Soarele scapătă spre asfinţit. Crestele munţilor par aprinse. Încet se desfac şi s-aştern pe văi perdele de umbră.
Înaintea noastră, pe luciul plumburiu al apei, se iveşte-n curmeziş, mai întâi o dungă, o coamă gălbuie şi creaţă. Ne apropiem de pragul gherdapurilor. Dunărea începe să vâjâie mânioasă, e un zbucium ş-un clocot de valuri dintr-un mal în altul.

Alexandru Vlahuţă în România pitorească, Porţile De Fier
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşa liniştită şi blândă s-arăta marea, când am plecat din Sulina! Şi cât ne-a prins în larg a şi început a se posomorî şi, din ce în ce mai cu mânie, a-şi ridica oştirile-i de valuri înaintea noastră. Soarele a asfinţit. Pământul nu se mai vede. Un întuneric greu, ameninţător, se lasă din cerul înnorat, fără stele. De pretutindeni, mugind, talazurile negre vin ca nişte matahale vii şi se izbesc de coastele vaporului, care, gâfâind greoi, se luptă cu nămeţii de apă şi-şi taie cale dreaptă pe marea învolburată.

Alexandru Vlahuţă în România pitorească, Constanţa
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În albul zorilor ies pe punte. Furtuna s-a potolit. Marea e liniştită ostenită parcă de atâta frământare în deşert. Un oraş frumos străluceşte înaintea noastră: Constanţa, farul României, aprins la porţile răsăritului, în pragul apelor nestăpânite. O, pământ binecuvântat!...

Alexandru Vlahuţă în România pitorească, Constanţa
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vaporul lunecă între malurile joase, acoperite de sălcii. Văpaia lunei se farmă de muchiile valurilor; ici şi colo pe luciul apei tremură strop de lumină. De la Calafat Dunărea-şi abate cursul spre apus, tăind o curbă adâncă în ţărmul Bulgariei, până-n faţa satului Desa, de unde se-ndreaptă iarăşi spre răsărit.

Alexandru Vlahuţă în România pitorească, Desa
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Icoane sterse

Privesc de la fereastră, gânditor,
Cum soarele se lasă-n asfinţit,
Deasupra lui chenarul unui nor
Cu aur şi rubin pare tivit.

Albastrul cerului acolo-i şters;
Din nor bizare forme se desfac…
Cum le-aş aşterne-n ritmul unui vers!
Dar se topesc… Acum, parcă-i un drac,

În haină de argint înfăşurat,
Stă drept şi ţine-n mână un stindard.
Acu-i un urs… dar iată… s-a schimbat…
I-un popă pletele-ncâlcite-i ard.

O clipă-l văd cu braţele în sus,
Dar flacările lacome-l cuprind,
Un nor de praf se-nalţă la apus,
Încet a nopţii umbre se întind…

În pacea asta sfântă din amurg
Ce trist lucesc a cerului făclii!
Iar clipele vieţii mele curg
Din ce în ce mai reci şi mai pustii.

poezie clasică de Alexandru Vlahuţă
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce urme de urieşi au lăsat legionarii lui Traian pe unde au trecut! Paşii lor se cunosc prin desfundăturile munţilor. Toate li s-au supus. Stâncile s-au dat la o parte şi le-au făcut loc, apele s-au plecat speriate de umbra şi zgomotul celor dintâi poduri ce le-au încălecat. Dunărea, însăşi măreaţa şi năpraznica Dunăre, s-a îmblânzit şi s-a dat învinsă în mâinile lor.

Alexandru Vlahuţă în România pitorească, Turnu-Severin
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Soarele e sus. Tot cerul e de-un albastru strălucitor. Ostroavele grădini plutitoare îşi răsfrâng în valuri răchitele argintii. Din lunci răsună tălăngi, fluiere s-aud doinind.

Alexandru Vlahuţă în Islazul
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rondelul lacului

Pe luciul apei nemişcate
Lumina stelelor se cerne,
Înaltul cerului s-aşterne
În adâncuri neumblate.

Ceru-i plin de nestemate
Născute-n vremile eterne,
Pe luciul apei nemişcate
Lumina stelelor se cerne.

Pe malurile-nmiresmate
De aroma florilor perene,
Bătrâne sălcii înşirate,
Stau să plângă multă vreme

Pe luciul apei nemişcate.

rondel de Ioan Friciu (6 august 2015)
Adăugat de Ioan Friciu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aici, sub volbura asta de valuri, e încheietura Balcanilor cu Carpaţii. Peste pumnii lor încleştaţi, Dunărea se aruncă furioasă, rupând cu zgomot cele din urmă stăvilare ce i se mai ridică-n cale. Şi în vălmăşagul acestei ciocniri de titani, fiecare val pare că strigă, fiecare stâncă pare că se mişcă. Deodată apa lunecă de pe zăgazul colţuros şi se întinde ca o pânză.

Alexandru Vlahuţă în România pitorească (1901)
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubiri apar, iubiri s-ascund

Iubesc soarele la răsărit
Şi drumul lui spre asfinţit
Iubesc glas tandru de om
La răsărit sădesc un pom

Când soarele a asfinţit
Toţi mergem la dormit
Pe cer senin apare Luna
Prezenţă ntotdeauna

Noaptea visul e profund
Iubiri apar iubiri s ascund
Iar noi rămânem amândoi
Iubindu-ne până in zori

Călătorim, iubim un nor
Ne întîlnim sub vraja zeilor
Apare iubirea la asfinţit
Începe vraja unui răsărit

poezie de Vivian Ryan Danielescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când soarele scapătă către asfinţit,
iar toamna mai rupe o frunză din ram,
De truda verii, ţăranul obosit
odihneşte când iarna colindă la geam.

catren de Dumitru Delcă (29 noiembrie 2022)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Constanţa, farul României, aprins la porţile răsăritului, în pragul apelor nestăpânite. O, pământ binecuvântat!...

Alexandru Vlahuţă în România pitorească, Constanţa
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bătrâneţea începe de când începi să te temi de ea.

citat celebru din Alexandru Vlahuţă
Adăugat de Corneliu Tocan, Ph.D., M.Sc.
Comentează! | Votează! | Copiază!

Epigramă lui Alexandru Vlahuţă

Deşi la faţă e maimuţă,
Deşi la nume e Vlahuţă,
El dă dovezi că e biped,
Căci umblă pe velociped.

epigramă de Alexandru Macedonski din Antologia epigramei româneşti, 2007 (2007)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Soarele apune. Vine furtuna.

citat celebru din Alexandru Vlahuţă
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Durerea noastră

Pe un mal pustiu de mare,
Simt cum inima mă doare.
Valuri reci mi-ating piciorul,
Gândul meu prinde izvorul,
Cel din munţi venit în vale
Aducând doine de jale...

Lungi perdele de păduri,
Aşezate-n munţii suri
Nu mai sunt... au dispărut.
Corbi au aripi de-mprumut.
Nu e jir pentru mistreţi.
Sus pe pajişti... doar scaieţi.

Şi aici la marea mare,
Unde-s margini de hotare,
Dunărea când se revarsă
Pune-n glas durerea noastră.
Peste tot este minciună...
Unde-i gloria străbună?

poezie de Doina Bonescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din ce depărtări scoboară şi cât a luptat Dunărea, ca să străbată-ncoace! A trebuit să spintece munţii, să-şi sape albia în piatră de-a curmezişul Carpaţilor. A bătut şi «Porţile de Fier» s-au deschis în faţa puterii eterne a valurilor ei.

Alexandru Vlahuţă în România pitorească, Porţile De Fier
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dunărea se aruncă furioasă, rupând cu zgomot cele din urmă stăvilare ce i se mai ridică-n cale. Şi, în vălmăşagul acestei ciocniri de titani, fiecare val pare că strigă, fiecare stâncă pare că se mişcă.

Alexandru Vlahuţă în România pitorească, Porţile De Fier
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Asemeni unor acorduri simfonice — puternice, profunde, îndelungi —, ţîşnind unul din altul tot mai sus, spre a culmina într-o torenţială cunună de sunete, brusc şesul începe să urce din sine însuşi, cum urcă oceanul sub furia unui ciclon. Mari valuri de piatră, al căror zbucium nu încetează decît atunci cînd din coastele lor zdrobite pornesc altele mai înalte, se adună, se întretaie şi se întrec, trimiţîndu-şi clocotul tot mai sus, spre cerul uimit, sub care se împrăştie în spumoase jerbe de calcar.
Acest tumult simfonic al pămîntului este Hăşmaşul Mare. El izbucneşte la orizont, dominînd întreg răsăritul Ardealului (...)

Geo Bogza în Cartea Oltului, Hăşmaşul Mare
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

sărutul pe mal -
şi peştii după aer
spre luciul apei

haiku de Cecilia Birca
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

râzi ca o umbră care curge încet
vâscoasă umbră a tinereţii
maturitatea aruncă lemne de viaţă în foc
bătrâneţea nu aşteaptă pe nimeni
pare a fi o întâmplare din paragraful curajului de a fi om

ea stă cu ochii în gol pe marginea unui drum nesigur
şi spune poveşti
repară banca iar şi iar
(probabil că e banca aşteptărilor. nu ştiu)
cu un cuvânt ca un liant al vegetaţiei de verbe
neatinse de nuanţele de gri ale Bucureştiului
răsare soarele, apune iar tu râzi ca o umbră
care curge încet
spre niciunde
în aşteptarea absurdă a căldurii fiinţelor bipede
dintr-o poveste cu oameni verticali

poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!