Tăuraşul

Micuţul abia se ţinea în picioare. Totuşi, extras
de lângă mama lui şi din mirosurile grajdului,
el reuşea să impresioneze prin superba lui mândrie,
reprezentând promisiunea unei viitoare suveranităţi, ilustrată
de felul în care, deşi lipsit de coarne, încerca să ne-împungă.
Lumina neîndurătore-a soarelui reflectată pe cocenii de porumb
se-îmlânzea căzând pe coapsele lui.
Era prea semeţ pentru o vârstă atât de crudă.
Mă ducea cu gândul la detronatul rege Richard al II-lea.

"Nu investim bani decât în viţeluşe", a decretat Freeman.
Martor fiind, preotul şi-a frecat nasul, eliberând patetic
aburi pe nări în aerul încremenit al zilei.
"Mare păcat," a oftat el.
Privirea mea a trecut dincolo de pălăria lui, către cerul gol
de deasupra ghemului întunecat de oameni
şi a tăuraşului care urma să primească prima lovitură.

Izbit,
tăuraşul s-a opintit pe picioruşele din faţă,
vrând parcă să strângă destulă putere
pentru a se năpusti într-o năvalnică, eliberatoare, goană nebună...
s-a clătinat... şi-a ridicat spre noi privirea care se înnegura –
şi-am văzut că acolo la capătul îndepărtat
al privirii lui speriatei eram noi, devenind din ce în ce mai mici,
până când am devenit una cu ciocanul uriaş
care l-a lovit din nou, năprasnic, peste urechea însângerată,
trântindu-l în ţărână, unde-a încremenit rostogolit pe-o parte,
asemeni unui trunchi de copac doborât.

Sub coama dealului
râul clipocea pe plaja îngustă.
Am săpat o groapă adâncă şi-am aruncat în ea viţelul mort.
S-a auzit un sunet ca un fel de lipăit, un gâlgâit funebru,
în vreme ce trupul lui cald se dilata, relaxându-se.
Împăcat, tăuraşul zăcea parcă adormit,
cu un picioarele din faţă încrucişate,
lipsit de-acum de mândrie şi nespus de frumos
în starea aceea de nemişcare, în groapa răcoroasă.
M-am întors într-o parte şi-am plâns.

poezie de Irving Layton, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!