Glasul tău lunatic, curge...
Am estimat că universul durează,
mai puțin decât amurgul pleoapelor
dar înainte de orice privesc
metacarpienele tale, le contemplez,
diluând firele de zăpadă între octave
le savurez, până la schizofrenia urșilor
claustrofobi, dar glasul tău lunatic,
curge ca o ploaie de meteoriți.
poezie de Antonio Mihai Vanț
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Citate similare
Fluturași de zăpadă
Colind pragul existenței
întingând umil o mână
statornică în carențe
n-așteptă nici-o fărâmă.
Cântecel închis în nucă,
ce-o voiam cadou demult,
singurel în lumea multă
la colind nu mă mai duc.
poezie de Antonio Mihai Vanț
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
(Ne)rămânerea
N-am să-mi las decât o teacă,
cu obrăjori frumoși ca ai tăi.
Să închid soarele odată
Printre pereți și vânătăi.
Iubesc pădurea ca un dendrofil
zâmbetul satiric de trandafir,
cu păr de crin cicatrizat
și stins în amintiri.
poezie de Antonio Mihai Vanț
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Cinetică iarna / icter de zăpadă
Idolatrizez fulgii de zăpadă
lipitori întinse haotic
peste jacheta plină cu ochi
și guri ce mestecă ochii
în permanență.
Jacheta îți aparține
la fel și conul de praf
la care lucram seara
când dormeau lipitorile
iar fulgii erau și ei
mai colorați ca niciodată
mai cocheți decât zorii
mai frumoși decât norii
mai așchii decât o țeapă.
Nomad să le fiu fulgilor stăpân
părintele intransigent
cum din metal se face oxigen
și gura ta e oxigen și larvă
și apă și nalbă și rabdă
mestecând omlete dimineața.
Urăsc Soarele ca pe o bucată
spălăcită de tumoare
venită drept cadou
venită drept pretext
asemeni unui text
comprimat în 2 cuvinte
atrofiate.
Te fredonez până-mi crapă buzele
deșert de sunete desert
cu melci în gât
cum mergi eu cânt
scuzele.
Să iasă morții din pământ
nimic n-oprește al meu cânt
rostit în fulgii de zăpadă
rând pe rând când o să cadă.
poezie de Antonio Mihai Vanț
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Avanpost
Mânat de clape prăfuite,
Parfum de sfinx și oseminte,
Șovăi zadarnic, captiv, între ruine.
Cuptorul tace înghețat
Și ninge de câteva zile.
Un corb se-apropie de gard,
Și solitar și înghețat, privește-n larg,
Cu aripi grele de catran.
Totul e în van,
Și ninge parcă de un an.
poezie de Antonio Mihai Vanț
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Pandantiv
Mări au fost cântări
Zilelor. Cutreieram pustiul tău,
Fost-au fragede chemări
Iar tu, le-ai fost călău.
poezie de Antonio Mihai Vanț
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Plouă cu meteoriți
Când meteoriți, o droaie,
Ne-amenință pe elipsă,
Unii spun că asta-i "ploaie",
Eu mă tem de-apocalipsă!
epigramă de Liviu Sergiu Manolache din Flori de mătrăgună (2003)
Adăugat de Liviu Sergiu Manolache
Comentează! | Votează! | Copiază!
A fost scris un comentariu până acum.Am să îți las atingerea
Viața e timp,
iar timpul nu există.
E unul dintre acele mituri
spuse de părinți copiilor,
inconștienți, de greșeală,
de neadevărul născocit
din dorință, sau mai mult neștiință,
arzătoare ca un pojar.
Eu voiam doar o șa și multe păpădii,
dar o satiră plouă indiferent,
încât stelele devin insomnii
și fumul curge pe ciment.
Se prăbușesc căile ferate din tunel.
Tună, iar trenul este amputat,
culeg soarele și mă văd prin el
sunt bucăți de ceas dereglat.
poezie de Antonio Mihai Vanț
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Realitatea este relativă (poem postmodernist)
Văd cum pașii mei de zăpadă dispar în
zăpadă. Frigul îi înghite. Umezeala tresare
pe nea, mai umedă decât orice tresărire.
Sunt cu mult mai mult implicată într-o întindere
ascuțită dată de absența zăpezii decât am fost
vreodată. Am uitat că exist. Încerc să-mi amintesc.
Un nor își clatină albul a ploaie. Nimic nu plouă
exteriorul, universul, sensul ploii este întotdeauna
spre interior. Trebuie să se claine mai întâi,
ca să devină ploaie. Copacii simt, cu exactitate,
acest lucru, pentru că ei, cu siguranță, sunt existenți.
Mai mult decât atât, copacii înțeleg de ce sunt existenți.
Ei așteaptă ploaia, chiar dacă grindina le poate rupe
crengile. Când îi bate frigul după ploaie, ramurile lor
lucioase îngheață. Vreau pașii mei înapoi, așa precum
vreau să aud, din nou, cântecul care se cânta odinioară
în aceeași cafenea, chiar dacă mai am și acum o pată
de cafea pe pantof. Iau acel taxi, care nu mă poate duce
niciunde, dar șoferul știe să conducă în prima ploaie,
care cade peste stratul de zăpadă. De fapt, această
zăpadă este existentă, până când este dizolvată de
ploaie. Eu pot fi existentă atâta timp cât nu mi-e frig
și această ploaie nu este nicidecum una tropicală,
iar eu n-am fost niciodată mai indiferentă ca acum.
Cineva sau ceva merge nestingherit drept înainte.
E corpul meu. E ceva, care nu are nici început și nici
sfârșit. Este mișcarea, care pierde caracteristica timpului.
Ploaia și zăpada au nevoie de timp pentru a dovedi că
au personalitați similare și aparențe diferite. Timpul este
existent. Eu nu pot fi existentă într-un timp diferit. Eu nu pot
deveni existentă a doua oară.
poezie de Marieta Măglaș din Antologie de poezii
Adăugat de Marieta Măglaș
Comentează! | Votează! | Copiază!
Organigramă
Colorado crescendo
într-o instalație de sărbători,
veche de câteva țineri de mână
adolescentine, în care palmele
sunt cozi de scorpioni
defrișați din râul Amazon.
Nisipul scurs e dovada vie a infinității,
care curge prin venele pomeților,
acum bine umeziți
cu risipe de toamnă.
Rândunelele împrăștiate,
sub catarg de cedru plictisit
se sparg în iris
ghidate telekinetic
se spart în iris,
brodate cu amintiri.
Rândunelele sunt măști,
sunt convorbiri prin căști,
arse de ceara lumânării
pe care o execuți pustiită
într-un anume cuvânt
regurgitat până și-n vise.
Se sparg în iris coclauri...
poezie de Antonio Mihai Vanț
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Carbon
Curg petalele de ceară,
Solitar, sacru, cântă la vioară.
Suspin... privind-o tremurând,
Mâini de stafie, pe coarde lunecând.
Întunecime astrală se pogoară,
Lumânările, ard la nesfârșit.
Iubito, e atât de frig!
Și ninge trist afară.
poezie de Antonio Mihai Vanț
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Conștiință curgătoare
Pripas pe schele plimb iadul
prin inele și Terre
și piere un occident
și-n piele e ciment
și te verific permanent și insistent
ca pe un test.
Destinul e un general
cu mâinile înghețate,
cu mii de ochi la spate,
cu sufletele prin furnal
cad inimile degerate.
Un secol două trei
de mărgele
atârnă de bradul tău,
pe care îl numești
cu aluzii și multă sfială gât
și frunzele lui incerte
de culoarea proprie, suferă
de acromegalie
dar încă se hazardează,
în bătaia respirației.
Eu schițez amurgul nostru preferat
cu mâini de praf în atrii,
în loc de coaste-am gratii
și nu m-am trezit din visat.
poezie de Antonio Mihai Vanț
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Un neg zâmbește
O percuție lentă a nostalgiei
execută ipoteze cuibărite,
ca niște pui de migrene
prinși în decepții stoice
la un loc cu multe gânduri,
încercuite de țipete multicolore
asemeni corzilor stridente
cu gâtul răgușit și sunet agnostic,
plutesc șoaptele incerte.
Trec zilele într-un caiac,
prea cald pentru a călători
sub zorii stelelor târzii,
ne întâlnim la pol curat.
Dar eu prefer un simplu pentagon,
fără riduri, dar sicrie,
un memorandum de cuvinte,
să le îngrop deasupra lui.
Sub 4 ochi decorativi,
un neg zâmbește
cumpătarea florilor
și unul pălește
geometric sateliților
de zăpadă veche.
poezie de Antonio Mihai Vanț
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
PRIVESC
Privesc spre cer neîncetat,
Cu mâinile pe al meu piept,
Vreau să am sufletul curat,
În orice judecată să fiu drept.
Doamne dă să fie bine
La toți din lumea asta,
Să aibă zile senine,
Ocolească-ne năpastă.
De ce să condamn tinerețea,
Cea care m-a purtat cu elan,
Astfel am atins bătrânețea,
Mergând înainte, an după an.
Nu! N-am să plâng vreodată,
Voi zâmbi chiar când e greu,
Urcând treaptă cu treaptă,
Până ajung la apogeu.
poezie de Mihai Leonte
Adăugat de Mihai Leonte
Comentează! | Votează! | Copiază!
Tu cum cânți stâncă
stâncă stâncă
câte patimi ai prins în firidele tale
câte doruri din picăturile care te-au rotunjit
ți-au mulțumit de găzduire
apoi au mușcat fin tainul trupului tău
câte taine îți răscolesc neputințele stâncă
sub soarele miezului zilei sub apusul înflăcărat
stai goală ascuțită și tandră
săruți cu patimă firele de lumină
și umbrele tale acoperă universul unei flori de colț
unui gândac în căutarea poemului tău scris în vremuri vechi
unui șarpe întorcând pe toate fețele târârea
înainte să-și ridice mândru capul
cu linia de foc a gheții lui spre cer
negru lucios gândacul
păstrează între aripile lui răsăritul
până când apusul îi aprinde trupul într-un vers
stâncă stâncă
tu cum cânți stâncă
atunci când firul de iarbă strecoară
bucuria înălțării întru iubirea Domnului într-un punct
nu e final nu este rupere
e doar o rescriere a tainei gândului stâncii
înainte de frângerea în arcul haosului
pentru arderea prelungă
a celei de-a șaptea lumânări înainte de nașterea Piramidei
poezie de Anne Marie Bejliu (14 octombrie 2013)
Adăugat de Anne Marie Bejliu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Pătrat în stele
Când eram cu gândul prin văzduh,
am văzut două entități,
ce pe parcurs s-au scurs
pe hărți,
și-am simțit senzația de déjà vu.
Cu fiori reci mi-am șoptit
"Eram noi" - oxigen și apă,
poli contrari ajunși la metastază.
Am vrut să fim de-o parte
și acum,
mă respingi ușor.
poezie de Antonio Mihai Vanț
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Umbrela de ploaie
În ropot de ploaie,
iarna-și înmoaie
ultima bucățică de toamnă,
iar cu un nour albastru ce toarnă,
închide, oftând, orice rană...
O foaie plăpândă se lasă stropită
de alba cerneală, acum, risipită
prin colțuri, pe margini și, plină de sens,
cu fulgi de zăpadă, se-ascunde-ntr-un vers...
E iarna, dar plouă...
Cerul senin și-a tras într-un ceas,
perdeaua albastră de rouă,
iar eu, la pas, pe poteci ce se-afundă
în lutul ce curge ca o secundă,
mă strecor printre picurii reci,
având ca umbrelă de ploaie, o umbră...
poezie de Marilena Ion Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Promenada cu centauri
Doar mâine îmi sosește imaginația
cu chitanță cu de toate,
iar slovele, stau abătute în dicționar
voind să mă joc cu ele.
Prind de mână un cerculeț
și îl transform în scaun.
Dintr-o poamă
îmi sculptez cât de bine pot
o măsuță și parcă nu mă satur.
Și ea era drăguță
citind romantisme,
fredonând romanțe
numai eu - "Promenada cu centauri".
poezie de Antonio Mihai Vanț
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Ceea ce spun cuvintele nu durează. Cuvintele durează. Întrucât cuvintele sunt aceleași, dar ce transmit ele nu este niciodată identic.
citat din Antonio Porchia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Petale atinse
Tăceam la mal,
oceanul rece tremura
și-o mai chemam,
sub floriile ce înmugureau,
nu apărea.
Tăceam apoi pe la izvor,
friasone tari mă scuturau.
Copac subțire, în viitor
toți îl uitau,
iar vântul orchestra.
Un dor de slove se ivește
și îmi amintesc - cărunt,
nocturna, rece, tinerețe
unde erai când am tăcut?
poezie de Antonio Mihai Vanț
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Poet
Lanțuri am purtat la nesfârșit
le-am târât, și la nevoie, îngrijit.
Papirus laic, nu te-ai schimbat
la fel de maculat și neîmplinit.
Cerneala caldă cade pe spinare,
secundele se sting sub lumânare,
și sub astă lună mare,
dansează o pană, oarecare!?
Migrat-am cu toții departe...
E-un dor ce nu pot să-l cuprind.
poete tu, pe care culmi înalte,
stai, și ne privești zâmbind?
poezie de Antonio Mihai Vanț
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!