Realitatea este relativă (poem postmodernist)

Văd cum paşii mei de zăpadă dispar în
zăpadă. Frigul îi înghite. Umezeala tresare
pe nea, mai umedă decât orice tresărire.

Sunt cu mult mai mult implicată într-o întindere
ascuţită dată de absenţa zăpezii decât am fost
vreodată. Am uitat că exist. Încerc să-mi amintesc.

Un nor îşi clatină albul a ploaie. Nimic nu plouă
exteriorul, universul, sensul ploii este întotdeauna
spre interior. Trebuie să se claine mai întâi,

ca să devină ploaie. Copacii simt, cu exactitate,
acest lucru, pentru că ei, cu siguranţă, sunt existenţi.
Mai mult decât atât, copacii înţeleg de ce sunt existenţi.

Ei aşteaptă ploaia, chiar dacă grindina le poate rupe
crengile. Când îi bate frigul după ploaie, ramurile lor
lucioase îngheaţă. Vreau paşii mei înapoi, aşa precum

vreau să aud, din nou, cântecul care se cânta odinioară
în aceeaşi cafenea, chiar dacă mai am şi acum o pată
de cafea pe pantof. Iau acel taxi, care nu mă poate duce

niciunde, dar şoferul ştie să conducă în prima ploaie,
care cade peste stratul de zăpadă. De fapt, această
zăpadă este existentă, până când este dizolvată de

ploaie. Eu pot fi existentă atâta timp cât nu mi-e frig
şi această ploaie nu este nicidecum una tropicală,
iar eu n-am fost niciodată mai indiferentă ca acum.

Cineva sau ceva merge nestingherit drept înainte.
E corpul meu. E ceva, care nu are nici început şi nici
sfârşit. Este mişcarea, care pierde caracteristica timpului.

Ploaia şi zăpada au nevoie de timp pentru a dovedi că
au personalitaţi similare şi aparenţe diferite. Timpul este
existent. Eu nu pot fi existentă într-un timp diferit. Eu nu pot
deveni existentă a doua oară.

poezie de Marieta Măglaş din Antologie de poezii
Adăugat de Marieta Măglaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ploaie

Ploaie, ploaie la miezul nopţii, doar ploaia dezlănţuită
Căzând peste cabană sumbră – şi solitudinea, şi eu,
Amintindu-mi iarăşi că o să mor
Şi că nu voi mai auzi ploaia, nici nu-i voi mulţumi
Pentru că mă spală şi-s mai curat decât am fost vreodată
Din clipa în care m-am născut în această singurătate.

Binecuvântaţi sunt cei morţi pentru că plouă peste ei;
Iar eu aici mă rog ca nimeni din cei pe care i-am iubit
Să nu moară-n noaptea asta sau să zacă, încă treaz,
Singur, ascultând ropotul ploii,
Fie-n durere, fie împăcat,
Neputincios printre cei vii şi cei care s-au dus,
Ca o apă rece printre trestii rupte,
Miriade de trestii rupte, liniştite şi încremenite,
Sau ca mine care n-a avut nicio iubire pe care-această ploaie
Dezlănţuită să n-o dizolve, mai puţin iubirea pentru moarte,
Dacă-aceasta se-îndreptă spre tot ce-i perfect şi
Nu poate, furtunile-mi spun, să dezamăgească.

poezie de Edward Thomas, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Piatra

O piatră, care se rostogoleşte de pe un vârf de munte,
în mod aparent doar cade. De fapt, ea caută în adânc
sensul vieţii. Ea sfârşeşte prin a se scufunda pentru a
deveni piatră de râu, memorizând istoria în fosilă.

Această piatră are sentimente. Ea simte lacrimile
timpului, dar şi picăturile de ploaie. O piatră de râu
străluceşte veselă în lumina soarelui, dar este
tristă în umbra muntelui, extrem de melancolică

în lumina lunii şi visătoare noaptea, în special
atunci când râul o îmbrăţişează cu undele sale.
Această bucată de stâncă rămâne singură în
albia secată a râului mult timp pentru a reflecta

asupra propriei ei existenţe. Ea este aceeaşi piatră
care se crapă, aceeaşi, care este zidită în altarul
pentru jertfă, sau aşezată de Iisus în capul unghiului.
Dar, uneori, ea poate deveni simbolul pietrei filozofale,

sau chiar vârful unei piramide. Indiferent de structura ei,
ea nu va putea fi îndoită şi nu-şi va schimba esenţa,
pentru că orice piatră este şi rămâne întotdeauna o
parte din muntele de care se desprinde.

poezie de Marieta Măglaş din Poeme
Adăugat de Marieta Măglaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

M-ai întrebat ce fac

Îmi curăţeam simţirile de umbre.
Afară plouă şi ploaia nu mă doare.
Mi-e ploaie toată ziua-n noapte.
Şi eu doar frigul gheţii...
Un gând înfrigurat în timp!
Doar picături de ploaie
Îmi pictează-n suflet un carnaval
Cu vânt, cu ploaie... soare...
Eu un miros amestecat
Într-o cascadă a trăirilor mele!
Şi nici tăcerea ta nu mă surprinde
În care eu aud doar gândurile
Ce strigă după mine...
Trezindu-mi chiar şi visele
Ce îmi deschid o uşă către vară.
Cu tine-n gând păşesc desculţ
Chiar şi pe cioburile colii de hârtie.
Tu eşti o pasăre ce-alungă
Singurătatea copacului din mine.
Eşti urma ce penelul meu o lasă
În deşertul sentimentelor mele.
O rochie albă de ploaie
Peste umerii zilei de jar.
Eu... lacrimă ce cade-n nisipul ce arde
Atunci când Soarele devine vulgar,
Doar când nisipul devine prea fierbinte!
Şi eu... respir picuri de ploaie...
Acum te las...
Dormi... lacrima mea de ploaie!

poezie de Diodor Firulescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Singur în ploaie

Aş vrea să fiu singur, singur,
Să-mi aud gândurile cum ţipă la mine,
Sufocate de greaua mea indiferenţă,
Să-mi aud bătăile inimii nebune
Ce mă-ntreabă idilic: vrei să trăieşti?
Să-mi ascult sângele
Cum se scurge printre vene,
Cu aripile luate dintr-un fir de vânt
Purtând cu ele purpura vieţii,
Desprinsă din amurgul unui cer.
Aş vrea să fiu singur, să fiu al ploii
Al ploii din mine, al ploii din noi,
Să gândesc în picuri de rouă
Să respir picuri de ploaie
Să m-ascund într-un picur de ploaie.
Aş vrea să mă numesc fiu al ploii şi să cad:
Să plutesc adesea peste însetate simţuri,
Să răscolesc setea cu un cârlig de argint
Şi să dau tuturor un moment de respiro.
Aş vrea să fiu singur, în ploaie:
S-ascult cum cade peste sufletul
Ce nici măcar umbrelă n-are.
Să mă visez un strop de ploaie:
Căci e mai simplu, mult mai simplu
Să simt şi să vibrez,
Să le desprind înţelesurile,
Să le ascult muzica,
Să fiu eu însumi harpa lor de vis.
N-am reuşit, trăiesc încă un eşec:
Nu pot să fiu picurii ploii,
Nu pot să m-ascund într-un bob de rouă
Căci nici ploaia nu m-ar crede.
N-am reuşit să fiu decât... o ploaie,
O ploaia searbădă şi tăcută,
O ploaie insipidă de cuvinte.

poezie de Gheorghe A. Stroia (25 august 2010)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fratele meu încă aleargă ca ploaia

Oasele şi rinichii fratelui meu trebuie să fie acum
la plimbare undeva, transplantate în alţi oameni,
poate în ploaia persistenta din ora de dinaintea răsăritului.

Fiecare picătură de apă conţine moleculele de apă
ale fiinţelor care au trăit odinioară, acum descompuse,
transformate în gheaţă şi în abur, apoi în nori.

Curând fostele picături de ploaie se vor plimba pe străzile oraşului,
curând viitoarele picături de ploaie vor păşi printre
ramurile căzute din copaci, peste fisurile din lut.

Undeva în această lume stropii de ploaie
au format fundamentul de apă din trupul fratelui meu –
şi al lui Pascal, de asemenea, veacuri în urmă.

Şi totuşi aceste ploi nu sunt ei întru totul;
lichidul insensibil care cade ( doar răpăit şi ochiuri de apă),
acoperă, se întinde, alergă în râuri învolburate,

aşa cum fratele meu obişnuia să alerge în zori
cu pieptul gol, sub bobocii apei,
căţărându-se pe crengile desfrunzite ale copacilor,

pe străzi de culoarea ocrului, numărând paşii,
sărind peste băltoace urmărit de norii
care promiteau să aducă ploaia în următoarele minute.

poezie de Marc Jampole, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Într-o zi am să mă prefac în ploaie de vară

Într-o zi am să mă prefac în ploaie de vară, am
să cad în stropi mărunţi pe acoperişul casei tale;
fiecare strop te va striga pe nume până când
îţi vei aduce aminte cine sunt.
Stiu, vei rosti numele atâtor femei încât
privindu-mă mai apoi în ochi ţi se va face ruşine
dar dragostea este un lucru care ni se întâmplă
de mai multe ori fiecăruia.
Ştiu, ştiu, îmi vei spune că pe mine m-ai iubit
mai mult decît pe toate la un loc,
asa suntem noi oamenii avem întotdeauna
câte o minciună la îndemână pe care o rostim
de atâtea ori încât sfârşim prin a o crede.
Dar eu am să aleg să fiu ploaia ta doar
pentru o noapte, n-am să zabovesc mai mult,
vreau să trezesc în tine toate amintirile,
vreau doar ca rana de mine să îţi rămână mereu deschisă,
eu vreau să fiu cutiţul tu rana lui nevindecată;
n-am să mă sfiesc, va fi o noapte în catre va curge mult sânge.
Minte-mă, răscoleşte în tine adânc, sapă, zgârăie, scurmă, ţipă!
Vreau ca durerea ta de mine să fie maximă.
Mă voi preface când îmi spui că mă iubeşti că te cred,
ţi-am pregatit cea mai frumoasă noapte de dragoste,
am gandit totul din timp, va decurge totul perfect,
la fel ca şi o crimă premeditată.
Cu fiecare sărut voi semăna în tine floarea tristeţii,
nici nu ai să simţi cum viata ta se va schimba în rău de azi pe mâine.
Iubirea, da iubirea este un joc plăcut,
de la tine am învăţat asta,
câştigă întotdeauna jucătorul care ştie să măsluiască zarurile,
am avut profesorul perfect,
exerciţiul te învaţă să fii mereu cel mai bun.
Niciodată nu este prea târziu pentru a trăi
cea mai frumoasă poveste de dragoste
şi nimic nu va întrece vreodată dulceaţa răzbunării
chiar dacă în urmă două inimi rănite vor blestema ceasul
în care s-au cunoscut.
Într-o zi am sa mă prefac în ploaie de vară chiar dacă ştiu că am putea împărţi acelaşi nor.

poezie de Valeria Iacob Tamaş
Adăugat de Valeria Iacob Tamaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Această ploaie

îţi stă bine cu
această ploaie -
să o porţi şi data viitoare
când ne vom întâlni în respiraţia
timpului.
îţi stă bine şi ştii asta, te înfăşori în ploaie ca
într-un zâmbet de bună regăsire.
te-aş săruta dar dispari între siluete,
mişcătoare zăbrele grăbind umeda amiază.

câteva bătăi de inimă se mai aud
în locul unde ai fost

şi ploaia care îmi cade în suflet.

poezie de Simion Cozmescu din Cântecul măturătoarei de fluturi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despre ploi

Pe aicea pe la noi,
Feluri multe sunt, de ploi,
Ce, cu apa lor de ploaie,
Spală, udă şi înmoaie:

O ploiţă specială,
E cu apă minerală.
Ploaia cea mai indicată,
Este cea cu apă plată,

Ploaia rea, ce nu prea iartă,
Este cea cu apă fiartă,
Însă ploaia cea mai rea,
Ploaia e, cu apă grea,

Altă ploaie, mai cochetă,
E cu apă de-toaletă,
Iar o ploaie mult râvnită,
E cu apă de-a sfinţită...

Pe aicea pe la noi,
Feluri multe sunt, de ploi,
Ce, cu apa lor de ploaie,
Spală, udă şi înmoaie...

poezie de Eugen Ilişiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rolul jucat de timp la începutul universului eu cred că este cheia finală spre a elimina nevoia de un Mare Arhitect (Dumnezeu), şi pentru a dezvălui modul în care universul s-a auto-creat... Timpul în sine trebuie să ajungă la o oprire [la singularitate]. Nu se poate ajunge la un timp înainte de Big Bang, pentru că nu a existat timp înainte de Big Bang. Am găsit în sfârşit ceva ce nu are o cauză, deoarece nu a existat timp în care să existe o cauză. Pentru mine acest lucru înseamnă că nu există nici o posibilitate de a avea un creator, deoarece nu este timp în care să fi existat un creator. Din moment ce timpul a început în momentul Big Bang-ului, a fost un eveniment care nu ar fi putut fi provocat sau creat de cineva sau ceva... Aşa că atunci când oamenii mă întreabă dacă un Dumnezeu a creat universul, eu le spun că întrebarea în sine nu are sens. Timpul nu a existat înainte de Big Bang, aşa că nu este timp în care Dumnezeu să poată să facă universul. Este ca şi cum ai cere indicaţii pentru a ajunge la marginea Pământului. Pământul este o sferă. Nu are o margine, aşa că a o căuta este un exerciţiu inutil.

citat clasic din Stephen Hawking
Adăugat de Catalin Popescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te iubesc, te vreau... dar, nu te accept aşa. Va trebui să te schimbi, să înveţi a diferenţia adevărul de minciună şi minciuna de adevăr în propria ta viaţa şi apoi în afara ei şi a accepta asta cu uşurinţă şi seninătate. Când vei învăţa această lecţie şi vei iubi Adevărul mai mult decât orice... mai mult decât pe tine, mai mult decât pe mine... mai mult decât pe noi amândoi... eşti pregătit să te (re)întorci la mine. Între timp, îţi recomand să înveţi a renunţa la tine şi să dai întâietate altora din toată inima ta... singura cale şi mijloc garantat de evoluţie spirituală existentă în această lume. Da, mi-e dor de tine... dar mai drag mi-e Dumnezeu, iar pentru EL nu fac concesii pentru absolut nimeni, oricât aş iubi... iar eu iubesc total şi fără graniţă de timp... pentru că de fapt, mai mult îl iubesc pe EL decât oricine şi orice. Şi dacă ajungi să simţi şi tu la fel... da, suntem compatibili cu adevărat... redevenim ce-am fost odată, o singură parte dintr-un întreg... acum reîntregită. Iubeşte-L pe Dumnezeu! Întoarce-te la mine!

Adina-Cristinela Ghinescu în Pentru suflet - Colecţie de citate şi aforisme
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gordon Deitrich: Porţi mască de aşa mult timp încât ai uitat cine eşti cu adevărat.
Valerie: Ştiu că nu o să reuşesc să te conving că acesta nu este unul din trucurile lor, dar nu îmi pasă. Sunt eu. Mă numesc Valerie. Nu cred că mai am mult de trăit şi vroiam să povestesc cuiva despre viaţa mea. Aceasta este singura biografie pe care o voi scrie vreodată şi, Dumnezeule, o scriu pe hârtie igienică. M-am născut în Nottingham în 1985. Nu îmi amintesc prea multe despre acei primi ani din viaţa mea, dar îmi amintesc ploaia. Bunica mea avea o ferma în Tottle Brook şi obişnuia să îmi spună că Dumnezeu se afla în ploaie. Prima mea prietenă am intâlnit-o la şcoală. O chema Sarah. M-au atras încheieturile ei. Erau frumoase. Am crezut că ne vom iubi pentru totdeauna. Îmi amintesc că profesoara noastră ne spunea că este doar o perioadă a adolescenţei pe care o depăşim cu toţii. Sarah a reuşit. Eu nu. În 2002, m-am îndrăgostit de o fată pe care o chema Christina. În anul acela am mers la părinţii mei. Nu aş fi putut să fac asta dacă Christina nu m-ar fi ţinut de mână. Tata nu s-a uitat la mine. Mi-a spus să plec şi să nu mă mai întorc niciodată. Mama nu a spus nimic. Dar nu am făcut nimic altceva decât să le spun adevărul. A fost acest gest egoist? Ne vindem integritatea pe nimic, dar este singurul lucru pe care îl avem cu adevărat. Este ultima bucăţică din noi. Dar în cadrul acelei părţi suntem liberi. Am ştiut întotdeauna ce vreau să fac cu viaţa mea şi în 2015 am apărut în primul meu film. A fost cel mai important rol din viaţa mea. Nu mulţumită carierei mele, ci pentru că aşa am întâlnit-o pe Ruth. Încă de prima dată când ne-am sărutat am ştiut că nu mai vreau să sărut alte buze în afară de ale ei. Ne-am mutat într-un mic apartament din Londra. Aceia au fost cei mai frumoşi ani din viaţa mea.

replici din filmul artistic V de la Vendetta
Adăugat de Andreea Tanase
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zdrenţe

Ziua se arată a ploaie.
Însă dis-de-dimineaţă, era mai degrabă senin.
Ziua se arată a ploaie.
Dis-de-dimineaţă eram deja uşor trist.
Anticipare? Tristeţe? Nimic?
Nu-mi dau seama: eram trist încă de la trezire.
Ziua se arată a ploaie.

Ştiu perfect: penumbra ploii e elegantă.
Ştiu perfect: soarele e prea vulgar pentru cineva elegant.
Ştiu perfect: a fi sensibil la schimbările de lumină
nu este elegant.
Dar cine le-a spus soarelui şi celorlalte că eu vreau să fiu elegant?
Daţi-mi cerul albastru şi soarele vizibil.
Căci ceaţă, ploi, umbre - ele se află deja în mine.
Astăzi nu vreau decât linişte.
Mi-ar plăcea să am chiar şi un cămin, mai cu seamă dacă nu
ar fi al meu.
Începe să-mi fie somn de cât de mult îmi doresc liniştea.
Să nu exagerăm!
Efectiv mi-e somn, asta-i totul.
Ziua se arată a ploaie.

Mângâieri? Sentimente? Au rămas doar amintiri...
E nevoie să fii tu însuţi copil dacă vrei să ai parte de ele...
Pierduta mea auroră, adevăratul meu cer albastru!
Ziua se arată a ploaie.

Frumoasa gură pe care o avea fata fermierului,
Pulpă de fruct dintr-o inimă bună de mâncat...
Când s-au petrecut toate astea? Nu ştiu...
Pe când era dimineaţa senină...

Ziua se arată a ploaie.

poezie de Fernando Pessoa din Odă maritimă, traducere de Dinu Flămând
Adăugat de Emilia Nedelcoff
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suflet rece...

suflet stins eşti uitat în timp
rece-i piatra care nu o pot urni
străjer este frigul şi peste tot este pustiu
ea stă acolo neclintită şi mă întreb
că simte ceva fără sens
să nu încerci să o îndrepţi
căci totul este şui si-a devenit a nimănui
gheaţa plânge şi ea de frigul ei
de singurătate-n răceală de timp
pustiul din inimă-i este
soare de toamnă rebegită
brrr... e ploaie, este bici
inima are căldura pierdută
cu picuri de gheaţă stropită
încerc s-o apropii dar nu mai pot
zadarnică-i zbaterea
ea, gheaţa şi piatra rămân
totuşi ceva ce au fost cândva fierbinţi

poezie de Viorel Muha (ianuarie 2008)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Chiar dacă legea lui Arhimede este valabilă pentru orice corp

oamenii de zăpadă nu ar trebui scufundaţi într-un bazin cu apă fiartă
o observaţie logică ar fi că ar putea să se topească dar
măcar nu se vor opări la tălpi
nu pentru că s-a gândit cineva să le pună ghete
ci pur şi simplu că nu au aşa ceva
nici sistem nervos nici minte
(între noi fie vorba-nici nu au nevoie de prea multă )
poate de aceea zâmbesc aşa larg graşii aceştia simpatici
cu nasul lor roşu ca şi al moşului acela posesor de sanie cu reni
care cică împarte "ceva" moca (jucăriile nu mai sunt la modă)
copiilor frumoşi şi cuminţi ai celor cu dare de mână
(celor mulţi le cumpără părinţii câte ceva acolo
să nu se înveţe cu minunile de acum)

eu am un om din zăpadă artificială drept minune
pentru el nu e valabilă nici măcar legea acţiunii şi reacţiunii
suferă de inerţie acută şi se lasă apăsat de gravitaţie
doar îngerii şi uneori cosmonauţii plutesc în modul acela special
descoperit mai întâi de eva
cu mult înainte de a hotărî newton că merele trebuie să cadă

buzele tale aveau ceva din aroma merelor primordiale
pentru că trupul meu devenea imponderabil când mă sărutai
aşa că nu-l mai judec pe adam că s-a lăsat pradă ispitei
poate că şi dumnezeu s-a lăsat pradă poeziei
când a inventat femeia
ştiu sigur că dacă aş fi avut puterea lui
luna ar fi fost mult prea puţin să-ţi ofer în schimbul iubirii
poate că aş fi fost dispus să-mi negociez tot universul

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

E doar gândul care salvează gândul. Gândul că sunt o persoană mă face să fiu o persoană. Nu numai că nu găseşti nimic, afli că tu eşti Nimic. Trebuie să fii Vidul, ca să poţi să găzduieşti o manifestare. Trebuie să fii Nimicul, ca să poţi să găzduieşti ceva - o persoană. Atâta timp cât eu nu plec cu mintea să cumpăr viaţa, pur şi simplu rămân ca Viaţa, rămân ca "Eu-Sunt"! Toate găurile negre din pământ le vizitezi doar în speranţa ca acest zbucium interior să înceteze. Dar atâta timp cât mintea există, zbuciumul nu va înceta. Trebuie să vezi că mai este ceva în afara minţii, este însăşi Conştiinţa. Când această Conştiinţă este văzută, zbuciumul încetează. Urmăreşte să vezi Acum, în Această Clipă, dar nu ceea ce spune (a spus) nici Adyashanti, nici Mooji, nici Atmaji, ci Ceea Ce Este Acum, Aici! Îi lipseşte ceva acestui Ceea Ce Este, ca eu să mă duc pe ceea ce cineva a spus? Pentru că atâta timp cât trăim în minte, simţul separaţiei există, chiar şi atunci când două fiinţe se iubesc uluitor de mult.

Atmaji Maharaj în Acela dinainte de "Eu-Sunt" mai poate fi pierdut?, Partea 4
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despre ploi

Pe aicea pe la noi,
Feluri multe sunt, de ploi,
Ce cu apa lor de ploaie,
Spală, udă şi înmoaie,...

O ploiţă specială,
E cu apă minerală.
Ploaia cea mai indicată,
Este cea cu apă plată,

Ploaia rea, ce nu prea iartă,
Este cea cu apă fiartă,
Însă ploaia cea mai rea,
Este cea cu apă grea,

Altă ploaie, mai cochetă,
E cu apă de-toaletă,
Iar o ploai mult râvnită,
E cu apă prea-sfinţită...

Pe aicea pe la noi,
Feluri multe sunt, de ploi,
Ce cu apa lor de ploaie,
Spală, udă şi înmoaie...

poezie de Eugen Ilişiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: Totuşi, mă ierţi, cu adevărat?
Lucian: Sigur! N-ai înţeles încă? Te-am iertat deci, deşi ceea ce ai spus rămâne, nimic nu poate schimba acest lucru şi sper să înţelegi că m-a durut foarte mult. Încă mă doare, dar nu contează. Nu vreau să mă mai gândesc. Ce-a fost, a fost, trebuie să uităm. Timpul merge înainte, nu se opreşte-n loc, iar înapoi nu se întoarce. Trebuie să privim spre ce va fi de acum încolo.
Lia: Şi ce va fi? Vei reveni acum printre noi?
Lucian: Aşa, brusc?! Uff... Nu se poate. Mi-e greu, dar am să în-cerc. Cred că da, voi reveni în cele din urmă. De ajuns cu separările inutile! După şase luni, m-am săturat de singurătate!
Lia: Deci, chiar nu eşti supărat, deloc?
Lucian: Nu! Şi te rog să nu mai vorbim despre asta. Eu sunt dispus să uit totul. De fapt, am şi uitat deja. Putem pretinde că nu s-a întâmplat nimic, niciodată. Te-aş ruga să gândeşti şi tu la fel. Să ştergem totul cu buretele. S-o luăm de la început.
Lia: Am să încerc, dar nu-i aşa uşor. Rămân cele şase luni, care nu pot fi şterse cu buretele; e jumătate din perioada care a fost stabilită pentru această misiune pe planeta Proxima... În orice caz, îţi mulţumesc. Acum pot fi liniştită, dacă ştiu de la tine că m-ai iertat. Înseamnă foarte mult pentru mine. Dar eşti sigur că...
Lucian: Da, sunt foarte sigur. Te rog încă o dată, nu vreau să vorbim despre asta! Dacă tot ai venit până aici, să vorbim despre altceva, orice altceva. Ar fi mult mai plăcut.
Lia: Bine. Doream doar să mă asigur...
Lucian: Poţi fi foarte sigură! Te rog...
Lia: Da, bine. Am înţeles. Nu mai vorbim despre asta, pentru că nu-ţi face plăcere. Nici mie.

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Logica spune că un om este puternic atunci când face ceva ce alţii nu pot să facă. Dacă un om poate să ridice 200 de kilograme şi mulţi nu pot, acel om este mai puternic decât ceilalţi care nu pot. Dacă un om poate să alerge 100 de kilometrii şi ceilalţi nu pot, este mai puternic. Dacă un om poate să îndure frig sau căldură mai mult ca alţii, este mai puternic. Atunci în iubire cum măsurăm puterea ca să ne dăm seama ce este ea de fapt? Cine în iubire face ce nu pot alţii să facă, acela este un om puternic. Şi ce fac majoritatea? Se îndrăgostesc. Sunt atraşi de o altă persoană şi poate chiar o iubesc cu acea iubire adevărată. Cealaltă persoană nu le răspunde conform aşteptărilor. Cealaltă persoană înşeală şi acordă iubire altor persoane. Majoritatea oamenilor în această situaţie se închid în ei şi spun "nu am să mai iubesc!". Oamenii sunt răi. "Dacă nu primesc prima oară, nu mai dau." Aceştia sunt oamenii slabi, pentru că sunt majoritatea. Mă uit în jur şi văd că oamenii sunt răniţi, spun cuvinte precum "nu voi mai iubi niciodată". Aşadar, iubirea şi capacitatea de a iubi sunt caracteristici ale oamenilor puternici. Există şi o altă categorie de oameni care după ce au fost loviţi în miezul sufletului lor, iubesc mai tare, mai mult. Să iubeşti continuu şi mai mult este putere, pentru că puţini pot să o facă.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Descoperă magia, mulţumeşte

primul lucru de care îţi dai seama, dimineaţa, e că respiri
şi nimeni nu e dispus să accepte miracolul, li se pare normal să respire
cu toate că moartea este parte la toată bucuria noastră

mi-am privit degetele, într-adevăr nu sunt magician şi nu am învăţat trucuri
dar degetele mele pot mângâia o frunză, un trup, o foaie
şi la nevoie pot chiar citi dacă e nevoie

nu sunt Houdini, nu am abilităţi speciale şi nici practică
dar nu mă sperii de o ploaie şi nici de zăpadă
chiar dacă inundaţiile şi avanlanşele pândesc la tot pasul

când spui mulţumesc sau te iubesc sau iartă-mă
sufletul de lângă tine înfloreşte
şi asta este cea mai mare magie cu care mă pot juca

sper, chiar îmi doresc să respirăm mâine dimineaţă
e atât de frumos să simţi răsuflarea celuilalt
şi să saluţi zâmbind printre gene această nouă zi

vă mulţumesc

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubesc femeile triste...

iubesc-ul acesta are ceva comun cu
toţi oamenii pe care i-am iubit o singură dată
aşa cum iubeşti prima ploaie prima zăpadă
prima dragoste făcută la capăt de linie un capăt
uneori interminabil cu multe secrete şi arome de parfum
oricum nu mai contează
cândva respiram unul din celălalt şi visam
un şir lung de copii
dar poate că
lumea asta
n-a fost decât în
amintirea unui chip
respir acum din mine puţin câte puţin şi
urmăresc urmele tale neatinse de umbră
şi din când în când mă uit
la tot ce-a mai rămas -
un anotimp ploios cu mult frig
voi înnopta în el strigându-te

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!