Asemeni unor acorduri simfonice — puternice, profunde, îndelungi —, ţîşnind unul din altul tot mai sus, spre a culmina într-o torenţială cunună de sunete, brusc şesul începe să urce din sine însuşi, cum urcă oceanul sub furia unui ciclon. Mari valuri de piatră, al căror zbucium nu încetează decît atunci cînd din coastele lor zdrobite pornesc altele mai înalte, se adună, se întretaie şi se întrec, trimiţîndu-şi clocotul tot mai sus, spre cerul uimit, sub care se împrăştie în spumoase jerbe de calcar.
Acest tumult simfonic al pămîntului este Hăşmaşul Mare. El izbucneşte la orizont, dominînd întreg răsăritul Ardealului (...)

Geo Bogza în Cartea Oltului, Hăşmaşul Mare
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spre apus, soarele incendiase cerul. Era, pentru Hăşmaşul Mare, ora cînd, cel mai mult, putea să-şi dezvăluie măreţia. Ora cînd, din cîmpie, se zăreşte ca o cetate cuprinsă de flăcări.

Geo Bogza în Cartea Oltului, Capitolul II Tragedii pe înaltul podiş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iar felul în care curg, dă, şi astăzi, temei legendei. Pe cînd Mureşul străbate visător Ardealul, mînîndu-şi tot timpul undele spre apus, Oltul şi le poartă, cînd spre o zare, cînd spre alta, neliniştit de calea pe care a ales-o, chinuit de o mereu trează conştiinţă. Patetic, răzvrătit, căutînd primejdiile, provocînd soarta, veşnic în luptă cu lumea şi cu sine însuşi, iar în cele din urmă împăcat cu sine şi cu lumea, treptele pe care el coboară — şi în acelaşi timp urcă — sînt ale unui destin eroic şi fecund.

Geo Bogza în Cartea Oltului, Hăşmaşul Mare
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Leagănul de piatră al legendei, muntele din care izvorăşte Oltul, se vesteşte — peste larga desfăşurare de privelişti a Ardealului — cu o forţă fascinantă şi covîrşitoare. Magnet de granit, el atrage privirile din prima clipă, iar privirile se întorc mereu într'acolo, de parcă ar fi ace de busolă, ori de cîte ori s-au îndreptat, din greşeală, în altă parte. Sub farmecu-i violent, oamenii nu încetează sa-l vadă, şi îl văd întruna, chiar şi atunci cînd îşi privesc holdele, chiar şi atunci cînd, privindu-se în ochi, stau de vorbă unul cu altul. Totdeauna prezent pe retina şi în conştiinţa celor ce trăiesc în raza lui, punînd în umbră restul firii, — aşa ia chip părintele orgolios al Oltului.

Geo Bogza în Cartea Oltului, Hăşmaşul Mare
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zadarnic pare efortul cînd, încoronîndu-l pe neaşteptate, o spadă nevăzută retează capetele munţilor. Un podiş se întinde pe umerii lor, un foarte înalt podiş, care, mai mult decît pămîntului, aparţine cerului. Acum, stăruitoarea strădanie îşi primeşte răsplata: acolo, sub acel brad singuratic, legănat ca un catarg de larga ondulare a culmilor, murmură — uimit şi pururi egal cu sine — izvorul.

Geo Bogza în Cartea Oltului, Hăşmaşul Mare
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

LITERATURE MASS INDEX

pe-afară mirosul de ficţiune
a acaparat întreg oraşul
de azi înainte
avem acelaşi ţesut muscular
aceeaşi greutate

somnul îmi pluteşte
pe retină
ca o capsulă cu grăsime
într-un pahar
cu alcool

tot ce poate porni iarăşi
rotirea pămîntului
e un avion care face manevre
atunci cînd mă gîndesc la tine

în aer
avem două scaune libere
unul mai mic
altul mai mare
unul mai mare
altul mai mic

totuşi de data aceasta

eşti dominant
eşti dominant
eşti dominant

ce dracu are p(r)oza asta
de-mi sapă-n minte ca-ntr-un
mormînt

poezie de Silvia Goteanschii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dumnezeu este Oceanul de Spirit, iar oamenii sunt asemănători valurilor care apar pe suprafaţa sa. Văzute dintr-o barcă, aceste valuri par să fie foarte diferite – unele sunt înalte şi puternice, altele sunt mici şi insignifiante. Dintr-un avion vedem numai oceanul, fără a sesiza valurile ce animă suprafaţa sa.

citat din Paramahamsa Yogananda
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

(...) înainte de a cădea amurgul, cînd ultimele raze ale soarelui îl izbesc în plin, leagănul Oltului devine, pentru cei ce — cu uimire — îl descoperă în depărtare, un munte incendiat, un ciclopic rug mineral. Prăpăstii, culmi şi piscuri de calcar, stînd toate cu faţa spre apus, se aprind de la vîlvătaia asfinţitului, învăluindu-se într-o fantastică splendoare.

Geo Bogza în Cartea Oltului, Hăşmaşul Mare
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Puccini urmează ideile moderne, ceea ce este de înţeles, dar, în acelaşi timp rămâne credincios melodiei care nu este nici veche nici modernă. Oricum, se pare că în lucrarea lui ("Le Villi") predomină elementele simfonice. Nu este nimic rău în asta. Doar că este nevoie de multă precauţie. Opera este operă şi genul simfonic este gen simfonic şi nu cred că trebuie să introduci o pagină simfonică într-o partitură de operă decât dacă urmăreşti plăcerea unui dans.

Giuseppe Verdi în scrisoare către Giulio Ricordi (10 iunie 1884)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Corăbii care o aduc aminte, prin tainica lor legănare, plutesc adeseori pe tălăzuitele întinderi transilvane. Sînt zile cînd umbrele cetăţilor se desprind de lîngă ziduri, asemeni unor caravele care, în clipa vîntului prielnic, îşi desfac parîmele de la ţărm. Lungi după-amiezi, ele înaintează — într-o călătorie lentă şi triumfală — pe fluvii de grîu sau pe marea sumbră a pădurilor, copleşind satele, sporind enigma tăcutelor burguri. Treptat, asfinţitul le împinge pînă în parapetele munţilor. Acolo se sparg de stînci, împrăştiind pe faţa pămîntului, odată cu întunericul care învăluie lumea, tainica lor încărcătură.

Geo Bogza în Cartea Oltului, Hăşmaşul Mare
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un labirint este uneori apărarea magică a unui centru, a unei bogăţii, a unui înţeles. Pătrunderea în el poate fi un ritual iniţiatic. Acest simbolism este modelul oricărei existenţe care trecând prin numeroase încercări înaintează spre propriul său centru, spre sine însuşi...

citat celebru din Mircea Eliade
Adăugat de Ella
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sînt seri cînd turlele bisericilor par, în avîntul lor spre infinit, antenele unui întreg mileniu, cu care nenumărate rînduri de oameni, însetate de absolut, s-au străduit să prindă ecoul secret al universului, foşnetul trezit în eter de nevăzuta corabie a veşniciei.

Geo Bogza în Cartea Oltului, Hăşmaşul Mare
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Taina Cuviosului

Dumnezeu i-a descoperit Cuviosului Ioan Scărarul o mare taină.
Cuviosul, cel vrednic de pomenire, ne-a încredinţat-o nouă.
Noi, nevrednicii, ţi-o încredinţăm ţie.
Rugăciunea lăuntrică şi neîncetată este o mare taină.
Rugăciunea neîncetata este neîncetată fiindcă e de la sine lucrătoare.
Este lăuntrică fiindcă adună cuvintele înlăuntru, nu le dă afară.
Aproape totdeauna dăm afară cuvintele, aproape niciodată nu le adunăm înlăuntru.
Este de la sine lucrătoare fiindcă nu oboseşte, ci odihneşte.
Aproape totdeauna cuvintele ne obosesc, aproape niciodată nu ne odihnesc.
Adună cuvintele asemenea unei femei harnice, care adună pentru casă şi pentru copii cele necesare traiului.
Adună cuvintele asemenea unui păsări ce strânge pentru puii ei hrana.
Adună cuvintele pentru inimă.
Adună mintea pentru inimă.
Rugăciunea făcuta lumeşte este ostenitoare.
Este ostenitoare fiindcă împrăştie cuvintele.
Împrăştie cuvintele asemenea fiului risipitor, care risipeşte avuţia tatălui.
Împrăştie mintea în afară.
Răsuflarea este o mare taină.
Răsuflarea care adună aerul înlăuntru odihneşte.
Răsuflarea care împrăştie aerul în afară osteneşte.
Răsuflarea care adună aerul înlăuntru adună şi mintea.
Răsuflarea care împrăştie aerul în afară, împrăştie şi mintea.
Vorbele noastre se lipesc de răsuflare, căci nu putem vorbi decăt răsuflând.
Rugăciunea făcută lumeşte (idoleşte) se lipeşte de răsuflarea care împrăştie.
Cuviosul Ioan Scărarul ne-a încredinţat o taină:
« Pomenirea numelui lui Iisus să se lipească de răsuflarea ta şi vei cunoaşte folosul liniştirii…
Un singur cuvânt în rugăciune adună mintea, multele cuvinte o împrăştie… »
Există o singura răsuflare pe care nu o folosim atunci când vorbim sau ne rugăm lumeşte (idoleşte):
Răsuflarea care adună aerul înlăuntru.
O folosim numai când suspinăm.
Răsuflarea care împrăştie este lumească.
Răsuflarea care adună este dumnezeiască.
De aceasta din urma să se lipească mintea şi pomenirea Numelui lui Iisus.
Nu te lua după cei care fac mintea şi rugăciunea împărţită.
Ascultă de acel vrednic Calist Catafygiotul care spune că: « atunci când mintea e împărţită între multe sau, cel puţin între două, nu vede pe Cel ce e simplu Unul ».
Nu te lua după cei care împart rugăciunea şi lipesc mintea de răsuflarea care adună şi apoi o lipesc răsuflarea care împrăştie.
Strigă înlăuntru, asemenea copilului, numai cuvântul: mamă.
Strigă, cel mult, cuvintele: mamă, scapă-mă!
Cuvintele rugăciunii, după ce le-am adunat, le împrăştiem iarăşi, ce folos avem?
Este acelaşi folos pe care îl avem când scoatem apă dintr-o fântână şi o vărsăm înapoi.
Există un singur cuvânt în rugăciunea lăuntrică: Iisuse sau, cel mult, un singur gând: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă.
Există două răsuflări ale omului, dar in Rugăciunea lăuntrică există numai o singură lipire, numai de cea care adună.
Există un singur sens în Rugăciunea lăuntrică: numai spre înlăuntru.
Există o singura rugăciune între multe rugăciuni: Rugăciunea lăuntrică.
Exista un singur gând între multele gânduri: Rugăciunea unui singur cuvânt sau cel mult a unui singur gând (monologistos).
Există o singură taină intre multele taine, cea a Cuviosului Ioan Scărarul:
« Pomenirea numelui lui Iisus să se lipească de răsuflarea ta şi vei cunoaşte folosul liniştirii…
Un singur cuvânt (sau cel mult un singur gând) în rugăciune adună mintea, multele cuvinte(sau multele gânduri) o împrăştie… ».
Taina Cuviosului a ajuns până la tine.
Aceasta e Rugăciunea lăuntrică.
Lucreaz-o spre folosul tău!

poezie de Gavriil Stiharul
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Norii se încrucişau cu piscurile, asemeni unor zorite corăbii, fiecare pornită spre alt tărîm.

Geo Bogza în Cartea Oltului, Capitolul II Tragedii pe înaltul podiş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când gândirea nu se mai împrăştie printre cele din afară şi nu se mai împrăştie în lume, prin simţuri, ea se întoarce spre sine. Prin sine, mintea se ridică până la contemplarea lui Dumnezeu.

citat celebru din Sfântul Vasile cel Mare
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mai e puţin pînă-n seara lumii

Doamne, mai e puţin pînă-n seara lumii
Şi încă n-am făcut nimic pentru Tine.
Atîta dragoste în inimă-mi coboară,
Cuvînt şi faptă voi găsi pentru slujire?...
Aş clădi o cetate
Cu ziduri puternice, cu turnuri înalte
Cu porţi deschizîndu-se larg
Spre departe
Cu temple-ncărcate-n balsam de-nchinare
Să intre oricare
Spre rugă, iertare...
Dar, Doamne, port în gîndu-mi
Cetatea mult promisă
Ce-aşteaptă pregătită în cerul Tău
Cel sfînt
Minunea m-atrage-aşa de mult
Că uit de-orice cetate pe pămînt

Aş săpa o fîntînă
Cu limpezi izvoare curgînd într-o pace
Deplină
Ca şi cum apa ei
Ar putea să-Ţi fie-alinare
Pe drumul fierbinte spre cruce
Ca şi cum stropii ei
Ar putea să mai strige-acel strigăt
"Mi-e sete"
Dar, Doamne,
Am auzit de apa vie
Din fîntînile cerului
Cu cumpenele lor sprijinite de stele
Şi nu mai ştiu decît s-aştept
Să-Ţi văd iubirea oglindită-n ele

Aş aprinde o lumină
De parc-aş mai putea cu ea
S-alung întunericul din noaptea trădării
Să fac să se vad-adevărul
În pridvorul roman
În care Pilat
În loc să-şi spele conştiinţa
Îşi spală mîinile...
Aş aprinde o lumină
Şi-aş pune-o la răscrucea rătăcirilor
Acolo unde bîjbîie lumea
Neştiind încotro...

Dar, Doamne,
Am auzit de-o ţară a luminii
La Tine sus, în care heruvimii
Te laudă zburînd printre jerbe de stele...
Şi de atunci mă tot întreb
Ce lumină să-Ţi aprind aş putea?

Poate doară
Inima mea...

poezie de Benone Burtescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mormânt de ape

de pe o stâncă stearpă priveam nemărginirea
de ape-mpovărate de zbucium şi tumult
şi unde-adânc ascunsă le este nemurirea
acelor vieţi pierdute în veacuri de demult

deodat` un val puternic în stâncă se opreşte
cerându-mi înspre unde umil să mă închin
tu, eşti chemat de zeul Neptun care domneşte
adâncuri abisale, el m-a trimis să vin !

coboară deci din gânduri în casa de cleştare
şi-ţi vom vădi privelişti străine pân`acum
răspunsuri la trecuturi cu miez de ghicitoare
şi chiar comori pierdute de pe al apei drum !

şi legănat de unde ajung la feeria
din fund adânc de mare, la casa cu trident
unde m-aşteaptă zeul ce-şi domolise furia
şi maiestuos răspunse la gândul meu ardent

faci parte dintre-aceia ce rătăcesc pe ţărmuri
şi ştiu doar trăinicia ce-i dată de pământ
sau aerul pe care noi vi l-am dat în vremuri
când doar prinseseţi viaţă, dar fără de cuvânt

apoi, din mila noastră, v-am învăţat ce-i roua
sau râul lin, cascada şi fluviul sau oceanul
ce-ascund o lume mută din care să luaţi noua
credinţă că e hrană cum e belşug mărgeanul

aţi învăţat plutirea şi mersul lin pe mare
cu plute, cu canoe sau cu pirogi mărunte
iar mai apoi curajul v-a îndemnat spre zare
în nave mari plecate pe drumuri azi pierdute

i-am scufundat pe-aceia ce n-au ştiut de bine
pe care doar orbirea îi împingea spre ţel
fără să-nvoce pronia care venea din mine
şi-apoi stătu din vorbă şi am privit spre el

mi-a arătat piratul ce-l transformase-n paj
supus la muncă aspră de zeu Neptun prin lege
şi cum i-a pus ruşinea pictată pe obraz
ca piatră pe mormântul ce n-a putut alege

doar el e pedepsitul ! ceilalţi se odihnesc
şi-i legănăm în valuri căci asta ei iubesc
te-ntoarce-n a ta lume cu rătăciri deşarte
aice numai bravii îşi au locaş de moarte

poezie de Ovidiu Oană
Adăugat de Ovidiu Oană
Comentează! | Votează! | Copiază!

Munţii îşi ridicau crestele semeţe în înaltul cerului, sau îşi duceau prăpăstiile spre inima pămîntului.

Geo Bogza în Cartea Oltului, Capitolul II Tragedii pe înaltul podiş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Destin

De drumuri lungi şi aspre obosit,
La capătul pământului, în soare,
Pe ţărmul mării cald am poposit,
Ca toamna, nişte pasări călătoare.

Înalte valuri – fiare mari de plug –
Spumoase brazde peste ţărm răstoarnă.
Ca nişte lanuri grele care fug
Din zare marea-ntreagă se întoarnă.

Vreau singur să pornesc în larg, şi parcă
Să-mi desfăşor tot sufletul în vânt,
Dar simt cumplit că trupul meu e-o barcă
Cu ancori grele prinsă de pământ.

poezie celebră de Demostene Botez
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

CĂUŞUL PALMEI UNUI OM DE AR PUTEA CUPRINDE
Căuşul palmei unui Om de ar putea cuprinde
Oceanul planetar ce între tărmuri se întinde,
Atunci am crede că Omul însuşi este demiurg
Al binelui spre care omnirea-ntreagă tinde.

rubaiat de Ioan Friciu (2021)
Adăugat de Ioan Friciu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

uneori dimineaţa
spre deosebire de amiază
sau seară
atunci cînd lumina începe să fie plină
te desfaci
ca o lalea roşie
şi găseşti semne
pe care mai bine nu le-ai traduce-n speranţe
şi dansezi de unul singur în casă
cu cratiţa pe care o speli
de la mazărea care ai terminat-o azi noapte

poezie de Dan Iancu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!