Destin şi soartă

Ziua în care mi s-a scris destinul era înnorată,
Universul avea o vibraţie de armonie sincopată,
Ursa Mică tăinuia cu Marte un trigon,
iar eu mă născusem să fiu doar Epigon.
Un bumerang cosmic mi s-a înfipt adânc în spate,
ca să port durerea pe drumul scris de Carte,
misterele Universului sălăşuiau în străfunduri neştiute,
care se îndepărtau uşor nevăzute.

Tatuate în suflet, iubiri şi regrete meschine
mă purtau pe cărări şi poteci de neghine,
şoaptele sufletului fugar mă amăgeau,
iar vampirii lumii mele, de vlagă, mă sugeau.
Energiile furtunilor erau apocaliptice,
iar eu înaintam în căutări eliptice,
Orion şi-a prins în centură o stea,
dar destinul o îndepărta să nu fie a mea.

Înfometat de mine, cel de mâine,
am înfipt mâinile în mărăcini ca într-un colţ de pâine
şi-am gustat din fructele deşarte ale vieţii,
aşezând prezentul nevolnic în Oaza Frumuseţii.
M-am ridicat să prind o rază de lumină
şi am căzut în Jungla Hienelor din Grădină,
care mi-au devorat trupul ce era deja stafidit...
Şi nu mă durea, pentru că eu mi-am dorit!

Din pământul plin de sânge mi-am modelat alt chip,
apoi m-am oglindit în Fluviul Vieţii un timp.
M-am aruncat într-un val să mă spăl de păcate
şi am înotat zile-n şir, doar pe spate,
mi-am desprins bumerangul în pietrişul din mal
şi-am domesticit din sălbăticie un Cal,
să-mi fie prieten în toate...
Şi Credinţa în Tine mi-a arătat
că şi-un Epigon poate!

poezie de Mirela Grigore
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!