Nevasta de la Ushers Well

Trăia acolo o nevastă,-n Ushers Well,
O femeie bogată, cu multă stare;
Avea trei feciori puternici şi înalţi,
Pe care i-a trimis pe mare.

Abia plecaseră din Ushers Well
De-o săptamână, numai una,
Când bătrânica a primit veste că fii ei
Sunt pierduţi, pentru totdeauna.

Aş vrea să nu-nceteze vântul niciodată
Şi nici lumina pe ape să se petreacă
Până când băieţii mei acasă, în sânge
Şi carne pământească,-or să se-ntoarcă.

Era în seara zilei de Sfântul Martin,
Când nopţile sunt lungi şi întunecoase,
Când cei trei fii s-au întors la Ushers Well;
Aveau pălării din coajă de copac, scorţoase, *

Care nu păreau a fi din codrii noştri verzi,
Nici din livezile de nuc sau de cais,
Ci din partea dinspre miazănoapte-a mesteacănului
Care creşte în Paradis.

Suflaţi, suflaţi în foc, vesele fecioare,
Aduceţi apă proaspătă de la fântână,
În noaptea asta-n casă va fi ospăţ mare,
Cei trei fii s-au întors la mama lor bătrână.

Apoi, roşu ca sângele, a cântat cocoşul
Şi zorii se strecurau în zare, alb fum,
Iar fiul cel mare i-a spus mezinului,
"A venit vremea să plecăm la drum,

Iată, cocoşul cântă, ziua-i aproape, iar viermii
Aşteptă să ne-ntoarcem, cum am promis,
Trebuie să plecăm îndată de la Ushers Well
Spre porţile cele mari de sus, din Paradis."

Aş vrea să nu-nceteze vântul niciodată
Şi nici lumina pe ape să se petreacă
Până când băieţii mei acasă, în sânge
Şi carne pământească,-or să se-ntoarcă.

* Balada a apărut prima oară în antologia lui Walter Scott, cuprinzând balade de frontieră, Minstrelsy of Scottish Border, în anul 1802.

* Este vorba despre o veche credinţă conform căreia cei morţi trebuie jeliţi doar un an şi-o zi; dacă-s jeliţi mai mult timp se vor întoarce pe pământ, dar ca stafii, nu ca fiinţe pământeşti având carne şi sânge. Pălăriile din coaja unui de mesteacăn care creşte în paradis au rolul de a proteja pe cei morţi când revin în lumea celor vii.

poezie de Autor anonim – sec al XVII-lea, Scoţia, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe prispa casei, copilaşul numai în cămăşuţă, cu capul gol, urmăreşte de mult jocul stolului de paseri, printre care se află şi cei trei pui ai lui, din cuibul de humă de sub streaşină. Îi căpătase dar de la mămuca lui. De câte ori era neastâmpărat, mămuca îi zicea: "Fii cuminte, dacă vrei să-ţi dau puii când or creşte mari!" Şi el a fost cuminte, puii au crescut mari, dar în urmă au zburat! El îi văzuse cum au ieşit zilele trecute de s-au jucat prin aer, dar parcă niciodată nu zburaseră mai mult ca astăzi. Şi-şi cunoaşte el destul de bine puii: sunt cei de la mijlocul şurii din dreapta, trei, unul lângă altul, sau cei de lângă aceştia, dacă n-or fi chiar cei de la capăt. Toţi parcă seamănă unii cu alţii, şi-s aşa de sus, aşa de sus!...

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Puişorii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spuneţi-mi acum

Spuneţi-mi acum, ce-ar putea dori mai mult un om
Decât să-şi bea singur, în linişte, pocalul de vin?
Mi-ar plăcea să am seara oaspeţi cu care să discut filozofie,
Nu să mă trezesc cu perceptorii care vin să colecteze impozite:
Cei trei feciori ai mei s-au căsătorit cu fete din familii bune,
Iar cele cinci fete s-au măritat cu bărbaţi de calitate.

Prin urmare, am motive pentru a trăi fericit o sută de ani,
Fără să-mi pese, la urma urmei, de Paradis.

poezie de Wang Chi, sec. al VIII lea, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mare este Domnul Psalm 48

Mare este Domnul, laude Îi cânt
Mare este Domnul în cetatea mare
Care stă pe munte, Muntele cel sfânt
Bucuria lumii, loc de închinare.
Înspre miazănoapte e lumina ei,
Împăratul nostru şi-a ales-o casă,
Turnul de scăpare este pentru cei
Ce se-ncred în Dânsul lumea când o lasă.

Iată ca-mpăraţii toţi s-au adunat
Au privit-o-n silă cum priveşti o slugă
Însă o durere când i-a apucat
S-au privit cu spaima şi s-au pus pe fugă.

I-ai bătut cu vântul cel din răsărit,
Cu durerea celei care sta să nască
Tocmai cum din vremuri fost-am auzit
S-a-ntâmplat ca Domnul să Se proslăvească.

Doamn-n veşnicie toate le-ai supus
Numele şi slava fă-le să răsune
Dincolo de mare şi de cer mai sus
Dumnezeul nostru imn şi rugăciune.

Sfântul munte strigă plin de bucurii
Vesele sunt toate a lui Iuda fiice
Când cu judecată dreaptă temelii
Pui Cetăţii Tale ca să se ridice.

Să se-ntindă faima-i dincolo de nori,
Cercetaţi palate, turnuri în lumină
Să-L vedeţi pe Domnul îmbrăcaţi în flori
Să-L vestiţi pe Domnul celor ce-or să vină...

poezie de Adriana Cristea (30 mai 2003)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înflorire în sânge...

Mi-e atât de amară luna pe buze,
iar ochiul de ape, adânc mă priveşte,
când arde în mine urma lăsată
de mâna ce-a scris, cu spinii cei lungi,
cuvinte cu iz de primăvară-ngenuncheată...
Pe umerii-mi reci, fluturii îşi dau ultima sărutare,
iar apoi, cenuşa din ei, în carne, adânc mi-o presez...
Dumnezeu, de la un capăt de cer,
o ploaie-mi va trimite,
să şteargă din mine păcatul nenăscut,
ce din străfunduri mă doare!

Nu-i noapte fără de-o stea aprinsă,
nici zi să nu doară înflorirea în sânge
când fierbe trupul în jar răstignit
de dor, în suflet, mijeşte o uşă deschisă...

poezie de Magdalena Dorina Suciu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dedicaţie celor din RAF

Niciodată, de când navele englezeşti
Au dat foc bărbii granzilor iberici,
De când corsarii englezi semănau moartea
De lungul coastei celor trei Americi,
De pe vremea când Drake şi Raleigh s-au întors
Acasă de pe şapte mări, învingători,
Fii Britaniei nu au luptat mai cu folos,
Mai îndrăzneţ decât aceşti aviatori.

În miez de noapte sau la amiezi,
Mai rar pe cer senin, pe ceaţă-adeseori,
Şoimi ai libertăţii, inimile noastre toate
Sunt cu voi în slavă, acolo printre nori,
Iar sufletele eroilor britanici, privind în jos
Din ţinuturi de dincolo de Soare şi planeţi
Şoptesc – deşi jertfa lor, încet, se uită –
Cu sufletul la gură, împăcaţi: Bravo, Băieţi!

poezie de Alfred Noyes, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sânge şi os de român

Născut în urbe sau cătun
Sunt mândru, Doamne, că-s român,
În oase port romani şi daci,
În sânge cântecele dragi.

Port curcubeu-n trei culori,
Pun pe morminte mii de flori,
Mă-nalţ pe munţii plini de soare,
Înot pe valurile din mare.

Sunt spuma crezului şi-a vieţii
Pe orizontul dimineţii,
Sunt un simbol de libertate,
Dorinţă veşnic de dreptate.

Oricând sunt vatra de jeratic
Ce arde-n energie static,
Dar sunt o energie-n toi
Când ţara-i zid făcut din noi.

Totul nu-s vorbe,-s mărturii
Pentru cei morţi, pentru cei vii
Că Doamne-am crezu-nalt şi bun
Că-s sânge şi os de român!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înflorirea în sânge

Mi-e atât de amară luna pe buze,
iar ochiul de ape, adânc mă priveşte
cum arde în mine urma lăsată
de mâna ce-a scris, cu spinii cei lungi,
cuvinte cu iz de primăvară-ngenuncheată...
Pe umerii-mi reci, fluturii îşi dau ultima sărutare,
iar apoi, cenuşa din ei, în carne, adânc mi-o presez...
Dumnezeu, de la un capăt de cer,
o ploaie-mi va trimite,
să şteargă din mine păcatul nenăscut,
ce din străfunduri mă doare!

Nu-i noapte fără de-o stea aprinsă,
nici zi să nu doara înflorirea în sânge
când fierbe trupul în jar răstignit,
de dor, în suflet, mijeşte o uşa deschisă...

poezie de Magdalena Dorina Suciu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De dimineaţă, mi-am amintit de mare. M-am revăzut la Costineşti, unde am descoperit plăcerea de a mă arunca, ieşind din valuri, pe nisipul cald. Abia depăşisem treizeci de ani. Închiriam două camere într-o casă ţărănească, foarte aproape de mare, de unde ne duceam prin grădină la plajă. Rămâneam acolo până la prânz, iar după-amiaza jucam pinacle. Eram patru. Uneori ne opream, tăiam un pepene în patru şi îl mâncam, mânjindu-ne pielea bronzată cu zeama roşie picurată din feliile pe care le devoram până la coajă, după care ne spălam la fântână pe mâini şi jucam mai departe. Din cei patru, doi au murit. Eu am îmbătrânit. Dar plaja va fi rămas aceeaşi, invadată de alte trupuri bronzate, dimineţile trebuie să fie şi acum, acolo, dimineţi fără cer, iar marea se clatină, cu siguranţă, la ţărm la fel de îmbietoare, când nu o agită valurile. Şi, fireşte, vor rămâne tot aşa când din cei patru nu va mai exista nimeni. Cu minunata şi teribila ei nepăsare, pe care noi nu o vom putea învăţa niciodată, natura uită tot, chiar şi pe cei care au avut naivitatea să creadă că, măcar, la mare nu există decât prezent.

Octavian Paler în Autoportret într-o oglindă spartă
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ca un fir albastru fumul de ţigară

în timp ce făceai dragoste cu mine
îţi împleteam din părul tău blond
aripi de înger

amândoi ne doream să ne smulgem din noi
din lutul trupurilor noastre bătrâne
deşi de multe ori zborul ne era scurt
din când în când reuşeam să ne înălţăm
şi acolo sus ne dezbrăcam de carne şi sânge
ne desprindeam de grija zilei de mâine
de boli de nevoi
nici nu mai respiram
păşeam cumva în moarte ţinându-ne de mână
două năluci străvezii abia pâlpâind
şi totul ţinea mai mult de o veşnicie
până când ne aprindeam ţigările
iar fumul de ţigară ca un fir albastru năuc
se furişa pe lângă noi
şi se ridica tot mai înalt tot mai subţire
iar din noi în timp rămâneau
doar două mucuri de ţigară

de multe ori mă visez că sunt
un mărfar uitat pierdut într-o gară pustie
unde nici măcar vântul nu vrea să mai adie
şi unde timpul nu mai curge
e prins strivit de acele macazului
de pe calea ferată ce duce spre Calea Lactee

poezie de Petru Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pruncul din sâmburi de cais

de-o vreme
mă tot străbate drumul de fier
din ochi şi până în tălpi
pe piept numai şine de cale ferată
zici că sunt corzi imense de ţambal

hei,
sunt poetul naiv
cu ochii însămânţaţi
cu zare căpruie
în carne îmi creşte
multă umbră
ca un ghemotoc de întuneric
şi tare trist mai sunt
că te-am pierdut
tu eşti zmeul
care s-a tot înălţat
şi nu am mai avut sfoară de ajuns
să te ţin aproape de mine

oare de ce cred
că eşti pasărea pictată
în fereastra bisericii din sat
şi nici de ce
coastele îţi sunt zăbrelele
care-ţi ţine zborul ferecat
nu-i aşa că Dumnezeu
e artist la trapez,
la circul şchiop
din Fayoum?

hei,
câtă pădure am despicat
cu pieptul
ca drujba în rapel
mi s-a spus
că m-am născut bătrân,
desfrunzit,
pe drum de pământ în căruţă
există un loc la marginea satului
unde caii s-au oprit din senin
şi m-am născut
acolo bunicul a săpat o fântână
de sete topită în adânc
unde îngerii strălucesc luminaţi
pe treptele ei am plâns
şi am sângerat
lemn sfânt pietrificat în pruni
eu, feciorul abia acum născut

trupul meu din sânge
şi din durere a fost făcut
din care femeile muşcă
hălci mari de lumină
şi multă nefericire
nici măcar nu ştiţi
că mă vor crucifica
cucii în asfinţit
oh,
veşnicul mire al morţii,
pruncul pitit
într-un sâmbure de cais

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prince

Era crescut, de mic, şi îngrijit
ca fiu al unui mare campion
ce nu ştia ce-nseamnă abandon
la cursele de cai ce l-au călit
în Albion.

Iar mama lui, pur sânge englezesc,
fusese,-n tinereţe,-o mare stea
ba, chiar şi-acum, bătrână, tot putea
s-arate celor ce o îngrijesc
valoarea sa.

Căci fiul ei, un mânz promiţător,
era de-acum, doar la un an, frumos,
puternic, ne'nfricat, ambiţios,
şi se vădea a fi un luptător
periculos.

Iar Prince era, nu doar un nume dat
la naştere, aşa cum l-a primit,
era chiar numele cel potrivit
urmaşului atât de talentat
şi de iubit.

Acum, el vede ochii-ngrijoraţi
ai unui medic, tânăr specialist
în boli precum a lui şi, sufletist,
îi mângâie cu vorbe ca-ntre fraţi.
E foarte trist,

Căci boala lui a început demult,
din noaptea când o ploaie l-a surprins
şi i-a adus, în sânge, foc nestins
ce-l mistuie şi-l afectează mult.
Se simte-nvins.

Iar Lady, cum o ştie el de mic,
e tristă şi mai plânge-atunci când el
refuză şi grăunţe, orice fel,
nu poate să mănânce mai nimic,
iar orz, defel.

Dar azi, i-a amintit, în lung discurs,
de-nvingători, de tatăl, mama sa,
şi l-a convins că, numai dacă vrea,
în lupta lui, ca-n orice alt concurs,
Va câştiga.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiul cel mai mic

Odată o pildă Domnul nostru-a spus
C-un om bogat ce avea doi fii
Dar fiul cel mai mic s-a dus
Să bată-n lumea mare doar câmpii

Iar fiul cel mai mare la casa părintească
Rămas-a să lucreze pe-al tatălui ogor
Cu muncă şi cu sârg viaţa să-şi trăiască
Acasă dar clădindu-şi prin muncă-un viitor

Şi fiul cel mai mic averea şi-a pierdut
Cu fetele stricate şi oamenii cei răi
Sărac curând ajunse şi-un om necunoscut
Căci a călcat porunca — de la părinţii săi

Şi-a fost lovit amar de atâta sărăcie
Căci el ajunse la porci îngrijitor
Chiar el ce-odată avese — atâta bogăţie
În zdrenţe ajunsese ca orice cerşitor

Însă prin neagra noapte un glas el auzi
Întoarce-te acasă căci tatăl tău te aşteaptă
Şi el la sânul lui din nou te va primi
Căci el e atât bun — şi tatăl tău te iartă

Şi iată dar băiatul spre casă a plecat
Iar tatălui îi spuse ceva — că fiu-i se va-ntoarce
Şi tatăl lui nerăbdător mereu l-a aşteptat
Acasă dar voind ca să-l primească-n pace

Când iată dar pe drum venea din depărtare
Un chip necunoscut — creştea şi tot creştea
Când tatăl îl aştepta cu atâta nerăbdare
Căci pe băiatul lui acasă din inimă-l voia

Şi iată chipu acela mai mare şi mai mare
Cine-o fi oare — or" n-o fi chiar băiatul meu
E el — şi se avântă deodată-n alergare
Şi-n braţe îl cuprinse chiar pe băiatul său

O fiul meu o fiul meu — ce mare bucurie
Iar să te revăd acasă c-ai venit
O să te îmbrac ca fiu şi-o să-ţi dărui o mantie
O fiul meu — o fiul meu iubit

Eu nu sunt vrednic ca numele să-ţi port
Şoptise fiul cel mai mic cu atâta întristare
Dar tu eşti fiul meu şi eu îţi dărui tot
Căci dragostea mă arde cu atâta frământare

Aduceţi haina cea mai bună pentru al meu băiat
Şi puneţi-i inelu-n deget căci astăzi îl primesc
Se-ntoarce fiul meu acasă şi atât m-a bucurat
Căci dorul azi mă face mai mult să îl iubesc

A fost pierdut — dar s-a găsit şi iată-l lângă mine
S-a-ntors băiatul meu acasă şi eu în sărbătoare
Iarăşi îl primesc căci nu e orişicine
E mare bucuria — o vai e atât de mare

Dar fiu ce rămase acasă — rămăsese-n curte
Nu vrea să intre-n casă căci tatăl l-a primit
Pe fiul cel mai tânăr ce nu voi s-asculte
Şi-averea lui întregă el şi-a prăpădit

Doi oameni iată — în faţă ni se arată
Fiul cel mai mare în casă ce-a rămas
Dar inima lui crudă pe fratele nu-l iartă
Şi nu-l mai vrea în casă nici măcar un popas

Şi fiul cel mai mic ce-acum el s-a întors
Din nou la tatăl său şi care l-a crescut
Dar nu mai vrea nimic căci iată e pe dos
Ştie că averea — praf el a făcut

Eu văd în fiul cel mai mare — îl văd pe Israel
Iar fiul rătăcit — neamurile care
Îşi văd distrusă viaţa şi-l vor pe-al vieţii Miel
Căci vor ca să se scape de moarte şi pierzare

Fiul cel mai mic la tatăl s-a întors
Şi astfel fu găsit din plin de tatăl său
Dar fiul cel mai mare era neserios
Deşi era acasă — era în sine rău

El nu vedea iubirea şi n-o înţelegea
Trăind dar în belşug şi fără suferinţă
Tot că-i aparţine lui — însuşi el vedea
Şi nu-i păsa nicicum de-a fratelui fiinţă

El nu privea prin Duhul ci numai doar prin fire
Vroind să aibă totul vroia numai avere
Cum fratele mai mic odată în neştire
Aşa gândi odată firea doar cum cere

Tatăl Cel din ceruri vrea să ne desprindă
De tot ce avem aicea averi şi chiar comori
În El să ne încredem viaţa-ni să depindă
De-a Sale slăvi din ceruri — şi nu de-ai firii zori

Şi nu dar de pământ de bunuri şi averi
Ci doar de Fiul Lui Isus — pe veci să fim legaţi
Căci El este Lumina ce ne-a adus de nicăieri
Şi ne-a luat cu Sine să-i fim pururea fraţi
31-10-2019 mănăştur

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

După ce a trecut sâmbăta, când se lumina de ziua întâi a săptămânii (Duminică), au venit Maria Magdalena şi cealaltă Marie, ca să vadă mormântul. Şi iată s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului, coborând din cer şi venind, a prăvălit piatra şi şedea deasupra ei. Şi înfăţişarea lui era ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada. Şi de frica lui s-au cutremurat cei ce păzeau şi s-au făcut ca morţi. Iar îngerul, răspunzând, a zis femeilor: "Nu vă temeţi, că ştiu că pe Iisus cel răstignit Îl căutaţi. Nu este aici; căci S-a sculat precum a zis; veniţi de vedeţi locul unde a zăcut. Şi degrabă mergând, spuneţi ucenicilor Lui că S-a sculat din morţi şi iată va merge înaintea voastră în Galileea; acolo Îl veţi vedea. Iată v-am spus vouă." Iar plecând ele în grabă de la mormânt, cu frică şi cu bucurie mare au alergat să vestească ucenicilor Lui.

Sfântul Matei în Sfânta Evanghelie după Matei, Învierea lui Hristos. Arătările Mântuitorului. Porunca botezului. - 28:1-8
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ode

1

Din grădinile lui Adonis, Lydia, iubesc
Cel mai mult trandafirii efemeri,
Cei care-s sortiţi să moară
În ziua-n care s-au născut:
Înfloresc când soarele e sus pe cer
Şi mor înainte ca Apollo, către seară,

Să coboare pe boltă dincolo de orizont.
Să facem din vieţile noastre-o lungă zi:
Nu contează, Lydia, nopţile trecute
Şi nu trebuie să ne gândim la cele care vor veni,
Nici cât de puţină vreme să trăim ni-i dat.

2

Să fii măreţ, să fii întreg: nimic din ceea ce eşti
Să nu exagerezi, nici să excluzi.
În fiecare lucruşor, fii totul. Dă tot ce ai
În tot ce faci, oricât de neînsemnată acţiunea ta.
Întreagă luna, fiindcă se-nalţă atât de sus în slavă,
Se reflectă-n fiecare lac.

poezie clasică de Fernando Pessoa, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acum nu mai vreau să fiu nici în New York, nici în Londra, nici în Moscova! Nu mai vreau să-mi petrec şapte ore pe zi pe drum într-un oraş mare, oriunde aş avea nevoie să mă duc. Pe când, din Bucureşti, munţii sunt la două ore, marea la trei ore. În plus, cum călătoresc mult la concerte, întotdeauna îmi ia foarte puţin să ajung la aeroport, în 15 minute sunt acolo. Din punctul ăsta de vedere aveţi unul dintre cele mai bune aeroporturi pe care le-am văzut vreodată. Am stat şi m-am gândit: în ce ţară mai găseşti toate aceste lucruri laolaltă? Hmm, Moscova nici măcar nu are mare. Iar când locuiam în Anglia, îmi lua trei ore să ajung la aeroportul Heathrow. Aşa că Bucureştiul mă eliberează. Şi dacă aş putea, aş vrea să locuiesc într-un sătuc din România.

Eduard Kunz în Jurnalul Naţional (10 februarie 2013)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeie

Cât de trist este să fii femeie!
Nimic pe lumea asta nu-i mai ieftin.
Băieţii, asemeni unor Zei căzuţi din Paradis,
Stau sprijiniţi de uşă.
Inimile lor înfruntă cele Patru Oceane,
Vântul şi praful a o sută de mile.

Nimeni nu-i bucuros când i se naşte-o fată:
Prin ea familia nu obţine mai multe provizii.
Când creşte mare, stă ascunsă-n camera ei,
Temătoare să privească-n ochii unui bărbat.
Când părăseşte casa părintească nimeni nu plânge –
În grabă, ca norii după ce a stat ploaia.

Îşi înclină capul şi-şi ascunde faţa,
Dinţii apasă pe buzele ei roşii:
Se înclină şi îngenunchează de nenumărate ori.
Trebuie să fie smerită până şi-n prezenţa slujnicilor.

Dragostea lui e la fel de îndepărtată ca stelele de pe cer,
Şi totuşi floarea soarelui întoarce capul după soare.
Inimile lor sunt mai separate decât apa şi focul –
O mie de răutăţi s-au adunat deasupra ei.

Chipul ei însoţeşte prefacerile anilor:
Stăpânul va găsi mereu alte plăceri.
Odinioară erau substanţă şi umbră,
Dar acum sunt la fel de îndepărtaţi ca Hu de Ch'in,*
Deşi Hu şi Ch'in s-ar putea întâlni mai repede
Decât fiinţele aflate la o depărtare
Mai mare decât cea dintre Ts'an şi Ch'ēn.**

* Două ţinuturi din China.
** Două stele.

poezie de Fu Hsüan, 217–278, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Altruismul poate fi blestemul cel mai mare care se abate asupra ta. Altruismul nu este niciodată începutul în relaţiile interumane, cu atât mai mult în iubire. În iubire, dai din ce ai sau din ce eşti, ca să îl parafrazăm pe Arsenie Boca. Dar ce ai sau ce eşti vine din ceea ce îţi acorzi tu ţie. Mai simplu, prima oară acumulează tu ca să poţi să dai ceva. Adică fii egoist la început ca să îţi permiţi luxul mai târziu de a fi altruist. Fă-ţi lista cu ce vrei tu pentru tine. Şi pune-o în frunte ca toţi cei care te văd zilnic să ştie clar care îţi sunt priorităţile. Pişă-te pe nevoile altora până când ale tale nu sunt satisfăcute pentru că altfel o să te duci în mormânt tu şi îi tragi şi pe ceilalţi după tine într-un vârtej de reproşuri, răzbunări şi resentimente pentru că ţi-ai cheltuit viaţa încercând să îi faci pe alţii fericiţi doar ca să constaţi că ai încercat să hrăneşti un sac fără fund. Prima oară, fiecare e responsabil de nevoile lui. Fă orice e posibil ca să fii fericit. Apoi, poate vei avea şansa să şi dai din ceea ce ai. Din iubirea ta, din timpul tău, din abundenţa ta materială sau spirituală. Prima oara eşti tu. Cine spune altceva vrea să obţină ceva de la tine şi nu ştie cum decât încercând să te facă să te simţi vinovat invocând altruismul. Adică fii tu altruist, că egoistul din mine vrea ce ai tu.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mai uită-te în suflet!

E vremea veseliei cu muzică şi dansuri,
E vremea când tu vrei să fii om bun,
Când binecuvântam în scris orice fiinţă,
Pe foaie simte lumea, acuma, în Ajun.

Nu simţi în pieptu-ţi gândurile bune,
Nici pentru vecinul, nici pentru cei dragi,
Dar le trimiţi în scris multă iubire,
Uitând că la sfârşit pe toate-o să le tragi.

Mai uită-te în suflet, coboară pe Pământ,
Nimic din ce-i aici nu este veşnicie,
Adună nestemate pentru Domnul Sfânt,
Să fii om bun mereu, nu doar trei zile.

poezie de Emilia Mariam
Adăugat de Emilia Mariam
Comentează! | Votează! | Copiază!

Patru cântece din Dunhuang

Melodie: "Dorinţa eternă"

1.
Era un trecător pe partea dinspre apus a râului,
bogat şi reputat cum puţini sunt pe lumea asta.
Toate zilele petrecea în oraşe de purpură
... dansând şi cântând.
Cupa era umplută iarăşi şi iarăşi, până când cădea beat;
trăia uşor, golind mereu cupele de aur,
încercând mereu savorile zilei, urmărind plăceri–
Unii oameni sunt prea bogaţi şi nu se mai întorc niciodată acasă.

2.
Era un trecător pe partea dinspre apus a râului,
numai el ştia ce singurătate vastă trăia;
obrazul îi era acoperit de murdărie şi de praf,
ceilalţi îl înşelau în fiecare zi.
În fiecare dimineaţă stătea în partea de apus a pieţei;
din cauza vântului lacrimile îi curgeu şiroaie pe obraji.
Ȋi era dor de casa lui aflată departe, departe de tot–
Unii oameni sunt prea săraci şi nu se mai întorc niciodată acasă.

3.
Era un trecător pe partea dinspre apus a râului,
bolnav, aproape de moarte.
Totuşi, se încăpăţâna să reziste, aşteptând veşti,
deşi cu trecerea timpului devenise evident că trebuie să plece.
Sătenii l-au târât la marginea drumului dinspre apus,
i-au prins de trup o etichetă pe care îi era scris numele;
tatăl şi mama lui nu mai ştiau nimic despre el–
Unii oameni mor şi nu se mai întorc niciodată acasă.

Melodie: "Gaiţa pe ramură"

4.
Nu mai pot răbda gaiţa şi toate poveştile ei extravagante!
Îmi aduce veşti bune, dar niciodată nu vine şi cu dovezi.
Zilele astea, când va zbura prin preajmă, o voi prinde
şi-o voi închide într-o colivie aurită, punând capăt clevetirilor!
Am venit la ea cu cele mai bune intenţii, dându-i veşti de bun augur–
cine s-ar fi gândit că mă va închide într-o colivie de aur?
Singura mea speranţă e că soţul ei mercenar se va întoarce curând acasă,
iar ea va deschide colivia şi mă va lăsa liberă să zbor către norii cei albaştri.

poezie de autor necunoscut/anonim, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Calea viselor

E-o umbră ce se leagănă de parcă
ar vrea, hipnotizat, să plec departe,
iar sufletul să nu se mai întoarcă
din lumi ce nu-s nici vii, nu sunt nici moarte.

Ascult imboldul inimii ce saltă
domol, în ritmul unei vechi pendule,
în intervale-n care nu tresaltă
când sângele încearcă noi formule.

Pornesc din întuneric spre lumina
ce-mi strigă o chemare dinspre Lună
prin raze ce descoperă cortina
ce două lumi încearcă să opună:

O lume-n care totul se măsoară
în timpul care trece iluzoriu,
şi alta,-n care-am fost de prima oară,
eternă, infinită, purgatoriu.

Aleg un drum ce pare o cărare
spre poarta ce-mi apare larg deschisă
spre lumea veche, calea salvatoare
pe care doar iubirea e admisă.

Şi merg... şi merg... un suflet ce se pierde
în raza de lumină care vine
cu zorii ce-ndrăznesc să îmi dezmierde
un vis neterminat, întors în mine.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Oare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!