Uneori, aşa cum Eva s-a născut din coasta lui Adam, o femeie se năştea, în timp ce dormeam, dintr-o poziţie greşită a coapsei mele. Alcătuită din plăcerea pe care eram pe punctul să o gust, îmi închipuiam că ea era cea care mi-o oferea. Trupul meu, ce simţea în al ei propria-mi căldură, voia să se unească cu el, şi mă trezeam. Ceilalţi oameni îmi apăreau ca foarte îndepărtaţi, pe lângă această femeie pe care o părăsisem abia cu câteva clipe în urmă; obrazul îmi era cald încă de sărutarea-i, trupul meu simţea încă greutatea trupului ei. Dacă, aşa cum se întâmpla uneori, avea trăsăturile unei femei pe care o cunoscusem în viaţă, trebuia să mă dăruiesc pe de-a-ntregul acestui scop: să o regăsesc, ca aceia care pleacă în călătorie pentru a vedea cu ochii lor o cetate dorită şi îşi închipuie că poţi gusta într-o realitate farmecul visului.

Marcel Proust în În căutarea timpului pierdut
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

"Sunt altfel", îmi spuneam uneori cu mândrie; consideram că ceea ce mă deosebeşte de ceilalţi este expresia unei superiorităţi pe care avea să mi-o recunoască toată lumea într-o zi... Trebuia să mă smulg din făgaşul obişnuinţei; dar îmi închipuiam că mediocra condiţie burgheză poate fi depăşită fără a părăsi burghezia.

Simone de Beauvoir în Memoriile unei fete cuminţi (2011)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Imnul şarpelui

Şarpele în grădină
Dacă n-a fost Dumnezeu
Atunci a fost zborul
Şi energia din sângele lui Adam.

Sângele din trupul lui Adam
Care s-a strecurat în Eva
Era elementul nemuritor
Despre care Adam a jurat c-a fost iubire.

Sângele din trupul Evei
Care i s-a scurs din pântec –
Înnodat pe cruce
Nu avea nume.

Nimic altceva nu s-a întâmplat.
Din iubirea care nu poate muri
Se revarsă milioane de chipuri
Şi epiderma agoniei

Pentru a atârna... o coajă goală.
Suferinţa încă
Nu întunecă grădina,
Nici cântecul şarpelui.

poezie de Ted Hughes din Cioara. Din viaţa şi cântecele ciorii, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se gândi la ceea ce învăţase, la ceea ce fusese ea odată şi la ce devenise acum. Era o femeie care primise sfaturi de la omul pe care îl iubise, pe care le urmase şi încercase din răsputeri să se vindece. Era o femeie care făcuse greşeli, care uneori plângea lunea dimineaţa sau singura noaptea în pat. Era o femeie care se plictisea adesea de viaţa ei şi care găsea dificil să se dea jos din pat dimineaţa pentru a merge la serviciu. Era o femeie care avea destul de des zile când era prost dispusă, care se privea în oglindă şi se intreba de ce nu se ducea la sala de gimnastică mai des; era o femeie care se întreba uneori care naiba era rostul ei pe această lume. Era o femeie care uneori încurca lucrurile. Pe de altă parte, era o femeie care ştia ce înseamnă iubirea adevărată şi care era gata să trăiască intens, cu mai multă iubire, şi să-şi facă amintiri noi. Indiferent dacă asta urma să se întâmple în zece luni sau peste zece ani. Indiferent ce o aşteptă mai departe, ştia că trebuie să-şi deschidă inima şi să o urmeze oriunde o ducea. Între timp trebuia doar să trăiască.

Cecelia Ahern în P.S. Te iubesc
Adăugat de Iustina
Comentează! | Votează! | Copiază!

O particularitate a Aliciei H. era aceea că ea nu-şi extrăgea energia din hrană. Îmi amintesc foarte bine că am invitat-o odată la masă: abia s-a atins de mâncare, ca terorizată. Şovăia la fiecare îmbucătură şi sunt sigur că-mi făcea o favoare încercând să înghită câteva bucăţele de peşte sau nişte legume (nu cred să fi cerut vreodată carne). De fapt, îmi făcea mai multe favoruri: întâi, se afla acolo, cu mine; şi încă, trecând prin acea teribilă umilinţă care era la ea mâncatul. Era limpede că simţea pentru mine un soi de milă pesemne, dacă făcea toate astea. Iar eu îmi spuneam tot timpul: Doamne, nu se poate!

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Numai trupul

Avea linia vieţii în talpă
Şi eu mă uitam îngrozită la linia vieţii lui
Care părea foarte lungă
Şi el îmi simţea ochiul ca pe un cui.

I s-a părut firesc să mi-l scoată
Deşi se putea foarte bine
Să scape de îngrozitoarea durere
Mutându-şi talpa aspră de pe mine.

Ochiul meu care-a plătit totul
Şade acum în palma lui
Ca un copil căţărat
În vârful unui gutui.

Numai trupul rămas încă viu
Dar nevăzător
Mai clatină din când în când
Imensul picior.

poezie de Ileana Mălăncioiu din Urcarea muntelui (1985)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt şi deşteaptă, sunt şi proastă. Sunt şi frumoasă, sunt şi urâtă. Sunt şi curajoasă şi fricoasă. Sunt bună şi rea. Toate aceste caracteristici îmi aparţin. Şi încă multe altele. Le arăt cu degetul spre ceilalţi pentru că uneori nu le pot recunoaşte în mine însămi. Integrez în mine totalitatea trăsăturilor umane căci nu aş putea recunoaşte la ceilalţi ceea ce nu există deja în mine. Oamenii din jurul meu sunt oglinzi care reflectă trăsături ale personalităţii mele de acum sau din trecut ori viitor. Atunci când îi accept pe ceilalţi aşa cum sunt, în realitate mă accept pe mine. Nu sunt nici mai bună, nici mai rea decât ceilalţi. Sunt imperfectă. Lucrurile pe care le admir sau le detest la ceilalţi se regăsesc şi în mine însămi. Deseori fac lucruri prosteşti pentru că îmi doresc şi eu, ca şi tine, să nu fiu respinsă, îmi doresc acceptarea şi iubirea celor din jur. Abia când renunţi la măştile care te compun îţi dezvălui măreţia şi perfecţiunea din tine. Acceptă că ai defecte şi ai calităţi. Şi de fiecare dată când arăţi cu degetul spre ceva frumos sau urât aminteşte-ţi că lumea reflectă ca o oglindă ceea ce este în interiorul tău. Aşa cum Jacques Salome spune: Şi acum vorbeşte-mi despre tine. Spune-mi cum sunt eu?

citat din Nina Elena Paraschivescu
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scrisoare fostului meu iubit

Dacă, măcar, te-ai fi străduit să exişti,
îmi pare că, la fereastră, zăceau turme de cai,
cu sânge pe la picioare, oasele lor
îmi aduceau, parcă, aminte că eu din oasele mele m-am născut,
mai demult,
nu dintr-un ţipăt de mamă;
...
oasele mele mă trimiseseră prea devreme, în lume, aş fi vrut să mă nasc iarna,
zăpada e albă, ca osul;
scânteierea ei e dulce şi te ridică în cărţi de poveşti, şi ninge şi acolo... sunt bucate... scântei de apă şi vin... daruri de la bunica...
îmi pare că prinseseră caii,
sau, măcar, îi văzuseră, toţi,
eşuând,
cerul era negru şi tern, mă trezeam, în zori, să caut, mai departe, binele, dorul meu,
şi
să merg
cu treisprezece fecioare de mână, până-n cer; să alerg până-n cer;
dar nu mai era vreme...
caii mei alergaseră, demult, înspre alte pământuri şi la altă verdeaţă...
o să vă caut, odată, prin cer!;
dar nu,
dimineaţa mergi, de foarte de dimineaţă, la pas, prin oraş, peste biserici zboară ultimii porumbei,
s-a făcut, de acum, primăvară, peste bărbat şi femeie,
peste miliardele de oameni care se iubesc, şi
lumea pleacă, liniştită, la serviciu,
femeile se primenesc, dimineaţa, şi binele încă le încape în pumni
îmi plac salcâmii aceştia frumoşi,
şi băncile, încă, îmi plac,
luminiţele lampioanelor care îmi vorbesc despre iernile care vor veni,
şi despre dragostea femeilor şi, iată, a cailor liberi,
pe care îi voi găsi.
...........
îmi plac bătrânele care îl poartă pe Hristos la gât, credincioşia lor,
molcomia,
în seara aceasta o să îmi pun un film de dragoste şi o să plâng
că nu împart îngheţată cu tine.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tânăr

Acum o sută de uşi
când eram un copil însingurat
într-o casă mare cu patru
garaje şi când era vară
pâna unde îmi pot aminti,
stăteam pe iarbă noaptea,
trifoiul îşi scutura zulufii peste mine,
stele înţelepte se aplecau peste mine,
fereastra mamei era o pâlnie
prin care se revărsau în curte aburi galbeni,
fereastra tatei, jumătate închisă,
era ochiul prin care se strecurau somnoroşii,
iar scândurile casei erau netede şi albe ca spermanţetul,
şi probabil că un milion de frunze
au navigat cândva pe ramurile care vor fi fost,
în vreme ce greierii se adunau în tarafuri,
iar eu, în trupul meu nou nouţ,
care încă nu era al unei femei,
le adresam stelelor întrebările mele
şi credeam că Dumnezeu chiar putea vedea
căldura şi lumina aceea parcă prelinsă din lună,
coatele, genunchii, visele, noapte bună.

poezie de Anne Sexton, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru că încă aveam în faţa ochilor o femeie în halat roşu care se târa pe stradă. O femeie pe acoperiş în bătaia vântului, mută şi ciudată. Femei cu pastile, cu cuţite, femei care-şi vopseau părul. Femei care dădeau cu otravă pe mânerele uşilor din dragoste, care pregăteau cine prea bogate, care trăgeau cu puşca în camera unui copil, de aproape. Era o piesă de teatru şi ştiam cum avea să se sfârşească, nu voiam să dau probă pentru nici unul dintre roluri. Nu era un joc, un fior trecător. Era o ruletă rusească cu trei gloanţe.

citat din Astrid Magnussen
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu mă ştii femeie

am noaptea rigidă-o pârghie
să răstorn universul
spirala pe care sunt
nu are sfârşit
din plăcerea urcuşului
treptele pe care mă înalţ
îmi aprind luminile
popasul pe care-l fac
e o scenă deschisă
muritorilor de rând
abia acum începe comedia
cu actorii care-şi joacă rolul
am început să-i privesc
ca pe ceva firesc pentru oameni
să-şi râdă de apucăturile lor
dar şi plâng de bucuria
în care m-am trezit aplaudând

era sărbătoare cred
una în care mă eliberam de răutăţi
şi-mi puteam pipăi sufletul
prin cuvinte mărturisite în şoaptă

tu mă ştii femeie
nu mă pot lipsi de tine
chiar dacă aş avea punctul de sprijin
de care să proptesc pârghia
nopţii de veghe

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu (25 ianuarie 2012)
Adăugat de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeie

Femeie,
De pe trupul tău versurile-mi curg
Şi se revarsă peste tot într-o clipită,
Transform şi dimineţile-n amurg
Ca să îmi fii a nopţilor ispită.

Femeie,
De pe pe trupul tău culeg cuvinte,
Le fac mănunchi, în vise le-nfăşor,
Nu vreau de-altcineva să fie atinse,
Şi-am să le cos c-o lacrimă de dor.

Femeie,
De pe trupul tău mi-adun privirea,
Pierdută atunci când nu eram atent,
O simt cum rătăceşte încă aiurea
Si ziua doarme pe zâmbetul absent.

Femeie,
De pe trupul tău cântecul îmi vine,
Eşti o serenadă ce o cânt mereu,
Fiecare nota poartă-un dor de tine,
Şi-o-mpreun în cânt cu dorul meu.

Femeie,
De pe trupul tău îmi iau lumina
S-o răspândesc în lumea noastră,
Vreau să împart cu infinitul vina,
Că vreau să am o zi mereu albastră.

Femeie,
La câte-mi eşti tu mie, e prea puţin,
Oricât am să te cânt, loc mai este,
Rapsod rămân, la tine mă închin,
Iubire-mi eşti şi-o filă de poveste.

poezie de Mihail Coandă
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am stat la ţară cu bunică-mea, apoi la altă moşie, cu tatăl meu şi mama mea a doua, apoi iar la bunică-mea. Mi-aduc aminte de privelişti şi peisagii, care se numesc Sălăveştri, Berbenceni, sate în judeţul Bacău unde tatăl meu ţinea moşii în arendă cu rudele lui noi.

În această vreme moşul meu Teodor s-a înamorat de o fată a Eleonorei, tatăl meu a pierdut ce mai avea, bunica mea era tristă de moartea mamei mele -- eu mă simţeam str[...]n lumea cea nouă a tatălui meu. Mamei mele a doua -- o fiinţă bună, supusă, roabă -- nu i-am putut spune "mamă" şi din greutatea mea de a deveni familiar şi a da numiri "artificiale" şi oficiale, şi din cauza amintirii adevăratei mele mame, pentru care începeam să am un cult şi o tandreţe alcătuită din tot felul de amintiri, căci deja aveam amintiri şi, cum se vede, amintiri scumpe şi duioase.
În aceşti ani cred că s-a închegat o mare parte din caracterul meu, aşa cum îl am şi acum. Cu altă copilărie, cu altă viaţă, fără aceste lucruri neobişnuite şi triste, aş fi fost poate altfel.

Garabet Ibrăileanu în Amintiri din copilărie şi adolescenţă (31 iulie 1911)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bum bum

hei el locuia departe foarte departe
în moartea unui pescăruş
eu eram cea care îi plimba moartea
îi dădeam senin şi stânci şi scântei

apoi am greşit şi-am băut
cu moartea lui un cocktail
cu gust de mango şi belle-arte
vă zic bărbatul acesta a murit
într-un ritm de tango

bărbatul acesta nu era
un bărbat propriu-zis
era ca un spic era copt şi nebun
şi galben şi zemos
era şi nu era frumos

era un bărbat mort care avea
farmec şi sex era un bărbat
construit de lingvişti
din cele mai noi cuvinte din dex

era sindromul meu convulsiv
şi moartea lui mă lua în mâini
mă-mpărţea la toţi ca pe nişte peşti
ca pe nişte pâini

deveneam
o linie un punct în urma lui
arătam şi n-arătam rău eram nişte lapte
vărsat pe jos dintr-o cană
eram propria lui
capcană

nu
nu eram
decât o cameră
cu un singur
geam

o epicleză

moartea lui se urca pe o scară
inima lui se-auzea de-afară
bărbatul ăsta începea să trăiască
bărbatul ăsta urca la mine
la moartea mea

bărbatul acesta începea să iubească
lumina lui denatura trupul meu
trupul meu iluziona lumina lui
iluzia lui tocmai ieşea din duş şi duşul
din ea

toate astea se întâmplau în engleză

poezie de Silvia Goteanschii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Azi iarba respiră frumos,
tu ai lăsat pe ea urme de aripi
pe care eu le sărut
ascultându-mi inima cum bate,
închisă în pumnul lui Dumnezeu...
Ce dragi îmi sunt sânii tăi,
clipesc ca o primăvară abia născută,
iar gura îmi pare o verighetă decupată din rai,
după ce a fost sărutată de sfinţi...
Femeie, nu ţi-e îngăduit să mori, fiinţa ta încă miroase a copilarie
şi fructele ei abia prind a se coace!
Cu tine, ţărâna trupului meu e tot mai dulce,
iar timpul îmi trece prin sânge, fluierand,
ca un vagabond rătăcit în ploi.
Tu îmi eşti veşnica cină de taină,
paharul de vin sorbit înainte de moarte
şi spicul de grâu din rugăciunea
pe care o voi spune
la intrarea fiecărui vis cu tine,
unde îmi vei fi ca o pâine neînceputa...
Femeie, nu ţi-e îngăduit să mori, nu poate nicio lacrimă să te plângă,
cât timp iubirea mea din tine se hrăneşte!

poezie de Magdalena Dorina Suciu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Controversă

cum îţi spuneam
mai tot timpul îngerii mi-au râs în nas
şi-au râs de mine neîntrerupt
ori s-au urinat din înaltul lor
peste ochii ce abia îi luminasem puţin
mai bine deschide-mi fereastra albă la cer
să-mi închipui că zbor
sau că plec acasă definitiv

altfel îmi petreceam mai tot timpul
recitând poemul lui Dinescu
"Mic descântec pentru femeia mâncată de ploaie"
sau poezii de-ale lui Bukowski
bolovănoase frivole şi amare
până reuşeam să uit
că îmi este sete că-mi e foame
şi că mai exist şi aşa
neîndemânatic,
exilat ca o urmă într-o fantă
sau o cută de timp
ca şi cum propria-mi umbră strălucind
la balul feeric cu gâze şi lumini

îmi amintesc cum umbra
mă căra cu disperare în spate
şi cum se împleticea
sub greutatea neputinţei mele
şi cum deja nu mai eram tânăr
şi mă nelinişteam ori mă înfuriau
versurile mele
pe care încă mă chinuiam
să le rescriu rebele
până îmi trecea viaţa
apoi o luam de la capăt
cu aceeaşi înverşunare

poate am stat de prea multe ori
închis într-o sticlă ca un duh inutil
adormit în vechi laboratoare
ori adunând lumină în propria-mi închisoare
multă lumină şi multă splendoare
şi cum plouă în inima mea
sau cum mă rog morţii
draga mea moarte
te rog să nu mă laşi singur
în viaţa asta niciodată

apoi tu dispari şi numai ştiu
nimic despre noi
nu mai am veste
şi cum îţi spuneam
prea devreme s-a făcut noapte
în oraşul meu prea târziu mult prea târziu
mi-am intuit infirmitatea de om orb
plin de întuneric în întuneric
şi cu cravata frumos înnodată la gât

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Richard Bone

Când am ajuns prima dată la Spoon River
Nu ştiam dacă ceea ce mi se spunea
Era adevărat sau fals.
Îmi aduceau epitaful
Şi stăteau în atelier în timp ce eu lucram
Şi ziceau "Era aşa de blând", "Era aşa de minunat",
"Era cea mai plăcută femeie", "A fost un adevărat creştin".
Eu dăltuiam tot ce doreau,
Fără să ştiu adevărul.
Mai târziu, trăind printre oamenii de aici,
Am aflat cât de departe de realitate
Erau epitafele pe care le comandau pentru a fi engravate.
Dar am continuat să scriu ceea ce eram plătit să scriu
Şi să devin parte mincinoasă a falselor cronici
De pe pietrele funerare,
Cum ar face orice istoric care scrie
Fără să cunoască adevărul
Sau care a fost influenţat să-l mistifice.

epitaf de Edgar Lee Masters din antologia de versuri Antologia de la Spoon River, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Inevitabil

vorbea despre mine cu prietenii
mai arunca un zar
mai fuma o ţigară
şi le spunea că sunt obişnuită
o femeie care pierde mult timp la coafor
o mamă care îşi face griji
mai arunca un zar
mai fuma o ţigară
apoi se ridica şi privea stâncile din jur
asculta valurile
s-a gândit într-o zi să mă sune
mizând pe timbrul vocal ce-l va enerva cu siguranţă
însă i-am plăcut mai mult din acea zi
şi le-a spus prietenilor că sunt obişnuită
să iubesc
marea şi pescăruşii
că strâng în sacul de cânepă scoici rare
vorbea despre mine cu mine
îmi părea mai mult o oglindă
era ca şi cum prin fumul de ţigară
îmi vedea trupul gol
şi prietenii spuneau că e nebun
că mai sunt femei
femei care ştiu să iubească
femei care îşi lasă umbra la mal
şi înoată dincolo de geamandură
femei care nu obişnuiesc să poarte colac de salvare
dar el trecuse prin oglindă
zâmbind

vorbea despre mine cu mine
şi ne-am schimbat sufletele
în noaptea cu lună plină

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Exista în ea o femeie care judeca şi o femeie care simţea, o femeie care suferea şi o femeie care nu mai voia să sufere.

Balzac în Femeia la treizeci de ani
Adăugat de scofieldutza
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu v-am scris pentru că mi-a fost tare rău şi încă mi-este, dar mai puţin decât îmi era. Pe lângă paralizia picioarelor, care de la şolduri în jos, îmi sunt complet amorţite şi în imposibilitatea de a face ceva cu ele, apoi încă o serie de boale ce provin tot de la prima, pe care nu ştiu cum să o numesc, pentru că doctorul nu a pus încă diagnosticul. Sunt aici de o lună şi jumătate şi nu am ajuns cel puţin nici să cobor din pat, cu toate îngrijirile distinsului profesor Marinescu, ce pune pentru căutarea mea. Şi ştiinţa are o limită, aşa că bietul doctor dă şi el din umeri şi îmi recomandă răbdare"...

Ştefan Luchian în Scrisoare către prietenul său Constantin Mille
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scriam şi eram plin de mândrie: eram un Dumnezeu care făcea ce voia, prefăcea realitatea, o modela aşa cum dorea; amesteca adevărul şi minciuna indisolubil împreună, nu mai era adevăr şi minciună: era un aluat moale pe care îl frământam şi îl modelam după cum îmi dicta fantezia, fără a cere încuviinţarea nimănui.

Nikos Kazantzakis în Raport către El Greco
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!