Tu cum cânți stâncă
stâncă stâncă
câte patimi ai prins în firidele tale
câte doruri din picăturile care te-au rotunjit
ți-au mulțumit de găzduire
apoi au mușcat fin tainul trupului tău
câte taine îți răscolesc neputințele stâncă
sub soarele miezului zilei sub apusul înflăcărat
stai goală ascuțită și tandră
săruți cu patimă firele de lumină
și umbrele tale acoperă universul unei flori de colț
unui gândac în căutarea poemului tău scris în vremuri vechi
unui șarpe întorcând pe toate fețele târârea
înainte să-și ridice mândru capul
cu linia de foc a gheții lui spre cer
negru lucios gândacul
păstrează între aripile lui răsăritul
până când apusul îi aprinde trupul într-un vers
stâncă stâncă
tu cum cânți stâncă
atunci când firul de iarbă strecoară
bucuria înălțării întru iubirea Domnului într-un punct
nu e final nu este rupere
e doar o rescriere a tainei gândului stâncii
înainte de frângerea în arcul haosului
pentru arderea prelungă
a celei de-a șaptea lumânări înainte de nașterea Piramidei
poezie de Anne Marie Bejliu (14 octombrie 2013)
Adăugat de Anne Marie Bejliu
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.