Am prins lumină

muşcam şi mergeam adusă de spate cărarea străbătută
de mulţi alţi paşi desculţi unii neîntorşi din însoţirea spinilor
se lungea dincolo de sentimentul curăţeniei
norii veneau groşi disperaţi că nu puteau să aştearnă soare
lumea era tulbure durerea aproape că dănţuia în dezmăţ
alţii zbierau şi îi făceau semne indecente

muşcam aerul greu şi târam umilinţa
parcă trăgeam un copac mare cu rădăcini şi pământul tot
mi-era greu să-i calc pe urme care încălţări mi se făceau
abia că puteam să înaintez
îl atingeam cu privirea mă temeam însă el simţea această neînsemnată iubire
şi prindea puteri să ducă omenirea pe-o singură cruce

muşcam din aerul mânjit cu sudoarea sforţării sale trupeşti
avea gust de pâine ca nicio pâine
am chinuit lângă durerea lui şi n-am ştiut cum e să doară
m-am închinat la picioarele lui sărutate de câte femei oare
şi-am prins o picătură din sângele sacrificat
avea gustul vinului niciodată băut

băteau clopotele dintr-un fulger de furtună am prins lumină
şi drumul înapoi spre nepăcătuire mi s-a deschis

poezie de Ottilia Ardeleanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Epitaful unui câine

Pe stăpân mi-l mulţumeam
Când muşcam pe hoţi de mână,
Dar pe-amanţi eu nu-i muşcam
Mulţumind şi pe stăpână.

epitaf epigramatic de Martin Opitz din Epigrama germană de cinci secole (1999), traducere de Florea Ştefănescu
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spre seară

tăceam şi cât de mare ne era cerul
trăgeai cu ochiul
mă făceam că număr strugurii din vie
cântau greierii jiul curgea
peste pietriş gândurile făceau vârtej

lumea îşi strângea drumul spre casă
călcând pământul cu grijă
seara oboseala se băga sub carne frângea oase

câţiva copii încă hoinăreau
nu şi-ar fi dat jocul pe nicio bucătură de mămăligă
cu greu s-ar fi stins incurile

ce amintiri de chihlimbar

mi-ai luat mâinile să fi fost un timp în care
le-ai cercetat le-ai sărutat
nu ştiam cum să le ţin în căuşurile tale
mici vetre de pâine

deodată mi-ai spus ce delicate sunt
se zbătea în pieptul meu şi mai mare tăcerea
să fi zâmbit nu mai ştiu
era lună plină

mâinile mele îţi scriu din viitor
nu am uitat
ai predestinat la ce sunt ele bune

poezie de Ottilia Ardeleanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marţi spre Luni

Era aproape Marţi şi pereţii se crăpau de ziuă
Noaptea de Luni se târâse pe brânci să-şi ducă chinul la bun sfârşit şi îmi bătea în geam să o primesc în casă şi să-i dau altă cămaşă că a ei se rupsese în coate
Mirosea a albastru de metil
Am primit-o în casă, i-am schimbat cămaşa de noapte
Am căscat adânc amandoi de parcă muşcam din lună,
Ne-am uitat unul la celalat şi am decis din priviri să mai dormim măcar până la 10:00

poezie de Florin Sandu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Armonie conjugală

În tinereţe dintr-un măr muşcam
Şi amândoi din el ne săturam
Şi-am împărţit la mere într-atât
Că sunt sătul şi astăzi... până-n gât.

epigramă de Florin Rotaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântecul lui Hiawatha XXII: Plecarea lui Hiawatha (fragment)

Pe ţărmul de lângă Gitchie Gumee,
Lângă luminoasa Mare cea Mare,
Lângă intrarea cortului,
În dimineaţa plăcută de vară
Hiawatha a stat şi a aşteptat.
Pretutindeni plutea o prospeţime tânără,
Pământul freamăta de viaţă,
Iar sub ochii lui prin aerul însorit al zilei,
Înspre vest, către pădurile din apropiere,
Treceau în valuri fluturi aurii,
Treceau roiuri de albine mirosind a miere,
Scăpărând, cântând prin aerul însorit al zilei.
Senin, deasupra-i, se întindea tot cerul,
Şi, neted ca oglinda, lacul în faţa lui –
Din adânc a izbucnit la suprafaţă-un sturion,
În scânteieri de diamant, prin aerul însorit al zilei;
La margine de lac, pădurea verde
Se reflecta-n apa nemişcată,
Vârful fiecărui copac îşi avea umbra
Încremenită în apa nemişcată.
De sub sprânceana lui Hiawatha
A dispărut orice regret, orice privire sumbră,
Aşa cum ceaţa părăseşte apa nemişcată,
Cum aburul ridicat din iarbă-ncet se pierde.
Cu un surâs rotund de fericire,
Cu privirea luminoasă
A celui care tocmai a avut o viziune,
Hiawatha a stat şi a aşteptat.

poezie clasică de Henry Wadsworth Longfellow, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pădureţul cel hămesit de foame se aşeză la poalele muntelui de pâine şi începu să înfulece din el, de parcă se băteau turcii la gura lui. Într-o singură zi n-avu ce alege din muntele de pâine; şi când se lăsă seara, nu mai rămăsese din el nici măcar o fărâmiţă...

Fraţii Grimm în Gâsca de aur
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Destin şi soartă

Ziua în care mi s-a scris destinul era înnorată,
Universul avea o vibraţie de armonie sincopată,
Ursa Mică tăinuia cu Marte un trigon,
iar eu mă născusem să fiu doar Epigon.
Un bumerang cosmic mi s-a înfipt adânc în spate,
ca să port durerea pe drumul scris de Carte,
misterele Universului sălăşuiau în străfunduri neştiute,
care se îndepărtau uşor nevăzute.

Tatuate în suflet, iubiri şi regrete meschine
mă purtau pe cărări şi poteci de neghine,
şoaptele sufletului fugar mă amăgeau,
iar vampirii lumii mele, de vlagă, mă sugeau.
Energiile furtunilor erau apocaliptice,
iar eu înaintam în căutări eliptice,
Orion şi-a prins în centură o stea,
dar destinul o îndepărta să nu fie a mea.

Înfometat de mine, cel de mâine,
am înfipt mâinile în mărăcini ca într-un colţ de pâine
şi-am gustat din fructele deşarte ale vieţii,
aşezând prezentul nevolnic în Oaza Frumuseţii.
M-am ridicat să prind o rază de lumină
şi am căzut în Jungla Hienelor din Grădină,
care mi-au devorat trupul ce era deja stafidit...
Şi nu mă durea, pentru că eu mi-am dorit!

Din pământul plin de sânge mi-am modelat alt chip,
apoi m-am oglindit în Fluviul Vieţii un timp.
M-am aruncat într-un val să mă spăl de păcate
şi am înotat zile-n şir, doar pe spate,
mi-am desprins bumerangul în pietrişul din mal
şi-am domesticit din sălbăticie un Cal,
să-mi fie prieten în toate...
Şi Credinţa în Tine mi-a arătat
că şi-un Epigon poate!

poezie de Mirela Grigore
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tăuraşul

Micuţul abia se ţinea în picioare. Totuşi, extras
de lângă mama lui şi din mirosurile grajdului,
el reuşea să impresioneze prin superba lui mândrie,
reprezentând promisiunea unei viitoare suveranităţi, ilustrată
de felul în care, deşi lipsit de coarne, încerca să ne-împungă.
Lumina neîndurătore-a soarelui reflectată pe cocenii de porumb
se-îmlânzea căzând pe coapsele lui.
Era prea semeţ pentru o vârstă atât de crudă.
Mă ducea cu gândul la detronatul rege Richard al II-lea.

"Nu investim bani decât în viţeluşe", a decretat Freeman.
Martor fiind, preotul şi-a frecat nasul, eliberând patetic
aburi pe nări în aerul încremenit al zilei.
"Mare păcat," a oftat el.
Privirea mea a trecut dincolo de pălăria lui, către cerul gol
de deasupra ghemului întunecat de oameni
şi a tăuraşului care urma să primească prima lovitură.

Izbit,
tăuraşul s-a opintit pe picioruşele din faţă,
vrând parcă să strângă destulă putere
pentru a se năpusti într-o năvalnică, eliberatoare, goană nebună...
s-a clătinat... şi-a ridicat spre noi privirea care se înnegura –
şi-am văzut că acolo la capătul îndepărtat
al privirii lui speriatei eram noi, devenind din ce în ce mai mici,
până când am devenit una cu ciocanul uriaş
care l-a lovit din nou, năprasnic, peste urechea însângerată,
trântindu-l în ţărână, unde-a încremenit rostogolit pe-o parte,
asemeni unui trunchi de copac doborât.

Sub coama dealului
râul clipocea pe plaja îngustă.
Am săpat o groapă adâncă şi-am aruncat în ea viţelul mort.
S-a auzit un sunet ca un fel de lipăit, un gâlgâit funebru,
în vreme ce trupul lui cald se dilata, relaxându-se.
Împăcat, tăuraşul zăcea parcă adormit,
cu un picioarele din faţă încrucişate,
lipsit de-acum de mândrie şi nespus de frumos
în starea aceea de nemişcare, în groapa răcoroasă.
M-am întors într-o parte şi-am plâns.

poezie de Irving Layton, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Corp delict

Aşternut ne-a fost doar fânul,
Pân'-a prins nevasta... tâlcul,
Că-ţi muşcam, iubito, sânul,
Şi-ţi uitai la mine... sfârcul!

epigramă de Dumitru Sârghie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uneori, aşa cum Eva s-a născut din coasta lui Adam, o femeie se năştea, în timp ce dormeam, dintr-o poziţie greşită a coapsei mele. Alcătuită din plăcerea pe care eram pe punctul să o gust, îmi închipuiam că ea era cea care mi-o oferea. Trupul meu, ce simţea în al ei propria-mi căldură, voia să se unească cu el, şi mă trezeam. Ceilalţi oameni îmi apăreau ca foarte îndepărtaţi, pe lângă această femeie pe care o părăsisem abia cu câteva clipe în urmă; obrazul îmi era cald încă de sărutarea-i, trupul meu simţea încă greutatea trupului ei. Dacă, aşa cum se întâmpla uneori, avea trăsăturile unei femei pe care o cunoscusem în viaţă, trebuia să mă dăruiesc pe de-a-ntregul acestui scop: să o regăsesc, ca aceia care pleacă în călătorie pentru a vedea cu ochii lor o cetate dorită şi îşi închipuie că poţi gusta într-o realitate farmecul visului.

Marcel Proust în În căutarea timpului pierdut
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

nu eram de atunci,
tot ce venea,
nu văzusem,
nu aveam
tactici de sprijinit gândul,
se făcea greu, foarte greu
şi cădea.

era duminică la fântână,
mă uitam la femeile
care îşi spălau lacrimile cu leşie.
în aer se împânzea
un miros de bandaje murdare,
ca şi când ochii lor ar fi zăcut
prin spitale de război răni întregi.

lângă ele erau copii şi câini,
aveau aceleaşi priviri ridicate a frică
şi întrebare,
le era foame,
dar aşteptau cu maţele mute
să se scurgă durerea aia
a sângelui din femei
odată cu leşia şi sarea.

din case se auzea
câte un glas gros de băutură putredă
chemând încă o sticlă
sau încă o datorie la pat.
după gardurile conjugale,
era aproape târziu.

ici-colo se aprindeau lămpi abătute,
semn că se întorceau la tristeţe
ca tâmple supuse.
după ele veneau,
căscând de foame şi nevinovăţie
copiii şi câinii.

era spre noapte duminica,
nu mai era chiar sărbătoare,
palmele se auzeau înjurând
de dumnezeii mă-tii de femeie obrajii,
lasă că până mâine îţi trece.

apoi era linişte.

pe câte un prag,
mai rămânea un nesomn de copil,
mânca
un colţ de pâine umplut cu brânză.
se uita
la măreţia domnului
care a făcut stelele.

şi cred că la sfârşit plângea.

poezie de Corina Daşoveanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Imnul şarpelui

Şarpele în grădină
Dacă n-a fost Dumnezeu
Atunci a fost zborul
Şi energia din sângele lui Adam.

Sângele din trupul lui Adam
Care s-a strecurat în Eva
Era elementul nemuritor
Despre care Adam a jurat c-a fost iubire.

Sângele din trupul Evei
Care i s-a scurs din pântec –
Înnodat pe cruce
Nu avea nume.

Nimic altceva nu s-a întâmplat.
Din iubirea care nu poate muri
Se revarsă milioane de chipuri
Şi epiderma agoniei

Pentru a atârna... o coajă goală.
Suferinţa încă
Nu întunecă grădina,
Nici cântecul şarpelui.

poezie de Ted Hughes din Cioara. Din viaţa şi cântecele ciorii, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jurnal de călătorie - de vorbă cu mine

fiecare zi mă renaşte aşa cum se aşează vrăbiile pe gard pun lacăt la poarta gândurilor amintiri însoresc zâmbete ca o rugăciune mai tânără cu un mâine care se face prezent
//sau cine mai ştie ce o mai fi
până atunci te sărut mamă şi-ţi spun sărut mâna suntem atât de departe dar tu ştii că eşti mereu aproape în sufletul meu
ne este bine aici
dar nu ca atunci când ne întoarcem
acasă culorile sunt atât de vii şi aerul atât de proaspăt
pământul se lasă călcat şi şterge urmele noastre
ca norii suntem //
umblu desculţă
picioarele mele au perne de aer
calc apăsat //
trenurile nu mai respectă orarul nici picioarele nu mai duc pe drumul ştiut
toate se întâmplă de parcă lumea se vrea de la început (Eva nu avea nicio rivală şi Adam se plictisea numărându-şi coastele)

de la un timp nu mă mai satur de somn şi visele-mi se aşează sub pernă numărând fulgii să văd dacă pot face măcar o aripă de înger să atingă lumea aceasta
şi o pajişte în care să zburde mieii care nu vor deveni niciodată oi

nu pot învinge timpul dar mă pot bucura de el

poezie de Mihaela Popa (Fulg de nea)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un cântec straniu şi extravagant

I s-a părut că vede-un Elefant
Cântând la fluier, tolănit pe-o coastă:
S-a mai uitat o dată şi s-a prins
Că era un răvaş de la nevastă.
"În sfârşit, realizez," a spus,
"Cum viaţa mea devine o năpastă!"

I s-a părut că vede-un Bivol
Deasupra şemineului de lângă pat
S-a mai uitat o dată şi s-a prins
Că era doar Nepotul lui de pe Cumnat.
"Dacă nu părăseşti această casă,"-a spus,
" Chem poliţiştii imediat!"

I s-a părut că vede Şarpele-cu-Clopoţei
Adresându-i în greceşte-o întrebare:
S-a mai uitat o dată şi s-a prins
Că era Mijlocul Săptămânii Viitoare.
"Un singur lucru regret," a spus,
Că nu pot sta puţin cu dânsul la taclale!"

I s-a părut că vede-un Casier de Bancă
Coborând alene din tramvai:
S-a mai uitat o dată şi s-a prins
Că era un Hipopotam, nici gri, dar nici bălai.
"Dacă va lua cina cu noi, mă tem," a spus,
"Că n-o să ne rămână multă pâine – şi nici ceai!"

I s-a părut că vede-un Cangur
Râşnind harnic boabe de cafea:
S-a mai uitat o dată şi s-a prins
Că era, doar din cartofi făcută, o Chiftea.
"Dacă-ar trebui s-o-înghit," a spus,
"Sigur, m-aş îmbolnăvi de-o boală foarte grea!"

I s-a părut că vede-un Docar cu Patru Cai
Tras alături de fotoliu şi de baldachin:
S-a mai uitat o dată şi s-a prins
Că era c-un Urs Decapitat vecin.
" Prostuţul," a spus, " bietul prostuţ!
"Aşteaptă să-i servesc prânzul, ca un bun creştin!"

I s-a părut că vede-un Albatros
Dând din aripi lângă lampă:
S-a mai uitat o dată şi s-a prins
Că era un timbru poştal dându-se stambă.
"Mai bine-ai pleca acasă,"-a spus
Nopţile-s umede şi nu-i rost de nici o trampă!"

I s-a părut că vede cum Poarta Grădinii
Se deschide şi se-învârte cheia:
S-a mai uitat o dată şi s-a prins
Că era Regula de Trei Compusă şi de-aceea,
" Totul e-învăluit de mister," a spus,
" Asta-i clar pentru mine, cum pentru foc scânteia!"

I s-a părut că vede-un Argument
Care dovedea că el e, la Roma, Papă:
S-a mai uitat o dată şi s-a prins
Că era o Bucată de Săpun în apă.
"Un fapt îngrozitor," a spus pierit,
"Iată, s-a topit orice speranţă,-oricât de slabă!"

poezie de Lewis Carroll, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ai văzut

ce greu am scăpat de textualism
ce greu m-am des
prins de practica autoreferenţială
textul era să mă ni
micească
total cum spune necruţătoarea lege
m-ai smuls cu sărutul ne
textualist
pe care l-am aşezat în caietul
de schiţe deschis din greşeală
cu greşeala păcătoşilor (?!)

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Diana Enka ieşi, pentru că simţea că nu mai poate sta o clipă în acel birou. Se sufoca, nu mai avea aer. Nu putea suporta privirea acelui om, directorul Institutului, nu pentru că ar fi fost fioroasă, ci, dimpotrivă, mult prea blândă! Blândă, dar ageră, pătrunzătoare... Se încruntă! În maşină, în drum spre Institut, îşi admirase în tăcere fiul; parcă de abia acum realiza cât de mult semăna Luci cu directorul, chiar şi la chip; un băiat frumos... Oare mai remarcase cineva această asemănare? Diana spera că nu! Fiul ei va pleca, directorul va rămâne aici, în Institut, deci, într-un fel, ar fi ca şi cum tot şi-ar avea fiul pe aproape... De ce însă ea nu simţea deloc astfel?!

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În timp ce Tenzing, îngrijorat, îl fila de jos, Hillary s-a strecurat într-un gol dintre pintenul stâncii şi o muchie verticală din zăpadă, de la marginea acesteia. Apoi a început să se caţere încetul cu încetul pe ceea ce mai târziu va purta numele de Pasul lui Hillary. Urcuşul era extenuant şi Hillary înainta pe bâjbâite, dar a continuat până când, după cum avea să scrie: în cele din urmă, când m-am târât afară din gol, ajunsesem deasupra stâncii, pe o terasă largă. Mi-am tras sufletul câteva clipe şi, pentru prima dată, am simţit că nimic nu poate să ne împiedice să ajungem pe vârf. Mi-am înfipt bine picioarele în stâncă şi i-am făcut semn lui Tenzing să urce. În timp ce trăgeam cu greu de coardă, Tenzing înainta în zigzag prin fisură, iar când a ajuns sus, a căzut epuizat ca un peşte pe care tocmai l-ai scos cu greu din mare.

Jon Krakauer în În aerul rarefiat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dincolo de cuvinte

am legat un ţărm de ultima furtună
am legat picăturile de ploaie de jur-împrejurul insulei
la mijloc am prins cel mai înalt val
şi-am făcut un cort viu pescarului meu

de-acum ştiu că
liniştea e singură
aşa cum iubirea mă plimbă prin eu-l şi prin tu-ul
acestei depărtări din suflet

de-acum ştiu să
citesc anotimpuri care mă leagă şi dezleagă
într-un şotron configurat în trifoiul plin cu rouă

de-acum ştiu şi
merg acelaşi pas pe loc
într-o suire nemuritoare
cu pescarul bătrân şi insula mea verde

de-acum ştiu că
tot acel timp de care n-am ştiut
e tot acest zâmbet din furtună

am legat de mine un fluture
şi-am prelungit o zi
cât o viaţă

poezie de Dorina Şişu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am căutat iubirea...

Am căutat iubirea ca pe-o cetate sfântă
ca pe un cer de cântec în lumea de dureri.
Am dat năvală-n lume spre tot ce ochiu-ncântă.
Şi-am întâlnit durerea. Dar cerul nicăieri.
Am căutat iubirea ca patrie voioasă
ca pe-un pământ edenic de pace troienit,
să spun odată clipei: "Rămâi, eşti prea frumoasă!"
Şi-am străbătut pământul, dar pace n-am găsit.

Am căutat iubirea ca pe un cer al firii.
Şi-am vrut să-i ies în cale cu ramuri de finic,
să sorb din cupa lumii nectarul fericirii.
Şi-am spart în ţăndări cupa, căci n-am găsit nimic.

Am căutat zadarnic. Dar într-o primăvară,
am întâlnit în cale deodată un drumeţ.
Pe umerii Lui trudnici purta o grea povară,
o sarcină de zdrenţe şi cioburi fără preţ.

Trecea pe-o cărăruie întâmpinând batjocuri,
lăsând să-i rupă câinii din haină câte-un fald.
Urca pe colţi de stâncă. Şi-n urma Lui, pe-alocuri,
vedeai pe piatra rece sclipiri de sânge cald.

Şi totuşi în privire avea un cer de taină
cum n-am văzut în lume în ochii nimănui.
Şi-am vrut să-i smulg povara. Dar am căzut cu spaimă,
căci mult prea grea era povara Lui.

M-am ridicat degrabă şi L-am ajuns din urmă
să aflu ce comoară în sarcină a strâns.
Dar am simţit că viaţa ca de-un prăpăd se curmă,
când am privit prin zdrenţe cutremurat de plâns.

Căci se vedea-n comoară un clocot ca de cloacă,
un clocotit de drojdii, un spumeg de scursuri.
Tot ce-i murdar şi putred în lumea asta-ntreagă
vuia strivind grumazul sărmanei Lui făpturi.

-Dar unde duci străine povara Ta ciudată,
povară de osândă sub care-atât Te-apleci?
am întrebat drumeţul. Şi El mi-a spus în şoaptă:
-Spre apele uitării, ca s-o arunc pe veci...

-Dar tu, vorbi străinul, urcând încet privirea,
dar tu pe cine cauţi înnourat şi crunt?
-Eu... am şoptit în silă, eu... căutam iubirea...
-Iubirea?... fu răspunsul străinului. Eu sunt...

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viu

Când a ţâşnit spre fericire, larg, tărâmul de lumină şi de var?
Când mă purta pe braţe ochiul lunii,
dansam neostoită de vânt.
Îmi înfăşurase palma, în trupul câmpului, verdele bogat în parfumuri,
să nu se scurgă sângele din altoi.
Aceeaşi sunt.
Cum se păstrează viaţa stelelor în noi!
În zâmbetul aprins, s-a ţintuit nemărginirea.
Oh! cum s-a vărsat deodată-n piept, fără de veste, clocotitor, privirea!
O clipă a fost de-ajuns să se lipească de fascinaţia firii ca roua ce culege în sclipiri culori.
Cu un sărut pe glezna zilei, s-a zidit în cer surâsul galeş din flori.
Între tăcere şi contemplări de fiece mişcare, şoaptele se făceau ochi răpitor de mare.
Noaptea glăsuia dulce cum toarce furca în fuior,
amiaza avea gust de cocos şi plutire dincolo de nori.
Cât de lungă e rotirea,
cât de tainic fură înălţările neîndoielnice-n nepătrunsul din zbor
şi totuşi cât de trainic e ecoul lor!
Ţie, de care ţâşniri ale viului din tine ţi-e dor?

poezie de Iulia Dragomir
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!