordel, plecându-și ochii,-a stat atare.
Venind apoi, l-a-mbrățisat umil
pe unde-un prunc s-agață de-omul mare.

— "Oh, glorie-ntre latini, al cărui stil
dovezi, ce poate-al nostru grai, ne dete,
și-a țării mele-onoare-n veac, Virgil!

Ce grație-ori merit vru să mi te-arete?
și spune-mi tu, de-s demn de-al tău cuvânt,
de vii din iad, din care cerc, poete?"

— "Prin toate-ale durerii cercuri sunt
venit aici, a zis, și fac aceste
mânat de-o doamnă din imperiul sfânt.

Și nu făcând, ci nefăcând îmi este
pierdut ce tu dorești, supremul bine,
de care eu târziu am prins de veste.

Un loc e-n iad și-o noapte făr' de fine
ni-l face trist, nu cazna, și-ntristați
noi nu-n urlări ne plângem, ci-n suspine.

Acolo stau cu pruncii cei curați,
pe care-i duse moartea mai nainte
de-a fi de culpa-ntregii lumi spălați;

acolo-s cei ce n-au știut trei sfinte
virtuți, trăind, dar pe-altele, pe toate,
lipsiți de-orice păcat, le-avur-aminte.

Dar dă-ne-un semn, de știi și de se poate,
la locul de-unde propriul purgator
își ia-nceput, ce drum mai scurt ne-ar scoate?"

N-avem aici anume loc. Cum vor,
și-n sus, și-n jur, oricine poate trece;
cât pot să merg, îți stau conducător.

Dar vezi că ziua-ncepe să se plece,
iar noaptea-n sus nu poți sui, deci cată
s-aflați un loc mai bun spre-a o petrece.

La dreapta-ne sunt umbre-aici îndată;
de vrei, te duc la ele și-i avea
plăcere-a ști ce soartă le e dată."

— "Dar cum, a fost răspunsul, dac-ar vrea
suie-n duh, e, poate, că nu-l lasă
altcineva sau e că n-ar putea?"

Văzui în țărn-o linie cum apasă
cu degetul și: — "Ziua dac-apune,
nu poți treci nici dunga asta trasă,

dar nu c-alt lucru piedecă ne-ar pune
decât negroarea nopții-a ne sui,
că-n vrerea noastr-orice puteri răpune.

Poți noaptea-n jos să mergi cât ai voi,
poți coastei face-ocol, dar e-n orbie,
cât timp ni-e sub picioare-ascunsa zi."

Virgil, ca și cuprins de-uimire vie,
răspunse-atunci: — "Deci du-ne unde-ai spus
că starea-n loc plăcut-o să ne fie".

Puțină cale noi de-aci ne-am dus,
când și văzui că dealul se desface
făcând o vale ca și-n lume sus.

— "Vom merge-acolo unde coasta face
din sine-un sân, a zis, și noul soare
vom sta să-l așteptăm acolo-n pace."

Era-ntre clin și oblu-o cotitoare
potecă-n vale, ce ne duse-n locul
în care-al văii limb aproape moare.

Curat argint și aur roș ca focul,
smarald în clipa când îl frângi, seninul
eben lucios, și purpura, și cocul

învinse-ar fi rămas acolea-n plinul
de flori și ierburi sân cu strălucirea,
precum de-al său mai-mult e-nvins puținul.

Nu numai c-a depins acolo firea,
ci-a mii de-odoruri o dulcoare rară
fac dulce-amestec neștiut airea.

Și duhuri, ce pe pajiști s-așezară,
cântau aci Salve Regina-n cor,
pe cari din deal nu le vedeai de-afară.

Sordel, al nostru-aici conducător:
— "Cât timp puținul soare n-o să cadă,
nu-mi cereți vă duc în valea lor.

Mai bine-ale lor fețe-o să se vadă
și-a lor mișcări aici, pe culme stând,
decât fiind cu dânșii-ntr-o grămadă.

Acel ce șade cel mai sus, părând
c-ar fi negles ce-avea să făptuiască
și vezi că nici nu cântă cu-alții-n rând,

Rudolf a fost și-ar fi putut s-oprească
Italia de-a peri de răni, de care
târziu va fi alt braț s-o lecuiască.

Vecinul său, ce-l mângâie, cum pare,
domni pământu-acelor văi ce drum
prin Molda-n Elba-și fac, prin Elba-n mare,

și-i Ottokar, mai bun ca prunc de cum
e fiu-i Venceslau, de barbă plinul,
ce-n lene și-n desfrâu se-ngrașe-acum.

Și-acel Născior, ce pare, cu vecinul
cel blând la chip, în foarte intim sfat,
muri fugind și desflorându-și crinul.

Vezi cum își bate pieptul, desperat,
și vezi pe celălalt, ce,-oftând fierbinte,
din palme-obrajilor făcut-a pat:

Sunt ciumei Franței socru și părinte
și-au inimi triste-așa de-amar durute
de viața lui cea rea și făr' de minte.

Iar cel cu membre-așa de mari părute,
ce cântă-n rând cu cel cu mare nas,
fu-ncins cu brâu-a tot ce e virtute.

Și, rege după el de-ar fi rămas
acel flăcău ce-n dosul lui se vede,
virtutea s-ar fi scurs din vas în vas,

cum nu poți spune de-alt al său erede,
căci Frideric și Iacob au azi țară,
dar ce-i mai bun nici unul nu posede.

Umana probitate crește rară
pe crengi în sus, căci vrea să fie-astfel
acel ce-o dă, ca lui să i se ceară.

Și Cârnului și și-altui Petru,-acel
de care plânge-Apuglia și Provanța,
aceste-ocări li se cuvin la fel.

Aci-ntre pom și germene-i distanța
cât e-ntre Mărgărita și Beatrice
cu soțul lor și, cu-al ei soț, Constanța.

Pe-al Angliei rege-al traiului simplice,
Enric, deoparte stând, priviți-l voi;
el fu-n vlăstare-o plantă mai ferice.

Iar cel ce șade mult mai jos, apoi,
privind spre ceruri, Wilhelm e, marchezul,
de-al cui cu-alexandrinii lung război

și Montferratu-i trist și Canavezul."

cânt de din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul III

Deși-împrăștiați de fuga cea grăbită
pe câmp, întorși spre muntele acel
la care-a noastră minte-n veci ne-nvită

eu stetei strâns de ducele fidel,
căci cine-ar fi condus a mea cărare
și cum era sui fără de el?

Și-așa-mi părea că-și face-acum mustrare.
O, suflet demn și nepătat, ce mică
greșeală-ți face-arsuri așa de-amare!

Când pripei, care-oricărui act ridică
noblețea sa, el stavilă i-a pus,
iar spiritu-mi, strâmtat de-avuta frică,

lărgi atenția ca din sineși dus,
privii spre muntele, ce-și face cale
spre cer din ape,-al lumii cel mai sus.

Dar soarele, ce-n dosul meu din vale
ardea, sta-n față-mi rupt, fiindc-avea
părete-n trupul meu luminii sale,

și-atunci, speriat, -ntorsei făr-a vrea,
crezând că-s singur, când văzui, vezi bine,
pământul negru numa-n fața mea.

— "De ce tot bănuiești?", privind spre mine
mi-a zis, întors cu-ntreaga față, solul,
"nu știi că te conduc și sunt cu tine?

E sear-acolo unde-mi zace golul
vestmânt prin care-umbream când am trăit;
Brindis l-a dat și-l are azi Neapolul.

Și-n față-mi dacă n-am nimic umbrit,
mai mult decât de ceruri nu te mire
unu-ntr-altul razele-și trimit.

rabde-asemeni corpuri chinuire,
și cald și frig, le face-acel ce vrea
s-ascundă cum leși-această fire.

Nebun acel ce speră c-ar putea
pătrunde-a voastră minte vecinicia
ce ține pe-unul în trei fețe-n ea.

fiți voi, oameni, mulțumiți cu quia!
De-ați fi putut vedea voi totul clar,
de ce-ar mai fi născut atunci Maria?

Dar n-ați văzut dorindu-i în zadar
și-atari a căror minte-ar fi-mpăcat-o
dorința ce li-e-acum etern amar?

Eu zic de-Aristotel, și zic de Plato,
și de-alții mulți". Și-ngândurata frunte,
tăcut și tulburat, el și-a plecat-o.

În vremea ast-am fost sosiți sub munte
și-aflarăm mânecu-i așa pieziș,
că nu-s pe lume-agile tălpi -nfrunte.

Cel mai pustiu și mai râpos costiș,
la Lierici și Turbi',-ar fi ușoară
și-o largă cale-n rând cu-acest costiș.

— "Mai știu eu p-unde-acest urcuș scoboară",
vorbi Virgil și-oprire-n pași a pus,
"să-l poat-urca și-un om care nu zboară?"

Pe când privea-n pământ, pe gânduri dus,
și-n sineși judeca acel părete,
iar eu cu ochii-umblam pe stânci pe sus,

văzui la dreapta șirul unei cete de spirite,
spre noi părând că vine și nepărând,
c-așa veneau de-ncete.

— "Ridică-ți ochii sosesc, în fine,
maestre, duhuri, să ne dea vrun sfat,
de n-ai puteri să-l afli tu prin tine."

Atunci privi și el și-asigurat:
— " mergem noi spre ei, că vin ca-n silă,
iar tu-n speranța ta să fii-ntrămat".

Deși spre ei noi mersem poate-o milă,
era-ntre noi și-acum o-ndepărtare
cât zboar-o piatră dintr-o mân-abilă,

când, strâns sub poala stâncii-n nemișcare,
a stat grămadă-n loc întreg poporul,
cum stai și-observi când nu ți se prea pare.

— "Voi, cei cu bun sfârșit", conducătorul
așa-ncepu, "vă rog, pe sfânta pace
de care-aveți, cred eu, cu toții dorul,

să ne-arătați în care loc se face
mai lină coasta spre-a sui și noi;
când știi mai mult, mai mult și graba-ți place."

Cum una-ntâi, când ies din staul oi,
ori dou-ori trei, și, timide iasă,
cu bot târât stau cele de-napoi,

ce prima face toate fac și leasă
stau proaste-n loc, deși nu știu ce este,
când prima stă, și-n coaste i se-ndeasă,

așa văzui pe primii dintr-aceste
ferice umbre cum, pornind, veniră
sfioase-n chip și cu mișcări modeste.

Ci,-n clipa când la dreapta mea zăriră
lumina zilei ruptă-n mersul ei,
iar umbra mea pe stânci cum se resfiră,

au stat și s-au retras puțin, iar cei
ce-n urmă-le veneau, fără să știe
ce cauză au de stat, au stat și ei.

Și-atunci: — "Făr-a-ntreba, știut vă fie
că-i viu în carne-i omul ce-l vedeți,
de-aceea-n drum lumina o sfășie.

Deci nu vă mire, ci credinț-aveți
, făr' de-un har ce Domnul i-l trimete,
el n-ar cerca urce-acești păreți."

Așa a zis Virgil. Iar capul demnei cete:
— "Vă-ntoarceți deci, iar noi venim urmând."
Și-apoi și-un semn cu-al palmei dos ne dete.

Și-atunci: — "Oricine-ai fi, -ntorci mergând,
îmi zise-un duh, a ta căutătură
și vezi de m-ai văzut, poate,-oarecând".

Eu fix privii frumoasa lui statură:
gentil la chip și fața sa bălană
și-avea la ochi, sub frunte,-o tăietură.

Smerit i-am spus că-n viața lui umană
eu nu-l cunosc; iar el: — "Privește-anume!"
și sus, la piept, făcu să-i văd o rană.

Și-apoi zâmbind: — "E Manfred al meu nume,
nepot Constanței celei mari, o știi;
deci, rogu-te, când vei ieși la lume,

frumoasei mele fete,-ai cărei fii
sunt celor două țări mândrii regale,
să-i spui ce-i drept, de spun altfel cei vii.

Când fui ucis prin două răni mortale,
plângând mă detei rob celui ce vrea
cu drag să ierte-oricui orice greșale.

Păcate-avui cumplite-n viața mea,
dar largi sunt brațele eternei mile,
încât cuprind pe-oricâți se-ntorc la ea.

De-ar fi cetit în domnu-aceste file
păstorul cosentin, cel de Clement
trimis a mă vâna-ntr-acele zile,

mi-ar sta, la capul punții-n Benevent,
și-acum a mele oase neatinse,
având ca pază greul monument.

Ci-acum le spală ploi și-un vânt le-mpinse
afară din regat, pe lângă Verde,
și-aci mi le-a-ngropat cu facle stinse.

Ci-atât cu-a lor blăsteme nu se pierde,
încât să nu găsești pe Domnul iară,
cât timp speranța dă vrun mugur verde.

E drept ,-n fine, chiar de se-ndreptară
acei ce-n anatemă-le au murit,
sub râpa asta au să stea afară

de treizeci de-ori timpul ce-au trăit
cu-al lor blăstăm, vro pie rugăciune
de nu le scade-al lor decret menit.

Tu vezi acum de-mi faci servicii bune
făcând să știe buna mea Constanța
cum m-ai văzut, și-a mea interdicțiune,

căci multă ni-e la voi aici speranța."

cânt de din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XIX

Pe timpul când căldura zilei n-are
putere-a domoli al lunei ger,
de Terra-nvins, ori de Saturn arare,

când cel mai mare semn al lor pe cer
geomanții-l văd, cu-al zilei fapt deodată,
pe-un drum pe care-a nopții umbre pier,

văzui în vis o bâlbâită fată,
pe glezne strâmbe și de ochi sașie,
cu ciunte mâni și-o față scolorată.

Priveam la ea. Și,-un trup precum învie,
de-al nopții frig înțepenit, în soare,
așa privirea-mi o făcu mlădie

și dreaptă-n stat, cu limbă vorbitoare,
și-obrajii ei, pecum îi vrea iubirea,
în scurtă vreme-au căpătat coloare.

Când liberă-și avu apoi vorbirea,
cânta și-așa că mi-ar fi fost cu greu
s-abat acum atenția mea aiurea.

— "Sirenă sunt", cânta, cea dulce, "eu
ce-n largul mării amăgesc pilotul,
așa-i de plin de vrajă glasul meu.

Prin cânt am tras pe-Ulis s-abată-notul
cărării lui și câți se prind cu mine
rar pot pleca, așa-i vrăjesc cu totul."

Dar nu-și închise-al gurii cântec bine,
și-o doamnă sfântă-n zbor fără de veste
veni facă p-asta de rușine.

— "Virgile,-o, tu Virgil, ea cine este?"
vorbi răstit. Iar el, venind, privea
mereu în ochii-acelei doamne-oneste.

Și-a rupt sirenei, năvălind la ea,
din față haina și-arătatul vintre
m-a smuls din vis cu ce putori scotea.

Întoarsei ochii. Iar Virgil: — "De-altmintre",
i-am zis, "hai sus, și de trei ori, vină,
s-aflăm și poarta pe-unde-avea să intre."

Atunci plecai. Și-ntreg în zi deplină
scăldat era tutindeni sfântul munte,
și-n spate-aveam pe drum noua lumină.

Și,-urmându-i lui, țineam plecata frunte
cum cel silit de gânduri să și-o plece
din sineși face-un semicerc de punte,

când vorbe-am auzit: — "Pe-aici se trece;
veniți!" rostite-așa de cald și blând
cum nu s-aude-n lumea asta rece.

Cu-ntinse-aripi, de lebedă părând,
veni cel ce le-a spus ca să ne-mbie
-ntrăm pe scocul asprei stânci și, dând

din aripi lin, un vânt făcea s-adie.
De cei ce plâng că-s fericiți ne-a spus
căci fii ai mângâierii au să fie.

— "Dar ce-ai că ochii tu-n pământ i-ai pus?"
vorbi Virgil, când noi, pe sol lăsându-l,
eram pe-acele scări puțin mai sus.

— "Mi-e sufletul nedumerit, avându-l
vrăjit de-o nouă viziune-a mea,
că nu mai pot să mut odată gândul."

Iar el: — "Văzuși strigoaia veche-acea
din cauza cui mai sus ne arde focul?
Văzuși și cum te poți scăpa de ea?

Destul, acum! Cu talpa bate locul
și vezi momeala sus, cum îi rotește
eternul rege-n mari orbite jocul."

Precum un șoim la gheare-ntâi privește,
se-ntoarce-apoi spre strigăt și se-ntinde
aprins de dorul prăzii ce-l momește,

așa fui eu și-așa, pe cât se-ntinde
crăpatul stei, am mers cărarea toată,
cât urci spre punctu-ntrării-acelei tinde.

Iar, când avui sub tălpi și-a cincea roată,
văzui o gloată care-amar plângea,
și-n pulvere-având fața-ntreaga gloată

"lipit-am de pământ inima mea"
așa-și oftau și-atât de-adânc suspinul,
vorba noastră nici nu s-auzea.

— "Voi, cui justiția și nădejdea chinul
vi-l face,-aleși de cer, mai blând pară,
ce loc de-urcuș nepe-acoalea clinul?"

— "De n-ați venit spre-a zace-aici și-o scară
cătați, pe unde mai curând se iese,
fie-ntruna brațul drept spre-afară."

Așa-ntrebă Virgil și-așa-i spusese
un duh ce sta puțin mai sus, iar eu
din grai i-am cunoscut și ce-ascunsese.

Întoarsei ochii deci spre domnul meu
și-mi dete vesel voie-al meu părinte,
prin semn, la ce-i părea din ochi vreu.

Când liber fui să fac ce-mi fu aminte,
m-am dus spre-acel a cărui cuvântare
făcu să-l recunosc mai înainte.

— "Tu cel ce-n plâns coci cele făr' de care
nu poți să te re-ntorci la tatăl sfânt,
să-ți curmi o clipă grija ta mai mare

și spune-mi cine-ai fost? De cesunt
a voastre spete-n sus, de-mi vrei prinosul
acolo de-unde vin în viu veșmânt?"

— "De ce ne cere ceru-a-ntoarce dosul
spre el vei ști, dar află-ntâia oară
că fui lui Petru-urmaș eu, păcătosul.

Frumoasă între Chiaveri scoboară
și Sestri-o gârlă, iar familia mea
își are titlul dup-acea-apșoară.

Cercai și eu, curată cui o vrea,
ce grea-i mantaua, vreme cam de-o lună,
că-i fulg oricare-alt greu pe lângă ea.

Târziu, vai, prinsei mintea cea mai bună,
căci, numai după ce pastor eu fui,
văzui că viața-ntreagă-i o minciună;

văzui că-n viață altă culme nu-i,
că-n ea nicicând n-ai inim-odihnită.
Și-atunci cuprins de dor de-aceasta fui,

iar pân-atunci fui inimă-mpetrită,
de cer departe și cumplit de-avară,
și-acum tu vezi ce-amar mi-e chinuită.

Zgârcenia ce-i o vezi aici tu clară
din felu-n care cazna ne-a dispus,
și-ăst munte-o caznă n-are mai amară.

Cum ochiul nostru n-a privit în sus,
ci tot în țărnă spre lumești destine,
aci dreptatea-n țărnă ni l-a pus;

și, cum zgârcenia stinse spre-orice bine
iubirea-n noi, spre-a nu fi lucrătoare,
așa dreptatea-ntinși aici ne ține

legați și prinși de mâni și de picioare;
și-atâta timp cât domnul va dispune
noi strânși vom sta-n imobila prinsoare."

Eram acu-n genunchi, voind a spune;
de-abia însă-ncepui și-a observat,
prin ce-auzi, a mea venerațiune.

— "Ce cauză ai, mi-a zis, de stai plecat?"
Iar eu: — "De-a voastră naltă demnitate
durere-mi simte sufletul curat".

— "Ridic-ai tăi genunchi, te scoală, frate,
și nu greși, căci serv ca tine sunt,
și ca și toți, puterii neschimbate!

Vrodat-al evangheliei sunet sfânt
cu "Neque nubent" de ți-a-ntrat în minte,
tu știi de ce ți-am zis acest cuvânt.

Dar nu mai sta și drumu-ți fie-aminte,
căci, stând, tu-mpiedeci plânsul meu prin care
spre culme duc ce-ai spus tu mai nainte.

Nepoată am și-Alagia nume are,
cu fire bună, dac-al nostru neam
n-o va strica prin reaua lui purtare.

Pe-aceasta-n lume singur-o mai am."

cânt de din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XII

Mergeam acum cu umbra cea-ncărcată
ca boii-alături, când în jug îi pui,
cât timp mă-ngădui prea-bunul tată.

Dar, când mi-a zis: — "Desparte-te și sui.
că-i bine-aici cu vâsle și vântrele
-mping-un om cât poate barca lui,"

dând dreptu-i stat înfățișării mele,
cum faci când vrei să pleci, deși-mi erau
gândirile smerite-acum și grele,

eram în mers și pașii mei urmau
cu drag pe-ai lui Virgil, făcând dovadă
și-ai lui și-ai mei ce sprinten umblet au.

Când iar mi-a zis: — "Las-ochii tăi cadă
spre-a fi cu spor cărarea ta nainte,
faci și locul de sub tălpi să-l vadă."

Precum scobesc pe lespezi de morminte
întregul chip, așa cum îi fusese,
al celui mort spre-a fi de-adus aminte

și-a da cu el prilej de-a plânge-adese
prin boldul evocării care poate
-ncindă foc în sufletele-alese,

așa văzui, ci mult mai bine-n toate
prin arta lor, figuri pe colnicel
cât brâu ca drum din sineși coasta-l scoate.

Văzui deoparte cum superbul cel,
mai bun creat cum n-a fost altul nime,
din cer cădea-ntr-al fulgerului fel.

Văzui, străpuns de foc din înălțime,
întins Briar cum zace, de-altă parte,
cu mortu-i trup pământului greime.

Văzui pe Pallas, pe Timbreu și Marte,
armați pe lângă Zeus, privind răzlețe
mari membre de-uriași pe câmp departe.

Văzui sub poala naltei fortărețe
pe Nimrod ca năuc privind popoare
ce-au fost cu el în Sennaar semețe.

O, Niobe, cu ce priviri de-oroare
priveai copiii tăi, sculptați pe stradă,
de șapte-ori doi, cum unul-unul moare!

O, Saul, tu, în propria ta spadă
ce mort păreai pe Gilboe juratul,
nici roua-n veci nici ploi să nu mai vadă!

O, tu, nebun-Arahne, pe-ncurcatul
țesut al tău, ce scump plăteai o toană,
păianjen trist făcându-te păcatul!

O, Roboam, n-aveai aci-n icoană
trufașul chip ce-amenința, ci-n carul
gonit de-ai tăi fugeai cumplită goană!

Scobit era pe aspra piatr-amarul
lui Alcmeon, cel ce-a făcut să-i pară
așa de groaznic mamei sale darul.

Scobit era cum fiii s-aruncară
pe Sancherib în templu-n care stete
și-ucis acolo-n capiște-l lăsară.

Scobit era ce-amară moarte-i dete
lui Cir, când zise-n furie Tamirii:
"Tu sânge bea, că de-asta-ți fuse sete."

Scobit era cum au fugit asirii
când mort fu Olofern și, totodată,
și jalnicele moaște-ale cumplirii.

Văzui și Troia-n pulvere-aruncată;
o, Ilion, ce ticălos și-umil
scobit e chipul care-aici te-arată!

Ce maistru-a fost al cui penel sau stil
făcu figuri și umbre-aici de care
se poate-uimi și-un duh cât de subtil?

Par morți cei morți, iar viii vii, și clare
nu le-au văzut cei ce-au văzut ca mine
cât timp urmam plecat acea cărare.

Și-acum te mai mândrește,-o, tu, creștine,
călcând de sus și nasu-n nori purtându-l,
ca drumul rău să nu ți-l vezi supt tine!

Făcurăm drum mai mult pe deal, urcându-l,
și drum mai mult și soarele-a-mplinit,
decât credeam eu cel aiuri cu gândul,

când cel care mergea, mereu țintit
numa-nainte,-a zis: — "În sus privește!
Nu-i timp de-a merge-astfel și-așa robit,

căci iat-aici un înger se gătește
să vie cătră noi și-a sa solie
a șesea serv-a zilei și-o-mplinește.

Și-n grai și-n ochi s-aduni cucernicie,
să-i plac-a ne pofti, și-aminte ai
ziua asta-n veci n-o să mai vie."

Cu-ndemnul său atât mă-ndătinai
să nu pierd vremea,-ncât povaț-obscură
el nu putea să-mi dea-ntr-al limbii grai.

Spre noi veni frumoasa creatură,
în alb vestmânt și-n chip având lucoare
cum Venus pare-n zori în zare pură.

El brațe-a-ntins și-aripi ca vrând zboare
și-apoi: — "Veniți! așa-ncepu zică.
Sunt scări aici, de-urcat de-acum ușoare."

Urmând chemării: — "O, rari ce se ridică!
Vai, neam uman, născut spre-a te urca,
de ce cazi tu de-o boare-oricât de mică?—

ne-a dus deci unde-o scară-n stânci era,
m-atinse-apoi cu-aripa sa pe frunte
și-un singur drum mi-a spus că voi afla.

Precum la dreapta, spre-a sui pe munte,
la templul care,-o, bine cârmuite
oraș, stă-n deal, când treci a văii punte,

ș-alină-al coastei clin prin scări cioplite
și puse-aici din vremi mai cumsecade
pe când și cot și-ocale-au fost cinstite,

căci nu e timp așa s-alină râpa care cade
și-aici pieziș de sus, din cerc vecin,
dar ambii umeri piatr-aici ți-i rade."

Și voci, pe când eram intrați deplin,
cum nu pot fi la noi nicicând rostite,
cântau: — "Ferice-acei cu duh puțin!"

Ah, aste porți cât sunt de felurite
de cele din infern! Aici cântări
te-ntâmpină, și-n iad urlări cumplite.

Suiam acum pe-acele sfinte scări
și mult mai dulci de cum păreau de-afară
le-aflam în fuga sprintenei urcări.

Și-am zis: — "Maestre,-o, spune-mi ce povară
așa de grea din spate-mi se desprinse,
nici un greu nu simt urcând pe scară?"

— "Când slovele ce-acum aproape-s linse
pe fruntea ta, dar tot mai au putere,
vor fi ca-ntâia toate șase stinse,

picioarele-ți vor fi de buna-ți vrere
învinse-astfel, că nu le va mai fi
suirea-n sus o trudă, ci plăcere."

Ca cel ce merge,-având, fără de-a ști,
pe cap ceva, și-ncepe-a ști că-l are,
că-l fac al altor semne-a bănui,

și duce-o mână deci spre-ncredințare
și cată și-află și-astfel mână lui
îi face-acea ce văzul nu e-n stare,

pe degete răzlețe-așa făcui
și-aflai că-s numai șase "P" ce-i scrise
acel cu chei, când drumul începui;

iar, când văzu ce fac, Virgil surâse.

cânt de din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXVI

Florențo, poți sălta! Căci mare-n lume
ești tu, și bați aripi pe-uscat și mare,
și-ncep și-n Iad să știe de-al tău nume!

Pe-atari de-ai tăi, pe cinci aci-n pierzare,
pe cinci aflai, de-aceea-mi fu rușine,
dar nu-ți fac ei nici ție cinste mare.

De are-un vis în zori izbânzi depline,
vedea-vei tu-n curând – o, nu te teme! –
ce Prato vrea, nu și-alți dușmani cu tine.

De-ar fi și-acum că n-ar fi prea devreme!
De ce nu e, căci tot va fi odată!
Târziu de-o fi, cu-atât mai greu voi geme.

Plecând de-aici pe coasta dărâmată,
ce scări ne-a dat dintâi în jos pe ea,
urcam târât de mână de-al meu tată,

și,-urmând pustiul drum ce mă ducea
pe jgheaburi și pe stânci, n-aveam putere
decât făcând picior din mâna mea.

Durere-atunci simții, și simt durere
și-acum de ce-am văzut aici, și-astfel
îmi țin ingeniu-n frâu mai cu putere

să n-aibă căi ce n-au virtutea țel,
căci dac-o zodie-ori mila cea divină
mi-a dat vrun dar, să nu-mi bat joc de el.

Precum țăranul stând pe vro colină,
pe-un timp când suie spre zenit fugarii
Acel ce lumii-ntregi îilumină,

când muștele s-ascund și ies țânțarii,
câți vede licurici prin valea, poate,
pe unde-arase-ori puse viței parii;

așa-ntr-a opta bolgie-a tristei gloate
văpăi luceau, precum văzui de-afară,
când fui de unde-n fund s-arată toate.

Cum cel pe care urșii-l răzbunară
văzu că-i piere-n car conducătorul,
când roibii drept spre cer îl ridicară,

și nu-i putea urma cu ochii zborul,
când nu văzu decât urcând spre stele
un pumn de foc pierind încet ca norul;

așa la gura gropii-umblau și-acele
văpăi, și-n toate-ascuns era vrun ins,
dar n-arătau ce furt închid în ele.

Eu stând pe punte ca să văd, m-am prins
de-un colț al asprei stânci, fără de care
puteam cad chiar fără de-a fi-mpins.

Virgil văzând atenta mea mirare:
– "În orice foc e câte-un duh, al cui
vestmânt e tocmai cazna care-o are".

Răspunsei eu: – "Acum, căci tu mi-o spui,
sunt și mai sigur, dar știui de-ndată,
că este-așa, și tocma' vream spui:

Ce duh e-n flacăra la vârf crăpată,
cum fu ieșind pe-un rug, ce mistuise
cu frate-său pe Eteocle-odată?".

– "În ea e Diomede",-a zis, "și-Ulise,
uniți aici de-un foc mistuitor
precum, trăind, o furie-i unise.

Spășesc în foc scornită cursa lor
a calului ce-ntrând făcut-a poartă
ias-al Romei ne-ntrecut popor.

Plâng arta lor, din cauza cărei, moartă,
și-azi plângi pe-Ahile al tău, tu, Didamie;
și-au și pentru Paladiu-această soartă."

– "De au și-aici în foc vorbire vie,
te rog, maestre,-o, rogu-te să vrei,
și-o rug-a mea te plece cât o mie,

stai cu mine s-așteptăm pe-acei,
ce ard acolea-n para cea cornută,
căci vezi aprinsul dor ce-l am de ei."

Răspunse el: – "Mi-e ruga ta plăcută,
și demnă e, și vreau a te-asculta,
dar gura ta de-acum să-ți fie mută.

Vorbi-voi însumi eu, căci vrerea ta
eu bine-o știu, dar greci aceștia fură,
și poate-or fi semeți cu limba ta".

Când focul fu și-n locul unde-avură
cuvintele și loc și timp în fine,
atari au fost din dulcea tatei gură:

– "Voi doi, pe cari-același foc vă ține,
de-s vrednic eu răspuns să mi se deie,
și-ori mare-ori mic de v-am făcut vrun bine

c-am scris trăind înalta-mi epopee,
stați, iar unul spuie dintre voi
pe unde-a mers prin sineși ca să pieie!"

Și-al vechii flacări cel mai lung vâlvoi
zbătut porni scoată murmurarea
cum face-un foc bătut de vânt la noi.

Iar vârful ei așa-și făcea mișcarea,
părând al unei limbi ce-ar fi vorbit,
și voce-a scos și-a zis: – "După scăparea

de Circe-acea ce-un an m-a fost robit
aproape de Gaeta, mai nainte
de ce pe-aici troienii-au fost venit,

nici dor de fiu, nici mila de-un părinte
bătrân, pe-atunci, nici dragostea datoare
curme-al Penelopei plâns fierbinte

n-au fost în stare-a-nvinge-a mea ardoare
plec în lume ca să știu și eu
și-a altor neamuri vicii și valoare.

Și-așa plecai cu-un singur vas al meu
pe-al mării sterp întins, numai c-o mână
de soți ce-apoi cu mine-au fost mereu.

Văzui și-un mal și-alt mal al mării, până
la sarzi și la ispani, văzui Marocul
și câte țări au marea-n jur stăpână.

Bătrân și eu și-ai mei eram, și focul
topit, când am ajuns la acea strâmtime
în care-a-nchis Heracle-odată locul

ca mai spre-adânc să nu cuteze nime.
Lăsai Sevilla-n dreapta căii mele,
și-n stânga Ceuta-n neguri de-adâncime.

«O, frați», am zis, «prin mii de mii de grele
sosiți și-n cel din urm-apus acum,
cu slabul rest al vieții puțintele

ce licură de-abia pierdută-n scrum,
ce-ar fi, ca-n lumea cea făr' de ființe
noi dincolo de soare-am face-un drum?

Voi fii sunteți ai nobilei semințe
și nu născuți spre trai de dobitoc,
ci-onoare cătați și cunoștințe!»

Și-astfel redeșteptai atâta foc
cu-aceste vorbe câte-avui a spune,
că n-aș mai fi putut să-i țiu pe loc.

Și-ntoarsem prora iar spre soare-apune,
și, tot la stânga-n larg pentru-alergare,
făcurăm din lopeți aripi nebune.

Și toate stelele ce-alt pol le are
luceau prin nopți, și-al nostru pol apus,
și nici nu mai ieșea apoi din mare.

De cinci ori s-a aprins de jos în sus
și tot de-atâtea ori se stinse luna
de când urmam ăst drum de care-am spus,

când negr-un munte și-a ivit cununa
departe-n fund, prin zare-nnegurată
cum alta-n lume n-am văzut nici una.

Și-un chiu ce-am scos se-ntoarse-n vai îndată,
căci noul mal o volbură născu
ce-a prins corabia-n proră să ne-o bată.

Trei roți cu marea-ntreagă el făcu
și-a patra oară pupa-n sus o-mpinse
și prora-n jos, cum Altuia-i plăcu.

Și-adâncul mării peste noi se-ntinse."

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXXIII

Lăsând scârbosu-i prânz acum acel
mișel își șterse gura-nsângerată
cu părul de pe capul ros de el.

– "Tu-mi ceri re-nnoiesc o desperată
durere", a zis, "ce firea mi-o răpune
gândind-o numai, nu și cuvântată!

Dar vorbele de-aș ști că pot s-adune
rușine-acestui trădător pe care
îl rod, atunci voi plânge și voi spune.

Nu știu nici cine ești, nici felu-n care
scobori pe-aici, dar pari un florentin,
căci graiul tău te-arat-a fi atare.

Să știi că fost-am contele-Ugolin
și-acesta e Rugieri lângă mine,
și-ascult-acum de ce-i sunt eu vecin.

el prin intrigi și minciuni meschine
m-a prins deși-ncrezut amic al său,
ș-apoi că m-a ucis, o știi tu bine.

Dar ce n-ajunse și-n auzul tău,
ce crudă moarte-mi dete-adică mie,
auzi și vezi de mi-a făcut el rău.

Un strâmt gâtlej din nalta colivie
ce-a foamei pentru mine-i azi chemată,
și-n care și-alții-nchiși au să mai fie,

am stat mai multe luni până ce-odată
în zori de zi cumplitul vis ce-avui
îmi rupse vălul sorții ce-mi fu dată.

Stăpân și domn pe-acesta mi-l văzui
vânând un lup cu pui pe mândrul munte,
ce-nchide Pisei Luca-n dosul lui.

Iar pe Gualandi și Sismondi-n frunte
i-a pus cu pe Lafranc, și-așa porniră
cățele slabe-având și iuți și crunte,

și-acestea-n scurta goan-a lor trudiră
pe lup și pui, și colți apoi păreau
că-i spintecă și carnea le-o-mpărțiră.

Iar când m-am deșteptat în zori, plângeau
copiii mei, și ei aci-n prinsoare,
și pâine-n visul lor prin somn cereau.

Ah, crud ești tu, de nu simți că te doare
presimțul sorții ce-o văzui în gând,
și dac-acum nu plângi, când plângi tu oare?

Erau deștepți și ei și-n ceasul când
veneau de-alt'dată pâinea să ne-o suie,
dar groaza pentru vis cu toți având.

Și-atunci la poart-am auzit -ncuie
cumplitul turn și eu privii deodată
la fiii mei, dar mut ca o statuie.

N-am plâns, căci fui cu inima-nghețată,
dar ei plângeau, iar Anselmucio meu:
– «De ce te uiți așa? Ce-ai astăzi, tată

Și tot n-am plâns, și-ntreaga zi mereu
și-ntreaga noapte mut am petrecut-o,
dar când veni și-alt soare-n cer, și eu

deodată-n zarea slabă ce-a făcut-o
o rază scursă-n trista-ne-ncăpere,
pe patru fețe, fața mi-am văzut-o,

mușcai în mâini și-n brațe de durere,
iar ei, crezând mușc fiindc-aș vrea
mâncare-astfel, au rupt a lor tăcere

și-au zis: – «Mai lesne-am suferi de-ai vrea
din noi să muști, căci tu ne-ai dat, părinte,
ăst mizer trup, deci rupe-ni-l și-l ia

Și m-alinai, spre-a nu-i mâhni 'nainte
și alte două zile-am stat tăcuți,
oh, cum nu te-ai deschis atunci, păminte!

Și-a patra zi, ce ne găsi tot muți,
întins căzut-a Gado lângă mine:
– «Vai, tată drag», strigând, «tu nu-mi ajuți?»

Și-apoi muri. Și cum mă vezi pe mine
văzui spre-a șasea zi care-și-care
murind pe-alți trei, și orb de plâns, în fine

mergeam pe brânci, cătând pe fiecare,
și, morți, trei zile-i tot chemai, și-apoi
decât durerea foamea fu mai tare."

Zicând, s-a-ntors și-a prins de dinapoi
din nou scârboasa ceaf-a căpățânii
rozând în ea cu dinți ca de copoi.

– "Ah, Pisa, Pisa, mlaștin-a rușinii
în mândra țară unde sună sì!
De-ți sunt spre-a te stârpi târzii vecinii,

Caprara și Gorgona de-ar sosi
s-astupe-odată Arnul tău de gură,
-nece-n tine tot ce va găsi!

Că dacă de-Ugolin ei zvon făcură,
că el prin cetățui te-ar fi trădat,
ce-aveai pui copiii-așa-n tortură?

Scutea, tu, Tebă nouă, de păcat
pe Briga și-Ugo frageda etate,
și pe-alții doi pe cei ce i-am cântat!"

De-aici trecând la umbrele-ngropate
cu toții-n gheaț-am dat de-un alt popor,
și fața lor nu-n jos, ci-adânc pe spate.

Nu-i las-a plânge-aici chiar plânsul lor,
și drum prin ochi durerii i se neagă
se-ntoarce-n ei făcând durerii spor.

Căci ca viziere de cristal se-ncheagă
orice-ar fi plâns de-ntâi, așa că ele
le umplu sub pleoape cupa-ntreagă.

Deși, ca și-n bătătorita piele,
de ger pierise-oricare simțământ
din pielița-nghețat-a feței mele,

părea totuși simt c-ar bate-un vânt.
Și-am zis: – "Cum poate-un vânt pe-aici pătrunde?
Nu-i gol de-orice vapori acest pământ?"

– "Ce cauză-l naște vei vedea tu-ndată,
căci ai s-o vezi cu proprii ochi și deci
vei ști pe-acel ce-l vântură bată."

Și-atunci alt ticălos al crustei reci:
– "Voi, suflete-ntr-atât de rele-n viață
că-n cel din urmă Iad veți geme-n veci,

luați-mi asprul văl ce-mi stă pe față
s-alin pe-o clip-amaru-n care zac
'nainte-a-mi pune geru-alt văl de gheață."

– "Să-mi spui ce-ai fost, de vrei să ți-l desfac,
și-apoi", i-am zis, "de nu-ți voi face-un bine,
s-ajung în fundul gheții-acolo-n lac."

– "Eu, cel cu poama procletei grădine",
răspunse el, "sunt fratele-Alberic,
și-n loc de nuci primesc acum smochine."

– "Ce spui? Ești mort?" Așa-ncepui să zic.
Iar el: – "Ce soartă trupul meu mai are
în lume sus, eu nu mai știu nimic.

Favorul ăstei Ptolomei e-atare,
că sufletul adese-n ea descinde
'nainte ce-Atropos să-i dea mișcare.

Spre-a-ți fi cu mult mai drag deci a-mi desprinde
din față plânsul ce-nsticlat vă luce,
să știi că-n clipa-n care-un suflet vinde

cum eu făcui, un demon se-ntroduce
în trupul lui, și-acesta-l guvernează
cât timp nu-i plin tot timpul ce-are-a-l duce.

Iar el aci-n ponor se ruinează
și poate-așa și trupul va fi stând
al umbrei cei ce-n dos aci-mi iernează.

Tu-l știi, de vii prin Iad de mai curând:
Sir Branco d'Oria e, și-n crust-adâncă
e-nchis cum vezi acolea, și de când!"

– "Eu cred că tu mă-nșeli. Căci știu încă
nu-i mort sir Branco d'Oria", i-am răspuns,
"el doarme, bea, se-mbracă și mănâncă!"

– "Mai sus, la Gheare-Rele unde-ascuns
în groasa smoală-l mistuiește focul,
Michele Zanche nici n-a fost ajuns,

când și lăsă pe-un drac să-i ție locul
în trup, și-așa și-o rud-a lui la fel,
ce-acelei mari trădări i-a dat mijlocul.

Întinde-acum tu mâna puțintel
să-mi rupi ăst văl!" Dar nu l-am rupt anume,
căci fui loial, sperjur fiind cu el.

Oh, neam străin de-orice virtute-n lume
și de-orice viciu plin, Genov'-al tău!
Nu cade-un foc din cer vă consume!

În rând cu romagniolul cel mai rău
găsii pe-atare-un genovez ce-și are,
scăldat aci-n Cocit sufletul său,

iar trupu-i sus, la noi, ca viu îi pare.

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul II

Iar soarele-ajunsese pe-orizonul
al cărui cerc de-amiazăzi învălește
în punctul cel mai sus al său Sionul,

iar noaptea, ce-n opusul cerc rotește,
ieșea din Gange cu acea Măsură
ce-i lunecă din mâni când se-mplinește;

așa că albii-obraji și de purpură
ai mândrei Aurori, din locul meu,
de multă vârstă galbeni se făcură.

Pe malul mării noi mergeam mereu
și-acum, așa cum răzgândiți drumeții
cu gândul merg, dar umbletu-l au greu.

Și iat-atunci, ,-n faptul dimineții,
cum roșul Mars pe marea-ntunecată
adânc spre-apus străbate-alboarea ceții

așa văzui—vai, să-l mai văd o dată!—
venind spre noi un punct de foc pe mare
cum nici un zbor iuțime-așa n-arată.

Și,-n timp ce, vrând să-i fac o întrebare,
mă-ntoarsei spre maestrul meu o clipă,
mai luciu-l revăzui și mult mai mare.

Și de-ambele lui părți se-ntinse-n pripă
știu eu ce alb și, dedesupt,
acú văzui alt alb încet cum se-nfiripă.

Dar ne-ntrerupt maestrul meu tăcu
până ce-ntâiul alb aripi deschise
și-atunci pe-acest luntraș îl cunoscu.

— "Grăbit cazi acu-n genunchi", îmi zise,
"și-nchină-te! E înger acest foc.
De-acum solii de-acestea-ți sunt trimise.

Vezi cum respinge-orice-omenesc mijloc;
nu vrea lopeți, nici altfel de vântrele
decât aripi spre-acest departe loc.

Vezi cum spre cer întinse stă cu ele
și bate-n vânt cu aripi de lumină,
cari n-au schimbare ca umana piele."

Venind mereu deci paserea divină,
vedeam cum ea tot mai de foc se face,
că nu putui s-o rabd în ochi vecină;

eu m-așternui. Și-o luntre-așa zburace
opri la mal, și-așa de fulg făcută,
nici c-un semn n-a stins a apei pace.

De har divin întreagă străbătută,
la cârmă sta angelica solie
și morți în luntre-avea mai mulți de-o sută.

"Când Israil ieșit-a din robie"
cântau cu toții-un singur glas, în cor,
și psalmu-ntreg cu tot ce-ntr-însul scrie.

Făcând un semn al crucii-asupra lor,
pe mal au dat năvală aceștia iute,
iar el, precum veni, plecă cu zor.

Străin acestei țări necunoscute
și-uimit părând, în jur privea poporul
cum fac acei ce văd nemaivăzute.

Tutindeni soarele-azvârlea cu zorul
în plină zi săgeți și,-arzând ferbinte,
gonea din miezul bolții Căpriorul,

când, ochii ridicându-i noua ginte
spre noi, a zis: — "Rugămu-vă, de știți,
ce drum spre deal avem de-aci nainte?"

Iar dulcele maestru: — "Voi gândiți
că poate noi am ști această țară,
dar, ca și voi, străini suntem, veniți

puțin ceva nainte-vă, pe-o scară
a altui rău și-atât de aspru drum,
joc acest urcuș o să ne pară."

Băgând de seam-apoi cu toții cum
îmi suflă gura și că-s viu adică,
de-uimire multă-ngălbenir-acum.

Precum, pe lâng-un sol ce-oliv ridică,
se-ndeasă toți s-aud-o noutate
și-a fi strivit nici cui nu-i este frică,

acele umbre-așa steteau mirate
cu toate-acum, în fața mea privind,
uitând merg spele-a lor păcate.

Văzui pe una cum porni, dorind
cu-atâta foc să mă cuprindă-n brață,
că fui mișcat și eu ca să-l cuprind.

Năluci ce numai par că au o viață!
De trei ori vrând să-l am la piept, bătui
de trei ori pieptu-mi, gol având în față.

De-uimire, cred, eu galben făcui,
dar el zâmbi,-ndărăt trăgându-și pasul,
iar eu, urmându-mi drumul meu, trecui.

Duios el m-a rugat să stau, iar glasul
făcând știu ce umbră e,-l rugai
s-amâie-o clipă pentru noi popasul.

— "Cum drag în carnea morții tu-mi erai,
mi-ești drag", a zis, "și-acum când mi-e luată.
De-aceea stau. Dar tu ce drumuri ai?"

— "Casella meu! Spre-a mă re-ntoarce-odată
aici la voi, fac calea mea de-acum,
dar cum de-a ta-i atât de-ntârziată?"

— "Nu-mi fu făcut ultragiu nicidecum,
că el, ce ia oricând pe-oricine îi place,
de mult mi-a tot negat al mării drum.

Din justă vrere, vrerea lui se face
și-i drept , de trei luni, el ia-ntre-ai lui
plece-oricine vrea-n deplină pace.

Iar eu, care pe-al mării mal stătui,
de unde Tibru-ncepe ca să moară,
primit de el cu bună vrere fui

din locul cătră care-l vezi că zboară,
căci orișicând aci s-adun-oricine
din cei ce nu spre-amarul râu scoboară."

— "Vro nouă lege dacă nu-ți reține
memoria și-uzul cântului acel
ce-adese-a stins atâta dor în mine,

alină-mi bietul suflet puțintel",
așa-l rugai, ",-n trupu-i care moare
venind aici, mi-e truda morții-n el."

"Iubirea-n gând cu mine vorbitoare",
așa-ncepu și dulce-așa cântând,
sună și-azi în mine-acea dulcoare.

Măestrul meu și eu și toți cei stând
cu el păreau că-n farmecul ce-avură,
n-aveau pe lume-altce nimic în gând

și-atenți la cânt și nemișcați stătură,
când: — "Ce-i aici, de-umblați așa de-ncete?"
strigă deodat-onestul moș din gură.

"Ce preget e? Ce lene-n gând vă dete?
Urcați spre deal, spre-a rupe solzii-acei
ce-opresc pe Cel Etern vi s-arete!"

Precum, pe când adun-ori boabe,-ori mei,
porumbii ce s-adună la mâncare,
și fără-a se-ngușa ca de-obicei,

deodată-și lasă hrana, când le pare
văd ceva venind ce-i înspăimântă,
cuprinși fiind de-o grijă mult mai mare,

așa văzui lăsând și ceata sfântă
cântarea ei. Spre deal fugi-napoi
cum fuge-un om ce n-are nici o țântă,

și-n fugă mai târzii n-am fost nici noi.

cânt de din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul III

Ea, ce-mi scălda-n iubire-odată gândul,
frumosul adevăr mi-l dezveli
în dulce chip, probând și reprobându-l;

iar eu, spre-a m-arăta-ndreptat și-a fi
convins, nălțai atât cât se cuvine
spre dânsa ochii gata de-a vorbi.

Ci-un lucru-mi apăru, trăgând spre sine
atât de mult întreag-atenția mea,
că gândul de-a vorbi s-a dus din mine.

O sticlă netedă și-ntreagă-n ea,
sau cum o apă clară și-odihnită,
al cărei fund să-l poți însă vedea,

redă a noastră față oglindită
așa de slab, că mai cu greu ne scapă
pe-o albă frunte-o perl-a fi zărită,

văzui pe mulți la vorbă vrând -ncapă
și-avui acea eroare-n sens contrar,
ce-aprinse-amor între-un flăcău și-o apă.

Crezând că sunt resfrângeri așadar,
grăbit, de-ndată ce le-avui aminte,
mă-ntoarsei ca să văd de unde-apar;

dar nu văzui nimic, și-așa nainte
privii din nou în dulcea doamnei zare
ce-ardea zâmbind sub genele ei sfinte.

Și-mi zise-apoi: "— Nu-ți fie de mirare
de gându-ți pueril dac-am zâmbit;
el spre-adevăr pas sigur încă n-are,

ci, ca și de-obicei, îți e smintit.
Substanțe-aievea sunt ce ochiul vede
închise-aici prin votul ne-mplinit.

Vorbește-le, și-ascultă deci și crede,
căci via rază, care-i pacea lor,
să ia alt drum de-al ei nu le concede!"

Spre-un duh, care-mi părea mai plin de dor
de-a sta de vorbă, m-am întors îndată
cum face-un om împins de mare zor:

— "O, tu, pe care raza te desfată,
a vecinicei vieți, dulcoarea cui
n-o știu nicicând decât numai gustată,

mi-ai face-un dar de-ai binevrea să-mi spui
ce nume ai? Ce soart-aci vă leagă?"
Iar el, zâmbind cu toată fața lui:

— "A noastră milă nimănui nu neagă
dorința justă, ca și unul sfânt
ce vrea să-i fie-asemeni curtea-ntreagă.

Fecioară-n schit eu fost-am pe pământ;
poți cunoaște, de te uiți mai bine,
măcar că mai frumoas-acum eu sunt

și poți cunoaște pe Piccarda-n mine.
Sunt pus-aici cu alte fericite,
ferice-n sfera roții cei mai line,

din singur duhul sfânt având pornite
orice dorințe-aici și ne-ntrerupt,
că-n ordinul său sfânt am fost primite.

Ni-e dat în gradul cel mai dedesupt
al nostru cer, fiindcă-n jurăminte
târzii am fost și-n parte le-am și rupt."

Iar eu atunci: — "Pe-a voastre fețe sfinte
lucește-acum un nu știu ce divin,
că nu mai sunt cum fură mai nainte,

și-aveți acum pe chip un văl străin,
dar vorba ta veni să mi-l rădice
și lesne-acum te recunosc deplin.

Dar spune-mi, tu, voi, cele-aci ferice,
n-aveți de-un loc mai bun voi nici un dor,
de-un văz mai clar mai mult de-a fi amice?"

Surâse-atunci și ea și multe-n cor
și-a scos cuvinte-așa de-nflăcărate,
părând c-ar arde-n primul foc de-amor:

— "Puterea dragostei alină, frate,
al nostru dor și-așa ni-e el dispus
că vrea ce-avem, și spre-alta nu s-abate.

Căci, dac-am vrea, dorind, fim mai sus,
n-ar fi conformă vrerea-ne-ntru toate
cu vrerea celui care-aici ne-a pus.

Și-aceasta-ntre-aste ceruri nu se poate,
căci mila e necesse-acestor sfere,
când judeci clar natura ăstor roate.

Spre-a fi ferice negreșit se cere
a sta-năuntru-acelei une vreri
ca toate-a noastre vreri să fie-o vrere.

Și,-așa cum ne-a cernit din sfere-n sferi
în oastea lui, și-ntregii oști i place
și-i place-acelui ce neplăceri

spre vrerea sa, iar vrerea lui ni-e pace,
ea este mare-n care toate cură,
ce-a fapt și el și tot ce firea face."

Acum fui clar cum orice-așezătură
de-oriunde-n cer e rai, deși n-au rouă
divinei grații tot într-o măsură.

Ci-așa cum e, , și sătul, când noua
mâncare tu o vezi și poftă-ți vine,
de-ntâia mulțămești și ceri pe-a doua,

așa, prin gest și vorbe,-un dor în mine
știu mai mult: ce tear-a fost prin care
suveica ei n-a tras-o până-n fine.

— "O sfântă viață și-al ei merit mare
au dus mai sus pe-o doamn-, a cui voință
e normă-n văl la voi și-n îmbrăcare,

ca până-n moarte-n veghe și căință
stea cu mirele ce ia cu milă
oricare vot conform cu-a lui dorință.

Acestei doamne-urmând, eu, o copilă,
fugii din lume, vălul ei să-l pui,
jurând duc și viața ei umilă.

Ci-apoi din dragu-mi schit răpită fui
de oameni răi și văduvi de-orice bine
și domnul știe-apoi ce viaț-avui.

Lucoarea însă asta, lângă mine
la dreapta stând și-o vezi că-i luminată
de-ntreagă slava ăstei roți senine,

ce-arăt de mine, despre sine-arată;
o sor-a fost, și-asemeni fu perzând
umbrișul sfântului ei văl odată.

Deși re-ntoarsă-n lume apoi, nevrând,
În barbar chip lipsit de-orice-omenie,
ea-n suflet făr' de văl n-a fost nicicând.

Constanța cea faimoas-a fost ea vie;
cu ea a șvabilor a doua stâncă
avu pe-a treia și-ultimă tărie."

Așa sfârși, și-apoi, cântându-l încă,
un Ave ce-ncepu, peri, cum greu
un lucru piere-afund în ap-adâncă.

Privirea mea, ce-o urmări mereu
pe cât putu, când n-a mai urmărit-o
s-a-ntors spre-un dor cu mult mai mare-al meu,

Întreg s-a-ntors spre tine,-a mea iubito;
ci-n ochii mei luceai cu-atâta slavă,
că-n clipele dintâi n-am suferit-o;

și-așa-ntrebării mele-ai pus zăbavă.

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul VIII

Era pe timpul care-aduce dor
și inima-n vâslași de jale-o frânge,
în ziua când le-au zis "drum bun" ai lor,

când sufletu-ntr-un nou hagiu strânge
când cânt-un clopot dulce-n depărtare,
ce-a zilei moarte-acolo parc-o plânge,

când eu simții c-auzul îmi dispare
și-un duh văzui nălțându-se-ntre ele,
făcând cu mâna semn ca de-ascultare.

Și,-unite palme ridicând spre stele,
privea spre răsărit, ca și zicând,
spre Dumnezeu: "Ce-mi pasă de-alte celei"

"Te lucis ante", așa de dulci sunând,
încât simțeam din simțuri că mă scoate,
cuvinte-a spus cucernice, și,-n rând

cu el, și dulce și devote toate,
cântară-ntregul imn până la fine,
cu ochii-ntorși spre vecinicele roate.

Fixează-ți ochii pe-adevăr, creștine,
aici, căci văl așa de fin îi pui,
lesne-o să străvezi prin el, știu bine.

Pe-acel gentil popor deci îl văzui
privind în sus și, ca și-n așteptare,
umil și palid în tăcerea lui,

și-apoi doi îngeri din adânca zare
văzui venind, cu spăzi, de foc făcute,
dar fără vârf și tâmpe fiecare.

Aveau, ca foile de-acum născute,
vestmânt ce-n urmă-le juca-n ușorul
susur domol, de verzi aripi bătute.

Deasupra noastr-oprindu-și unul zborul,
mai jos pe mal dincolo-al doilea stete,
așa că sta-ntre dânșii-acum poporul.

Eu clar văzut-am blondele lor plete,
ci-n ochi mi-aduse fața lor orbie,
cum tot preamultul poate-un simț -mbete.

— "Spre-a ne păzi de-un șarpe ce-o să vie
aci-n curând, Maria ni-i aduce,
de paza văii-acestea să ne fie."

Eu, neștiind ce drum avea s-apuce,
privii în jur și, rece ca un sloi,
m-am strâns în dosul dulcelui meu duce.

"Acum vom scoborî, ne-a zis apoi,
stăm de vorbă cu-acea gloată sfântă,
căci drag lor le va fi a fi cu voi."

Trei pași, cred eu, și-am fost la cei ce cântă
și-un duh văzui care, părând c-ar vrea
a ști de-s eu, privea la mine țântă.

Era pe-un timp când zarea se-nnegrea,
dar nu-ntr-atât spre-a nu cunoaște bine
ce-n ochi de-ntâi nelimpede părea.

Și-am mers spre el, iar el veni spre mine
— "Că nu te-aflai, o, cât de mult îmi place,
cu răii-n iad, o, demne jude Nine!"

Salutul demn nici eu, nici el nu-l tace;
și-apoi: — "De când sosiși, îmi zise el,
sub munte-aici, pe-a mării-ntinsă pace?"

— "O, de-azi din zori, prin tristul loc, și-astfel
c-această viaț-a mea tot prima este
și-așa-mi câștig pe-a doua cu-acest zel."

De-abia mi-au auzit cum spui aceste
Sordel și Nin și-ados făcură saltul
ce-l face-un om de-o spaimă făr' de veste.

Se-ntoarse unul spre Virgil, iar altul
spre-un duh ce-aici ședea și: — "Sus, Conrad,
să vezi ce-a vrut din mila sa Prea-naltul!"

Iar mie-apoi: "Pe-acel al grației grad
ce-l datorești tu celui ce ne-ascunde
"de ce"-ul prim, ca-n veci să n-aibă vad,

ajuns dincolo de-ale mării unde,
să-i spui nalțe rugi a mea Giovanna
la cel ce-oricând curaților răspunde.

Nu cred că-n piept mai poartă mă-sa rana,
de când schimbat-a albul văl al ei,
pe care-odată l-ar mai vrea, sărmana!

Exemplu clar din ea tu poți iei,
când nu-l ațâți mereu cu ochii-ori gura,
cât ține-un foc al dragostii-n femei.

Dar nu-i va pune mândră sepultura
năpârca din Milan, ce-adun-oștiri,
cum i-ar fi pus cocoșul din Gallura."

A zis și-n timpu-acestei tânguiri,
vedeam pe față-i stampa râvnei care
dă drept cântar onestelor porniri.

Eu, lacom, tot spre cer priveam, spre-o zare
pe unde-au aștrii cel mai lin ocol,
cum mai vecin de-o osie roata-l are.

Și-a zis Virgil: — "Ce cați tu sus în gol?"
Iar eu: — "Trei sfinte-acelea flăcărele
ce-aprinseră dincoace-ntregul pol."

Iar el: — "Sunt jos, dincolo, patru stele
pe cari le-ocheai în zori, de licur pline,
și-acestea suie-acum unde-au fost ele."

Pe când vorbea, l-a tras Sordel spre sine,
zicând, și-a-ntins și mâna ca s-arete:
— "Vezi colo, vezi dușmanul cum ne vine!"

și-un șarpe,-n partea făr' de parapete
a strâmtei văi, precum, de n-am greșală,
fu cel ce Evei tristul fruct îl dete,

venea prin flori și ierbi, spurcata bală,
și-ades, cu capu-ntors, el dosul lui
lingându-și-l, ca bestia când se spală.

Eu n-am văzut, deci nici nu pot să spui
vulturii-acei cerești cum se mișcară,
dar pe-amândoi mișcându-se-i văzui.

Simțind aripi cum aeru-l separă,
fugi năpârca și îngerii-n senin,
cu zbor egal, la post veniră iară.

Dar duhul ce veni chemat de Nin,
el nu-nceta fixat să mă privească
mereu, în tot acel asalt divin.

— "Făclia ce te duce-n sus găsească
destulă ceară-n vrere-ți, spre-a putea
ca până-n smalț pe culme să-ți lucească!

Din Val di Magr-ori din vecini cu ea,
să-mi spui, de știi, vo veste-adevărată,
căci mare-acolo fui în viața mea.

Conrado Malaspina fui odată,
nu cel bătrân, ci-urmaș, și-a mea cea vie
de-ai mei iubire-o fac aici curată."

— "O", zisei eu, "a voastră seniorie
eu n-o cunosc, ci-n Europa oare
e vrundeva vrun om să nu vi-o știe?

A casei voastre faimă și onoare
dă știri de voi și țara voastr-oricui,
încât ajunse-o pildă-ntre popoare.

Și-ți jur, și-așa s-ajung unde mă sui,
că al vostru neam păstreaz-onoare-ntregii
virtuți și-a spăzii ca și-a pungii lui.

Îi dă natura și-uzul privilegii
încât, pe răul drum oricâți plece,
el merge drept, urând călcarea legii."

— "Deci mergi și-n șapte dăți nici nu va trece
doarmă Feb în patul ce-l supune
subt labe-ntreg și-ntreg e sub Berbece,

și-aceast-a ta curtean-opiniune
cu mult mai mare cui se va-ntări
în capul tău decât cum alții-ar spune,

justiția-n mers de nu se va opri."

cânt de din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXVI

Pe când toți trei în șir mergeam astfel
pe mal, maestru-mi tot spunea aoare:
— "Ascultă-mi sfatul, să te-ajuți cu el!"

Pe-obrazul drept eram lovit de soare,
ce, jos, spre-apus, tot cerul inundându-l,
schimbase-n alb albastra lui coloare.

Iar roșul foc cu umbra mea făcându-l
pară și mai roș, pe mulți văzui
c-aveau, mergând, numai spre-aceasta gândul.

Prin semnu-acesta drept motiv le fui
de vorbă, deci și-așa și cuvântară:
— "Nu pare-a fi nălucă trupul lui."

Pe cât puteau, apoi, înaintară
spre-a ști-ntr-adins, dar grijă-având
tot insul de-a nu ieși de unde n-ar fi-n pară.

— "Tu, cel ce nu de leneș, ci-ntr-adinsul
mergi cel din urmă, ca mai mic fiind,
te rog, de foc și sete cu aprinsul,

de-al tău răspuns nu-s singur eu dorind,
ci toți aceștia simt mai mare sete
ca de-apă rece-un etiop, ori ind,

să-mi spui cum faci cu trupul tău părete
luminii-așa că, parcă, încă lui,
aripi să zboare-al morții sol nu-i dete."

Așa-mi vorbi un duh și-am vrut să-i spui,
și-aș fi și spus, de n-aș fi fost deodată
atras spre-alt lucru nou care-l văzui,

O altă gloată nainta-nșirată,
mijlocul cărării-acei de foc
pre-aceasta ce m-opri-ntrebând mirată.

Văzui cum se salută reciproc
vesele de-un scurt festin, cum toate
sărut își dau, dar făr' a sta pe loc.

Așa,-n deavalma negricioasei gloate,
furnica-n bot atinge pe-o furnică,
de drum spre-a se-ntreba, de scopuri, poate.

Sfârșind grăbit urarea lor amică,
pe când plecau, din gură tot poporul
vedeam că pe-ntrecute glas ridică:

cei nou-sosiți: — "Sodomul și Gomorul!"
cei vechi: — "S-ascunse-n vacă Pasifea
ca taurul s-alerge-ai stinge dorul."

Și-apoi, cum gruii-o parte spre Ripea,
și-o parte fug spre țări de soare pline,
de ger aceștia-mpinși, de-arșițe-aceia,

așa se duce-un stol, iar altul vine,
și toți se-ntorc la vaiul lor plângând
și primul plâns ce le ședea mai bine.

Și toți aceiași, ce de-ntâiul rând
m-au fost rugat, veniră să-și împace,
atenți și gata de-ascultat părând.

Iar eu, văzând din nou acum că-mi face
rugare-am zis: — "Tu, sigure popor,
s-ajungi, oricând va fi, guști și pace!

Nici verzi nu mi-am lăsat la cei ce mor,
nici coapte membrele, ci clar vă fie
că-n oase-aici le am și-n carnea lor.

Și urc pe-aici spre-a nu mai fi-n orbie:
Din cer o doamnă-mi dete-acest favor
trec prin lumea voastr-o haină vie.

Dar, fie-vă-n curând supremul dor
sătul și ceru-acela să v-adune
ce-i cel mai larg și cel mai plin de-amor,

să-mi spuneți voi, spre-a ști și eu ce spune,
ce stol sunteți, și voi și pătimașul
popor ce-acum în dosul vostru-apune?"

Nu stă năuc altminteri ciobănașul
din munți, privind în muta sa mirare
când, prost și pădureț, el vede-orașul,

cum sta-ntre umbre-acoalea fiecare.
Dar, când s-a alinat în ei uimitul,
sârg s-alină-n orice suflet mare,

așa-nceput-a-ntâi spre noi venitul:
— "Ferice tu, că dintr-a noastr-ocină
știință-ncarci, spre-a-ți fi mai bun sfârșitul!

Acei ce-ncolo merg au marea vină
pe care-ai săi, lui Cesar, triumfând,
în fața i-o-mputau, strigând: — "Regină!"

De-aceea se despart: — "Sodom!" strigând,
precum ai și-nțeles din auzite,
arsurii lor rușine-adăogând.

A noastre vicii-au fost ermafrodite;
umana lege-aceștia n-o urmară,
ci pofta și-o-mplineau ca niște vite.

Deci, când ne despărțim, spre-a noastr-ocară
strigăm de fapta lacomei femei
ce fiară deveni-n cioplita fiară.

Acum ne știi și vezi și cauza ce-i.
Pe nume poate-ai vrea să știi și cine,
dar n-am nici timp, nici nu știu cine-s ei.

Dar vreau să-ți stâmpăr dorul dinspre mine:
Sunt Guido Guinicell' și-aci-n spălare
fiindcă m-am căit spre-a vieții fine."

Cum veseli fiii-au fost, în jalea mare
ce-avu Licurg, când mama fu aflată,
așa fui eu, dar neg pe-așa de tare,

când însuși se numi el și-al meu tată
și-al altora mai buni cari-au cântat,
cari rime dulci de-amor au scris vrodată;

și multă vreme-am mers și-ngândurat
și ca și surd, privindu-l cu durere,
dar, pentru foc, eu tot departe-am stat.

Când fui apoi sătul de-a lui vedere,
cu-acel cuvânt ce-orice-ndoieli îți ia
i-am spus că-i fac cu drag orice mi-ar cere.

Iar el: — "Prin câte-aud, tu-n mintea mea
atare-o clară urmă lași, Lete
s-o-ntunece-ori s-o stingă n-o putea;

dar, dacă-i drept ce mi-ai jurat, poete,
motiv iubirii, ce de mine-o ai
și-n toate mi-o arăți, ce fapt îi dete?"

— "A tale versuri dulci", îi replicai,
"ce-or face scump condeiul ce le scrise,
cât timp va dăinui modernul grai."

— "O, frate,-acest ce ți-l arăt", îmi zise,
și-un duh mi-a arătat în fața lor,
"în grai matern cu mult mă biruise.

În proză de roman și-n vers de-amor
i-a-nvins pe toți și las' pe proști -mpartă
verdict c-ar fi Gerald superior.

Nu-n fond văd ei, ci-n larma cea deșartă,
talent, și-astfel închid păreri ce-avură,
nainte-a ce-asculta, de minte-ori artă.

Așa și lui Guitton', din gură-n gură,
mulți vechi i-au dat întâiul rang și-onorul,
și mulți apoi prin artă-l întrecură.

Și-acum, atât de larg de-ți e favorul,
încât tu poți și-n claustru-a te sui,
în care-i Crist mai mare-a tot soborul,

un Tatăl nostru pentru mine-i zi,
c-atât ne-ajunge-n lumea asta-n care
ni-e stins-orice putință de-a greși."

Spre-a face loc și altui duh, îmi pare,
ce-aproape sta, perit-a-n foc deodată
cum piere-afund și-un pește-n apa mare.

Iar eu, mergând spre umbra arătată,
i-am spus c-ar vrea și lui a mea dorință
să-i facă loc și-onoarea meritată.

El liber a-nceput a sa vorbire:
— "Atât de mult mi-e dulcea-ți rugă-n gând,
nici nu vreau, nici n-am de ce-ți ascunde.

Eu sunt Arnold ce plâng și merg cântând,
dar sper, văzând trecuta mea prostie,
voios de-o zi ferice de-oarecând.

Și-acum te rog, pe-acea valoare vie
ce până-n culme fi-ți-va-ndrumător,
la timp, aminte-amarul meu să-ți fie."

A zis, perind în foc curățitor.

cânt de din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XIII

Eram în capul scării de-unde vine
muntele se-mparte-a doua oară,
pe care,-urcând, se vindecă oricine.

Și tot așa un brâu și-aci-ncunjoară
întregul deal, ca-n prima-ncingătură,
atât că arcu-i mult mai strâmt scoboară.

Nici umbre-aici nu vezi, nici o figură;
păreții lui și golul drum întreg
asemeni sunt cu-a stâncii față sură.

— "De-oi sta s-aștept popor ca să-nțeleg
ce drum să iau, tem, Virgil vorbit-a,
prea târziu voi ști ce drum s-aleg."

Spre soare-apoi și-a-ntors nedumerita
privire-astfel că osie-a făcut
din dreapta sa, iar stângii-i dete-orbita.

— "Lumină sfântă-n care-acu-ncrezut
încep eu noul drum, a zis, condu-ne
cum cere drumul nou ce-am început.

Lumină dai, căldură dai, prea-bune,
deci tu ne fii mereu conducătorul,
de n-ai vrun alt temei ce ți se-opune."

Pe-un spațiu noi făcurăm pași cu zorul
cât loc aici de-o milă se socoate,
în timp puțin, c-așa ne-mpinse dorul.

Și iată voci, dar ce popor le scoate
noi nu vedeam, spre noi zburau acu,
chemând cu drag la cina milei toate.

Cuvântul spus de-ntâia voce fu:
— "Vin n-au" și-n zbor rostitele cuvinte
le-a spus din nou și-n dosu-ne trecu.

Nici n-a fost stins ecoul vocii sfinte,
când alta-n urma ei: — "Eu sunt Oreste"
și ca și-aceea-n zbor trecu nainte.

— "O, tat-, am zis, ce glasuri sunt aceste?"
Abia-ntrebai și-al treilea glas, din spate:
— "Iubiți pe-acel ce inimic vă este!"

Virgil atunci: — "Cornicea asta bate
a pizmei vină și-astfel de amor
sunt plesnetele acestui bici purtate.

Contrară voce-o are frâul lor;
și cred , până ce-o s-ajungi la pasul
iertării,-o să cunoști- și-acest popor.

Ci, -nfipt cu ochii de-unde vine glasul,
în față-ne tu duhuri vei vedea,
de-a lungul stâncii toate-având popasul."

Căscând cu mult mai mult privirea mea,
văzui în față-mi umbre cu mantile,
coloare-având cum stânca o avea.

Nu mult am mers apoi și rugi umile
plângeau: — "Mario, cere pentru noi,
voi, sfinți cu toții,-o, Petre,-o, Mihaile!"

Nu cred c-ar fi pe lume-aici vrun soi
de oameni azi cu fire-așa barbară,
cari n-ar fi plâns de ce-am văzut apoi.

Când fúrăm deci aproape-ncât s-apară
din schime clar ce-amar lor li se dete,
prin ochi durerea-mi izbucni amară.

Păreau poart-un gros suman în spete
și unul pe-altul razim își cătau
și toți ședeau proptiți de-acel părete.

Așa milogii-acei ce pâne n-au,
la hramuri stând, cerșindu-și ce să-mbuce,
proptiți deolaltă cap în cap ei stau,

ca mult mai mare milă să te-apuce,
nu numai prin auz, dar prin vedere,
căci tot aceeaș milă ea ne-aduce.

Cum n-au de soare orbii-o mângâiere,
așa și-aceste umbre-aici de cer
n-au nici o parte-n oarba-le veghere,

căci tras prin gene-aveau un fir de fier,
cusut precum la șoim i se petrece,
când nu-i supus la câte i se cer.

Părându-mi că-i injurie-n cale-a trece
văzând pe-aceștia făr' de-a fi văzut,
privii spre domn ca dubiul să mi-l sece.

știu-ndeajuns ce-am vrut să-i spui eu mut
și, fără ca s-aștepte-a mea-ntrebare:
— "Vorbește,-a zis, dar scurt și priceput".

Virgil mergea pe partea de pe care
cazi din mal în gol prea lesne poți,
căci gardenă-mprejur deloc el n-are;

și-ntr-altă parte-aveam pe-acei devoți
ce storc așa prin trista cusătură
că-n plâns aveau scăldată fața toți.

Și-ntors spre ei: — "O, gintă tu, sigură
să vezi lumina primă, ce dorinții
supreme-a voastră-i cea mai mare-arsură,

-mprăștie mila spuma conștiinții
din voi cât de curând, ca să vă cadă
curat curgând printr-însa rîul minții,

să-mi spuneți voi, și dulce-mi dați dovadă
de-amor, de-i vrun latin pe-aci, și bine
îi poate fi, cred eu, ca să mă vadă."

— "O, frate,-un cetățean e fiecine
cetății cei din cer; ci vrei să spui
pribeag care-a trăit prin țări latine?"

Puțin mai înainte de-unde fui
așa-mi păru c-aud rostind cuvinte,
de-aceea, ca să văd, spre el trecui.

Văzui un duh părând că ia aminte
și-așteapt-atent, de-ntrebi tu cum anume,
el sus ținea bărbia sa nainte.

— "Tu cel ce, spre-a sui-n mai bună lume,
te-ucizi, am zis, el ești cel ce-ai răspuns,
faci să te cunosc prin loc și nume."

— "Din Sienna fui și-nvidia m-a străpuns;
cu-aceștia-n rând îmi spăl ticăloșia,
plângându-i lui spre-a nu ne fi ascuns.

Nebună fui, deși chem Sapia.
Mereu mai mare-aveam de rău străin
decât de propriu-mi bine, bucuria.

Și, ca să crezi cuvântul meu deplin,
de fui nebun-ascult-a mele spuse.
Mergeam în jos pe-al anilor mei clin;

când oastea-n câmp pe lângă Colle-o duse
cetatea mea și inimicii ei,
eu cerului cerui ce însuși vruse.

Bătuți și puși pe-amară fug-ai mei,
când am văzut ce goană-i despreună,
cumplit m-am bucurat de-a lor cădere,

încât, privind spre cer, strigai nebună:
De-acum ori este,-ori nu-i un Dumnezeu!
cum face mierla-n scurta vreme bună.

La finea vieții -mpăcai și eu
cu Cel-de-Sus, dar și prin pocăință
eu tot n-aș fi scăzut amarul meu,

de n-ar fi fost să-mi fie cu priință
prin ruga-i Pietru Pieptenarul, care,
prin mila sa,-mi scurtă din suferință.

Dar cine-i fi tu cel ce-a noastră stare
ne-o-ntrebi și porți și ochii-așa cum vrei
și sufli când vorbești, pe cum îmi pare?"

— "Vor fi cusuți aici și ochii mei,
dar numai timp puțin, căci adunară
puțin venin de-nvidie prin ei.

Dar groază-mi e de cazna cea amară
de mai de jos și-n inimă simt bine
de-acum că sunt strivit de-a ei povară."

— "Dar cine te-a condus aici pe tine,
de crezi și-ntr-un întors?" fu vorba lui.
— "Acest ce tace-aici și e cu mine.

Sunt viu; de-aceea, dacă vrei să pui
s-alerge jos mortalele-mi picioare
și pentru tine,-alese duh, să-mi spui."

— "E mare semn de-a cerului favoare
și-atât de nou s-auzi ce ne vorbești;
ajută-mi deci prin ruga ta aoare!

Și rogu-te pe tot ce tu iubești,
de-o fi vrodată să mai calci Toscana,
onoarea mea-ntre-ai mei să mi-o-ntregești.

Tu-i caută-ntre nebunii cei ce vana
speranță-n Talamon o vor plăti
cu mult mai mult decât săpând Diana,

dar și mai rău de admirali va fi."

cânt de din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul VII

– "Papè Satàn, papè Satàn alepe!"
strigat-a Plut cu glasul lui cel gros,
iar dulcele-nțelept ce-atot-pricepe

mi-a zis spre-a mă-ntări: – "Nu sta fricos!
oricât de tare-ar-fi, dar să-ți astupe
nu poate-al nostru drum, pe stâncă-n jos."

Spre-acel cu gură larg-apoi: – "Te rupe
cu furia ta năuntrul tău pe tine,
dar dă-ne drum și taci, spurcate lupe.

Nu fără cauză-n Iad acesta vine:
așa e vrerea-n cerul unde-a pus
trufașei culpe-Arhanghelul o fine."

Când e catargul rupt, cum cad de sus
grămadă pânzele de vânt umflate,
cumplitul monstru-așa căzu răpus.

Iar noi pe malul văii-ndurerate
intram acu-ntr-a patra văgăună
ce-nfundă-n ea a-ntregii lumi păcate.

Atâta chin și caznă cine-adună,
tu, veșnică justiție-aici și-astfel
de-amar al nostru rău cine-l răzbună?

Precum se frânge-un val izbit de-acel
ce-n contra-i vine, la Caribde-n mare,
așa se-ntoarce-aici ăst neam mișel.

Popor decât aiuri cu mult mai mare
poveri rostogoleau cu pieptu-n munci
din două părți venind cu urlet mare.

Deodată se ciocneau și tot atunci
cu toții se-ntorceau, pornind spre-afară
strigând: – "Ce tot aduni? Ce tot arunci?"

Și-așa veneau prin neagra vale iară
spre-apusul punct din nou făcând ocolul,
mereu strigându-și versul lor de-ocară

și iarăși se ciocnea și-acolo stolul
cu-alt stol, fiind la miezul văii-ajuns
și, ca și trist, văzându-le-acum zolul:

– "Maestre",-am zis, "te rog să-mi dai răspuns
ce neam e el? Și-n stânga noastră, tată,
sunt clerici toți acești cu părul tuns?"

– "Au fost cu minte-atât de-ntunecată
în primul trai", mi-a zis, "c-au strâns și-au dat
ce-nseamnă-n lume-a da cu judecată.

Destul de clar o spune-al lor lătrat
când ei spre două puncte-a văii cură
și-aci-i desparte-opusul lor păcat.

Toți papi și cardinali și clerici fură
acești ce de-orice păr au creștet gol,
și-n ei zgârcenia-nvinse-orice măsură."

Și-am zis: – "Eu cred că dintr-atâta stol
cunosc, maestre, multe-atari ființe
spurcate sus de-așa de trist nămol."

Iar el: – "Hrănești zadarnice credințe.
Obscura viaț-atâta solz le dete
bruni îi face-oricărei cunoștințe.

Ciocni-se-vor etern aceste cete
astfel, și-ieși-vor unii din morminte
cu pumnii-nchiși, iar alții făr' de plete.

I-a smuls «a da» șia strânge» fără minte
din dulcea lume, de se bat mereu
cum vezi aici, că-ți stau aci nainte.

Aici vezi scurtul joc ce-au, fătul meu,
averile ce Sorții-s rânduite,
cari zbuciumă pe om atât de greu.

Acum oricâte-averi sunt grămădite
și-au fost sub lună n-ar putea să dea
odihn-acestor suflete-ostenite."

Iar eu: – "Maestre, să-mi explici aș vrea
ce-i Soarta despre care-ai prins a spune
-ntregul lumii bun e-n mâini la ea?"

Iar el: – "Oh, lume-a minților nebune,
ce grea-i orbia-n care ea petrece!
Deci vreau s-asculți spre-a prinde-nțelepciune.

Acel a cui știință totu-ntrece
creându-și ceruri, duce El le-a pus,
prin orice parte-oricare parte-ar trece

spre-a-și da egal lumina ei de sus,
tot astfel un stăpân a dat splendorii
umanei vieți și-un duce i-a prepus,

la timp spre-a permuta averi și glorii
din neam în neam, și-ntruna printre voi,
oricât s-opun cu mintea muritorii.

De aceea se ridic-ori dă napoi
un neam și-alt neam, cum Ea voi să fie,
ce-ascunsă e ca șarpele sub foi.

În contră-i mintea-vă nimic nu știe,
iar ea prevede, judecă și-așează,
ca și-alți Eterni pe-a lor, a sa domnie.

Schimbările nicicând nu-i încetează,
nevoia-iaripi, atât de des
se schimb,-acei ce sorților urmează.

Ea este cui atâtea hule-i ies,
căci cei ce-ar trebui elogii-a-i face
o blastemă și-o-njură prin eres.

Dar ea, ferice,-aude tot și tace ;
și-n rând cu-alți Primi ce mân-ale lor sfere,
ea-și mân-a sa-ntru neștirbită pace.

-ntrăm acum la mult mai grea durere,
cad stelele cari răsăreau pe când
plecam, iar timpul grabă-n mers ne cere."

Și-am dat, prin cerc spre-opusul mal trecând,
de-un mic izvor ce-n clocot pe-o săpată
de dânsul groapă se vărsa, scurgând

o apă roșie-adânc de-ntunecată,
și-așa urmându-i tulburile unde
intrarăm, jos pe-o cale-nfricoșată.

Un smârc se face, Stix numitul, unde
ăst jalnic râu, ajuns sub poală jos
la tristul mal silit e să se-nfunde.

Și-atent cătând spre malul noroios
văzui mișei, cu totul goi, și-n față
vădind cu toții-un suflet mânios.

Și toți se bat, și nu numai din brață,
ci-n cap și-n piept și cu genunchii ei,
fâșii cu dinții rup de-unde se-nhață.

Și-atunci Virgil: – "Tu vezi aici pe-acei
a căror furie-a-nvins într-înșii firea
și-așa voiesc să știi c-acești mișei

supt apă chiar urmează zvârcolirea
și fac de ies bășici pe lac, pe cum
vezi însuți tu oriunde-ntorci privirea.

«Am fost», zic ei, «înfipți în glod acum,
tot triști în dulcea soarelui lumină
purtând în noi mereu amarul fum,

și-aici noi ne-ntristăm în neagra tină!»
Ăst imn le gâlgâia din gât bol-bol,
căci n-au putinț-a spune-o vorbă plină."

Dând mlaștinii-mpuțite-un mare-ocol
așa-ntre râpa seacă și rovine,
cu ochii-ntorși spre-acei ce-nghit nămol,

soseam sub poala unui turn în fine.

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXII

Văzui și călăreți cum câmpi întrapă,
cum dau atacuri, sau făcând alai
și-aori în vălmășag fugind cum scapă,

cursari prin țara voastră-ntâmpinai,
și bande-n treacăt, neamule-aretine,
și joc de suliți și-ncurări de cai,

urmând după chimvale-ori tamburine,
cu buciume-ori cu focuri din castele
și semne de-ale noastre-ori chiar străine,

ci-atare-având poznaș cimpoi nici ele,
nici oști eu n-am văzut, nici escadroane,
nici nave-urmând un far sau grup de stele!

Mergeam acum cu-aceste lighioane –
vai, răi fârtați – dar toate cum li-e rândul,
că-n Iad nu ceri tămâie și icoane.

Dar eu aveam numai la smoală gândul,
văd și-a bolgii-ntreagă așezare
și răul neam ce-l scaldă-n ea fierbându-l.

Precum când dau piloților pe mare
delfinii semn cu spetele rotunde
să-și scape-a lor corabie de 'necare,

așa, spre-a răsufla, și-aici și-altunde
vedeam vrun rău spinarea cum și-o saltă
dar numai fulgerând și iar s-ascunde.

Cum stau prin bălți și broaștele-ndeolaltă
la mal, și-astfel c-afar-au numai botul,
dar labele și-ntregul trup în baltă,

și-aici astfel la mal umpleau ei totul
dar când s-apropia Bărboi-Zbârlit
pe toți în clipă-i și-nghițea borhotul.

Văzui, și-am sufletul și-acu-ngrozit
pe unul stând, cum e pe când le sperii
că stă o broască și-altele-au sărit,

dar Bot-de-Ogar i-a și-ncleștat în perii
smoliți ai lui cârligul și, trăgând,
ce-a scos din lac o vidră-mi fu vederii.

Știam pe draci pe nume-acum pe rând,
căci fui atent și când aleși ei fură
și și-ntre ei cum se chemau strigând.

– "Hei, Foc-Nestins, aleargă și-i înfige
în spate gheara să-l jupoi de piele!"
Și toți au curs cu căngi și cu cârlige.

Iar eu: – "De poți, maestre-al căii mele,
faci afli cine-i desperatul
căzut aici în mâini atât de rele?"

Mergând Virgil deci a-ntrebat de statul
din care-a fost născut, iar el îi spuse:
– "Sărmana maică născu-n regatul

Navarei unde-n slujbă ea mă puse,
căci tat-avui pe-un biet de marțafoi,
și-al său distrugător și-a tot ce-avuse.

La bunul domn Tibald fui serv apoi,
și-acolea-n coțcării fui meșter mare
de cari-acum dau seamă-ntr-ăst noroi."

Iar Rât-de-Porc, ce-avea doi colți cum are
și-un porc mistreț, făcu ca-n șold mișelul
să-i simț-un colț ce-artist e-n spintecare.

De răi motani mai dete șoricelul!
Bărboi-Zbârlit însă-l cuprinse-n brațe
și-a zis: – "Până-l înfurc, cu-ncetinelul!"

I-l duse lui Virgil apoi în față:
– "De vrei să știi mai mult, întreabă-l dară,
-ndat-apoi sar alții și-l înhață."

Și-a zis Virgil: – "Cunoști tu, așadară,
prin smoală vrun nemernic să se cheme
latin de neam?" – "De-un duh cu-a voastră țară

vecin, m-am despărțit de scurtă vreme.
De-ar fi și-acum deasupra-mi ăst mișel,
de căngi și gheare-acum eu nu m-aș teme."

Dar Bot-de-Ogar: – "Ce stăm acum astfel!"
Și-n braț i-a-nfipt al căngii vârf subțire
și-un mare sfert de carne-a rupt din el.

Și Fund-de-Iad tot sta să-l ia-n primire
de jos mai de la pulpi, ci-n rotogol
se-ntoarse-al lor decan cu rea privire,

și-a stat puțin mai blând turbatul stol.
Virgil, nezăbovind, din nou grăit-a
spre cel ce sta privindu-și osul gol:

– "De cine zici, rea ți-a fost ursita
când tu, lăsându-l, mai spre mal te-ai tras?"
Răspunse-acela: – "Fratele Gomita,

Galuricul, oricărei fraude-un vas.
Astfel avut-a-n mâini pe inimicii
lui Ninu-ncât de pomin-a rămas,

dar bani le-a smuls și-n câmp a pus voinicii
cum el zicea, și-a fost înșelător
și nu-n mărunt, în multe alte-oficii.

El stă-n contact cu cel din Logodor,
cu Zanche-acum, și-și spun nenumărate,
tocând de dragă-le Sardinia lor.

Dar, vai, vedeți-l pe-altu-n fălci cum bate!
Eu multe-aș spune, dar tem că el
îmi face grapă ghearele-i pe spate."

S-a-ntors vătaful lor spre Farfarel
ce tot pândea din ochi cum să-l apuce:
– "Tăiatule din furci! Mai stai nițel!"

Cel groaznic îngrozit atunci spre duce:
– "Lombarzi ori tusci să vezi și dacă-ți place
să-i și auzi", a zis, "ți-i pot aduce,

de-or sta puțin deoparte-aceștia-n pace
spre-a nu se teme-ai mei de-a lor mânie
și eu, de-aici din mal, pe loc voi face

nu unu-ori doi, ci șapte vie,
c-un semn din gur-așa cum dăm signale
când iese-un ins și vrea tovărășie."

Dar Cap-de-Ogar cu botul feței sale
în vânt și dând din cap: – "Nemernic, ce-i!
și ce scorni prilej scăpării sale!

Bogat, pungașu-n lațuri câte vrei!"
– "Ei, da! Sunt rău cum nici nu se mai poate
c-aduc la chin cu mult mai rău pe-ai mei!"

Pierzând răbdarea Zbate-Aripi, cu toate
că toți i s-opuneau: – "De-mi sari în lac
eu nu-n galop sărind mi te voi scoate,

ci-n zbor de-aripi în clipă-ți viu de hac!
Subt mal, fârtați! Și vom vedea noi dacă
ești tu, decât noi toți, mai mare drac!"

Nou joc, creștine,-ascultă și-o să-ți placă!
Se-ntoarseră deci toți, spre-alt mal cătând
și-ntâi fu cel ce n-ar fi vrut s-o facă.

Pândind priință clipei și-nfigând
pungașu' bine tălpile-n țărână,
sări și-astfel scăpă de-al bandei gând.

O ciudă fu pe toți acum stăpână.
Dar mai ales pe cel ce cauză fu,
deci și porni strigând: – "Tu-mi ești în mână!"

Dar nu-i era. Căci zborul nu putu
-ntreacă frica. Unu-n fund pe dată,
iar altu-n zbor cu pieptul sus trecu.

Nu piere-o raț-altminteri scufundată
în lac când vine-un șoim ce tot astfel
trudit și mânios de drum își cată.

Cu ciudă de-acest lucru, Parpanghel
zbură pe urma lui, dorind ca hoțul
să-i scape-n lac, spre-a se prici cu el.

Iar când i-a fost scăpat, sărindu-i moțul
sări cu ghearele pe soț și-apoi
se-ncinse-o harță peste lac cu soțul.

Dar celălalt era dibaci coroi
să-l scarmene vârtos! Și-așa căzură
de sus în smârc în clocot amândoi.

Și-n pripă-i despărți acea căldură
ci-atâta clei pe-aripi li s-a lipit,
că nu puteau iasă din arsură.

Cu-ai săi se văicărea Bărboi-Zbârlit
și-urni pe patru-n ajutor sară
cu căngi cu tot pe-alt mal, iar ei grăbit

la postul lor și-aici zburară,
și căngi întinseră spre-acei spurcați
ce-aproape copți sub scoarță se-nfundară.

Noi însă i-am lăsat așa-ncurcați.

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Căutare

Căutări recente | Top căutări | Info

Votează pagina

Dacă îți place această pagină, o poți vota cu un clic, pentru a-i ajuta pe alții să o găsească mai ușor.

Fani pe Facebook

 
Poți promova cultura română în lume: Intră pe www.intercogito.ro și distribuie o cugetare românească într-o altă limbă!