Iubire ascunsă

aşezându-mă lângă gândul tău,
simţeam o rotativă plecare
spre o senzaţie de vide inelare...
într-un fel ciudat şi disciplinat eu,
până-n metafizicele înăsprite
şi chiar de nimic ele supravegheate.
treceam pe lângă o lună înstărită,
rotund electrificată,
atentă la articulaţiile oblice
ce spre neajunsuri scânceau.

mă întrebam unde mi-am lăsat în timp gardul
camuflat de răsuflările castanilor cu şanse
până-n talpa blocului ţipător,
într-o absenţă de îndârjită melancolie;

încă sufăr că statornicia orbitelor
nu mi-a îngăduit să-ţi spun,
de mansarda plecată
printr-o pădure de secrete
după lunga noastră iubire,
cioplită de uitare
dincolo, dincoace, cioplită.

poezie de Mihai Savin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acolo

de curbura glasului tău încercuit
mi se pare că aud turma mugurilor
de primăvară spre fiinţă-mi tropăind.

şi din respect pentru însingurare
îmi răsfir păr spre marele plâns
şi sărut umbrele din faţă contrare.

şi voi striga ca de obicei spre cenuşiu
şi spre cele câteva stări de lună atacate
chiar spre conturul tău alint de târziu.

lângă tine simt o absenţă de moarte
gândul din catedrală mi-l alung,
sărutul ţi-l aştept zală răcorită de dud.

dar acolo iubito, în închipuirea mea
freamătul tău îl găsesc loc îngeresc,
năvălirile toate acolo mi le întregesc.

poezie de Mihai Savin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ai să-mi vii

astea ce simţi tu pe încordarea nopţii
sunt schiţele pasului
unde soarta ar vrea să ne întâlnim.
locul fără formă chiar,
recomandat de uitarea noastră
contorsionată-n nepăsare.

dincoace,... gardul de tăcere e,
care trebuie sărit cu credinţă ascunsă;
iubirea să ne-o înverzim
până când deznădejdile or să bea
trilurile secrete
din coarnele arborilor nedezmeteciţi.
ştiu, că pe lângă trup, braţele noastre
trebuie să aibă întinderea iubirii,
ce vrei să mi-o înveţi.

urlă catedrala cu vocale stricate,
bănuieşte şi ea ceva acum;
că tu ai să-mi vii în aşteptarea fluidă
ce saltă clanţa uşii desfrânată.

poezie de Mihai Savin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Romantică

gânduri macroscopice fug
trăgând epitete
sub aprinse stele ascunse în noapte.
melancolia nereuşită se camuflează sub gard
vântul îşi aduce pânza pe un catarg de plop
şi nechemata cerneală inundă hârtie
sperând că lângă tine
o să răsară idei măcar siluete.

eu oi ajunge la tine
pe calea unei spirale încurcat dinadins.
mai aşteaptă,
mai ai grijă puţin de timp
apasă-l în unghi rotund să respire.
oricum voi ajunge să-ţi văd
surâsul tău exil spre cer
gravat de zboruri în cros
şi linii trăite fără desen.

şi vom păşi unul spre altul
să ne mişcăm pentru iubire frumoasă
cu paşi fără restanţă în artă;
pe o muchie de noapte târzie,
doar muchie
şi năucitor m-oi înşira pe emoţia ta
peste sentimentelor vânzoleală
dând de stilul tău aproape flămând
cu mângâieri exterminatoare
şi dacă alăturaţi fiind atât,
de ce în presimţul îndepărtării mişcaţi
uitare sună?

poezie de Mihai Savin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt o dimineaţă

într-o toamnă friguroasă şi mă caut
printre ramuri desfrunzite cu privirea
sticloasă mă prind de cioturi
în drumul spre nirvana

într-un trandafir din grădina adevărată
unde se scriu zeci de foi cu poezii
picurate din sufletul unde umbra
este umbrită de geniul pustiu

dintr-o poezie care se scrie pe trup
de fecioare cu gura fierbinte
sub un paltin întins languros

dincolo de timp toarnă un fir de nisip
lângă surâsul ce încă tace dincolo
de buzele ceva suav sorbind

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

O noapte

e o noapte prea aproape de casă!...
eu de lună îndestulat dau într-un tremur olfactiv
şi într-o indigestie de viaţă.
tăcerea plină de linişte îmi zgârie ochiul
învăţat cu obiceiul meu
ca prin veghea trupului tău
să privesc mărit lumea dincolo de mine
şi cele câteva odăi în estul gândului rămase.

admir dependenţa câinelui
de lătrat şi de lanţul fluid cu miros de calendar.
port papucii pe dos să derutez stelele
în fuga mea de a-mi duce huma
spre cerul covârşitor şi mofturos pipăitului cald.
replâng în foamea ochiului trist,
zbaterii mele îi pun aripi de pendul
şi las îngerii să mă privească
prin ocheane de amoruri roz
chiar de oglinzile îmi dezvăluie starea de freamăt
ele cu spatele la mine stând,
şi cu strigăte atârnate de albul prelung.

în ziduri nimic milos;folcloric iarăşi nimic.
doar o amorţire nefolositoare,
doar o întrunire şi despărţire de anotimpuri umblătoare.
iar mai la stânga de adevăr
o absenţă cu degete gri
îşi cată înfrângerile acolo chiar sub pleoapa ta
ori spre negrul curcubeu
care se insistă spre melancolia ce presoară
murmur intermediar de cer şi pământ
sau poate altceva prin eonii exfoliaţi mereu.

poezie de Mihai Savin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întristarea de amar

sentimentele-mi rupte acum,
ceţos mi le lipesc cu neculoarea tăcerii
risipa emoţională ofilind-o,
într-un balet la nimereală sub lună neprotejată.
sedus de degetele tale ce promit că o să scrie
alt poem, adevăr exist în durerile încinse
şi curgătoare până-n sinapsele rătăcite dinspre tine.
acum, oraşul îşi pipăie părerea din vârfuri de relee
agitându-se prin dogma cenuşiului de nimic iertat.
arta se tulbură în goana domolului...
tramvaiele se zăpăcesc între paralele de metal,
statuile ţipă după braţele pierdute oriunde
de libertatea nonsensului învinse.

de pe ziduri cad corbi senini în premeditatul asfalt
şi neajunsuri înveşmântate în frac
îşi fac rondul de veac.
cerul roteşte noiane de încâlcite focuri...
simetrii disimulate pe oriunde
şi orbite obişnuite cu neconsolarea
imprimă ritmul spasmodic al adevărului în treziri...
eu durerea mi-o hrănesc nepereche,
cu gânduri smulte de pe întinsuri umblate
de tălpi nedezmeticite
unde momentul reînviat de rătăciri
îşi răstoarnă lucirea deznădejdii.

într-o descriere în re major
pasul pulsului mi-l aud
când o amintire nouă răspândită în toate,
construieşte un alt orizont
în marginea sângelui funcţional
cu partea slobozită spre nefast.

poezie de Mihai Savin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Capăt de vrajă

pentru ce atâta iubire
te întrebam într-o tăcere de ocean
încercând să-ţi aprind
privirea
cu un sfârşit de cometă
cu un amurg

pentru ce atâta dorinţă
te întrebam într-o noapte de zodii
încercând să-ţi ridic
genunchii
deasupra unui gând

pentru ce atâta adio
întrebam eu la un capăt de vrajă
încercând să şterg
o lacrimă efemeră
din ochii unui pustiu

pentru ce atâta destin
te întrebam la plecare
încercând să mă sting
pe o planetă
arzând

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În realitate fac pe mine de frică

Atât de supărat eram când urcam la tine.
Atât de supărat încât am uitat să mă opresc şi am continuat să urc.
Am văzut că nu eram nicidecum singur, treceau pe lângă mine oameni care coborau
cine ştie de când şi până. Ajungeam din urmă oameni mai supăraţi, mult
mai îngânduraţi decât voi fi eu vreodată. Îi întreceam fără grabă, ca într-un vis,
ca într-o amintire în care hoinăresc într-un mall în timp ce cineva drag trage să moară,
si mă mint că am emoţii pentru marea trecere a sufletului său,
dar în realitate fac pe mine de frică, simt în acea amintire
că voi urma eu. Aşa e când îţi moare cineva foarte apropiat, atunci e ca şi când moartea
te bate pe umăr dar nu te întorci şi tu, este suficient persoana dragă,
tu boceşti, dai de pomană să uiţi, dar nu te întorci şi ai o jenă pe umăr tot restul vieţii, trăieşti cu ea, o
porţi ca pe un epolet. Ce sus stai!, mă gândeam că o să îţi spun prima oară când o să ajung la uşa ta
pe care scrie Fam. Escher, dar uşa ta nu se zărea şi asta (ca să fac o rimă)
nu mă deranja. Simţeam că se depărtează pe măsura paşilor
sau chiar paşii mei o îndepărtau. Stai mai sus decât se gândeau anticii
Că ar sta Divinitatea, am continuat să îţi spun în gând.
Şi m-am simţit ca şi când ai fi auzit, ca şi când te-ar fi supărat ironia şi
ai fi sângerat ceva care s-a dovedit mai târziu, după momentul nostru amoros, a fi un regret nedefinit.
Neştiind ce să îmi spui ai tăcut în gândul meu privind prin tâmpla mea
la oamenii care treceau sau pe lângă care treceam urcând spre tine.
O părere de rău m-a cuprins că îţi spusesem ce ţi-am spus. Şi în plus de asta urcam nu mă puteam opri
să te iau în braţe şi aşa mai departe. Treceam pe lângă oameni după cum bine vedeai şi tu prin tâmpla mea
şi asta îmi ocupa tot timpul. Ce frumos e la tine aici sus!, am încercat să refac dialogul
dar deja auzisei ce spusesem prima oară, aşa ceva nu se uită, nu se şterge, se poate
Ierta dar mai mult nu, chiar dacă a fost în gând. toate astea le spunea chipul tău. Tăcutul. Chipul
tău se desprinsese de fiinţa ta, de epiderma fără cute,
în timp ce urcam spre tine şi restul corpului tău se depărta de locul în care trebuia să ajung,.
Şi mâna mea îmbrăca o mănuşă din praful de pe balustradă, aşa cântăream trecerea timpului
spre tine. Mă gândeam să îţi spun una bună auzită pe scară în treacăt,
despre un mort care după mii de ani (cel puţin) iese din groapă şi fiind beznă, pentru că venise
între timp bezna mare, a continuat să urce, pentru că nu vedea pe unde se află.
La fel şi alţi morţi, unii cădeau pe lângă el, era o vânzoleală ca în amintirea mea din mall.
Dar am auzit doar bucata asta de când tot urc, fără să
aflu finalul, fără să ajung la tine. Urc fără să mă pot opri, fără să te pot
opri ca să te ajung din urmă, să ne continuăm drumul, să îţi ţin în gură chipul de ceafă
ca pe un pui de pisică.

poezie de Ştefan Ciobanu
Adăugat de Ştefan Ciobanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Furtuna

Se destrăma făptura ei cioplită
Cu dalta nebuniei unui gând
Ce îşi făcea cărare-ntr-o ispită
Pe care o-ntâlnise de curând.

Ea îl vedea albastru, poate verde,
Şi îi părea ales şi de păstrat,
De prins grăbit, cu grijă de-a nu-l pierde
Cât încă nu-i un gând întârziat.

Atât era: ispită şi-o cărare
Pe care el trecea în drumul lui
Spre zări de-apus, departe,-n lumea mare,
El, gând stingher şi gând al nimănui.

Furtună-a fost, cu vânturi de-ntuneric,
Tornadă răsărită-n o clipită,
Purtând nisipul negru, luciferic,
Şi destrămând făptura ei cioplită.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

E o zi

e o zi mai lentă pare-mi-se decât lenea
încerc să mă deconectez de la starea înnodată
cu spaime şi suspine
trec pe lângă timpul urcat în tramvai
aşezându-mă lângă un bătrân la un metru distanţă
fără să-l ating,
fatal mi-ar fi fost ş-o privire intersectată,
credeam.

festivalul cerului neîngândurat
se precipita ca o fugă în cerc
tangenţial atingând apele ochiului meu
supravegheat de conturul unui necaz
şi răstignit pe o coajă de acidă speranţă.

secvenţial de după o linie frântă
mai priveam şi ceasul de la înfricata mână
să văd dacă quarţul îşi mută arătătoarele
şi-n ce datină deşartă anume...
dacă mai păstrează ceva compatibil
cu lumea de acum
în durerea ce ne lucrează sfâşietor
pe o sferă ce parcă refuză să ne mai primească
în gestul ei de ordonată mişcare...
motivând capcanele unei hiperînmulţiri
că devenit-am necugetatul mănunchi prea mare
şi rostogolitor undeva dincolo de timp.

poezie de Mihai Savin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O viaţă în melancolie

Sete de ascuns, pribeag şi rătăcit
Simţeam de nepătruns totul spre sfârşit...
Priveam în apele de viitor,
Ce pasiune şi ce dor!
Vino iubire lângă mine...
Eu, mai tăcut ca niciodat'
Îţi cer să nu te-ascunzi de tine
Scopul îţi e nevinovat!
Chemasem al meu duh să-mi vorbească mut
Să-mi fie iar alături; e iar inima lut.
Din închistate mofturi
Un duh a renăscut
Spre încâlcite rosturi;
Pe mine aşa mult mă doboară
O sete de ascuns!...
Taine sidefate de timp de-odinioară
Tot nu le-am ajuns...
Aşa poate mereu, o lume de mistere
Un chin şi o plăcere,
Ce-aş fi înţeles-o eu!...

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Să ai ce să pierzi... (noiembrie 2007)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ştirea

în schiţele neuitării
am reuşit reîntoarcerea spre mine
şi am dat peste un anunţ încovoiat pe un stâlp;
astăzi a murit un artist
lângă statui.
lumânări urcate pe vârfuri parcă prea devreme
urlând spre infinitul ascuns
în peruci de nori.
abateri de gânduri, abateri neîndulcite...
lacrimi adunate pe prispe în muchii
şi-n ocniţe.
clopotul în desfrâu,
tot îşi sună în mintea pustie
lehamitea de moarte.
veselia încă mai aşteaptă pe la uşi...
cade gândul în sine -
se năruie materia,
urgiile chemării au reînceput.

a murit un artist;
nimic nu se mai poate face,
nimicul de el aproape că nu ştie.
totul este fără faimă,
doar noduli de cenuşiu
prin gât de oraş.

poezie de Mihai Savin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Până-n meridianul frunţii

port priviri profunde şi paralele
cu vinovăţia cerului de-a mă răpi
chiar de cerceii tăi reazemă infosfere
şi eu pentru a supravieţui melancolic
sunt delegat să adaug cabrări sonice
pe zborul înclinat al unui granit rarefiat.

de când timpul mângâie mormânt de marmoră
într-o curbură ambiţioasă
eu speriat n-am făcut decât să mă răspândesc
prin sufletul tău ca un foc prin goluri
şi m-am învăţat cu deprinderile alergării nebune
precum animalului prin prerie.

am început să şlefuiesc iluzia de seară
până ce subteranele cugetului lucesc
în altă vreme sub o neagră lună austeră
şi prin degetele tale să mă întind cauza adaosului
de poeme însorite până-n meridianul frunţii

poezie de Mihai Savin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Flăcări scrise

Când îmi îndrept gândul spre tine
din negură zăresc senin
şi se trezesc minuni în mine
şi sunt din nou al meu stăpân
şi îmi cresc aripi de petale
să pot să zbor, să pot să vin
să stau în faţa lumii tale
şi tot ce simt să îţi închin

Îmi eşti o coastă, cea mai dragă,
din trunchiul meu îmbătrânit,
şi cuget nopţile de ambră
în şoapte scrise râd cu rând
şi poate le auzi cuprinse
în lutul tău cel mai sfinţit
trăind din nou în necuprinse
visări din cerul înflorit

Comunicăm doar sufleteşte
oriunde eşti, oriunde sunt
şi ne dorim dumnezeieşte
spunându-ne mereu în gând
şi ochii mei vor să-ţi mângâie
lumina ochilor spre Sfinţi
şi paşii mei să te urmeze
până-n pământ împătimiţi
şi să răsar tot lângă tine
într-un arbuşti de liliac,
să te îmbăt mereu de mine
şi-al meu parfum să-ţi fie drag

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Afirmarea

purtam un surâs omnilateral
când pe sub conducte-n strigăt de rugină,
de imprevizibil escortat,
dădeam peste aroganţii şobolani cu eşarfe la gât.
îndesit-n gânduri nichelate şi răsfirate
până-n cerului înclinată poală
eu, corijat de adierile noi,
pas închipuit spre tine îndreptam.

acum nu ştiu dacă mai e sens
de a-mi menţine stele mărşăluind,
pe ochiu-mi metaforă de lumină
şi grabnic deschis
cu un anumit gen în pripă
trezindu-mi şi nesomnul,
purtătorul mirosului de lemn...
tu să-mi mângâi până-n excepţie,
solitudinea nefastă
şi afirmarea că-mi eşti
gândirea ce înşeală.

poezie de Mihai Savin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nici Dumnezeu nu ar fi fără poveste

şi chiar dacă ar exista
în lipsa cuvintelor
ar fi mult prea puţin
într-o lume neştiutoare
.......................
precum un fum
în lipsa focului
ori ca o iubire
nerostită
.......................
povestea e primul pas spre neuitare
ca prima dăltuire
ori ca întâia mâzgăleală
pe un perete mort
într-o peşteră vie
de la stânga spre dreapta
sau aiurea
altfel nici timpul nu s-ar fi lăsat prins
într-o clepsidră
de unde să cearnă poveşti
după poveşti
la nesfârşire
ca într-o mie şi una de vieţi

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scriu, iubito, scriu

e o vreme cam ciudată!...
stranie, consistentă, deplasată
şi pe zgomotul efemerului lunecând înapoi,
mereu pe variaţii de apus...
chiar am devenit un spectator ideal
sumbrului concert prin instincte trecut.

gânduri de rasă la fereşti tot urc
şi când nu mai am ce face,
mă îmbrâncesc în mine
şi izgonesc veghea emoţiei
spre o verde excitare.

scriu iubito, scriu!
de prezenţă prins pierdut.
suflarea mi-e dată în dans încet
parcă aşa mi l-ai simţit şi tu,
dans ce-n hora păcatelor la rându-i cuprins.

de aici până-n vitrina ochiului tău
mi-e teamă că m-oi expira fără voie
traversându-ţi dantela surâsului tău,
ce l-ai reactivat,
prea deodată şi prea neîmblânzit.

eu răsturnat în gând la vedere
şi aflându-mă într-un vernisaj de uitare,
caut neagra lumină menită să-mi aprindă
mâna debarasată de timp
cu care scriu iubito, scriu!

poezie de Mihai Savin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu spun la nimeni

mă strânge tăcerea între universuri...
faţa mi se face vineţie-gri;
braţele mi se lungesc dincolo de picioare,
parcă e un ceva, spre un absolut ciobit la colţuri.
o strădanie schimonosită apar,
cu doruri în brânci
şi mă doare asta şi la nimeni nu spun.

cerul mă poartă pe braţe printre zefirii zbârliţi,
până-n capete de însingurări
prin care umblă absurdul şchiopătând
şi la nimeni nu spun asta.

indisciplina stării mi-e trasă cu cangea uneori,
din metafizica ce nu uită
de-a mea însingurare bogată în fantezii şi coturi.
eu cel surprins mereu
de îngerii ce se pierd pe pereţii de biserică
şi nu pe umerii mei învăţaţi cu aşteptările deşarte.

of, şi-s mereu lovit de păreri contondente
atât cât să-mi sară osul,
de pe portativul muzical al lăuntricului întunecos!...
of, şi tu demult m-ai învăţat asta
cum să-mi alung inflaţia de negre gânduri
bâjbâind iubirea de lângă tine,
nicicând să nu mai dau peste miezul orb de destin.
sau mi-ai şoptit cum să te răsfăţ
pe ascuns printre pomii de seară,
ori în strigătul înalt născut abia
în spatele casei şi cele câteva stele mai aproape
coborâte pe gene-scară.

poezie de Mihai Savin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu Dumnezeu

Şi Doamne! Câte n-am să-ţi spun
de umilinţă şi durere,
cum le-am trecut cu tine-n gând
şi reproşându-ţi, ce plăcere!
Şi n-ai văzut când am căzut
din înălţimea mea cea mare
şi m-a durut dar am putut
să mă ridic din nou spre soare.

Cu aripile am bătut
din nou văzduhul până-n zare,
trăgându-i, Doamne! Din pământ
pe cei loviţi de înfrânare,
şi i-am repus pe-a lor plutire
frângându-şi norii dăltuiţi
din pietre şi a lor trăire
mă fac să simt că-s fericiţi.

Uitarea lor m-a prefăcut
într-o uitare şi mai mare,
rămas cu ochii obidiţi
nu plâng, nu râd de încercare,
şi Doamne! Dacă mă auzi
nu-ţi mulţumesc şi nu îmi pasă,
că singur m-ai lăsat pe drum
şi singur am s-ajung la capăt.

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tulpina de nimic

Lângă orice drum stă la pândă o cărare
ce face semne de mirare spre orice trecător,
lângă orice om stă o tulpină de nimic
ce strigă spre soare,
poate din tr-un nevăzut zbor a scăpat un scâncet
sau poate o uitată şi neştearsă lacrimă
mai stăruie pe margine
unde priveghează o statornică lumină la umbra vremii
şi de acolo tot scutură o neobosită flamură
ce şi-a uitat zborul în spic.

Lângă orice om stăriue o răcoroasă şi nevăzută ramură
ce aleargă spre un alt râvnit soare
sub a cărui necuprins popas
o nouă sămânţă se naşte,
un nou osândit ce va sta în a lumii cărare
ţi va scoate o lumină din nimic.

poezie de Aurel Ştefan Drăgan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!