Un nou infinit

Există o scorbură a copacului vieţii,
În care-ngenunchiaţi, uneori, ei, poeţii
Tânjesc iluzoriu a se ascunde,
În viile clipe din moarte secunde;

Dezirabila clipă, însemnând oricât vrei,
Înfinit înmulţită cu factor de trei,
Lungimea ei lambda, de palidă undă
E-o eră de flutur sau o milisecundă;

Copacul din cuiburi ale aceloraşi cuci,
Din care sculptează miliarde de cruci
Făuritori ce-au tocit amnarul de foc,
În frigul din rana aceluiasi loc,

În locul în care doar dorul e sclav
Şi galben şi palid şi trist de bolnav,
Căzut ca o noapte, peste copacul trănzit,
Fără de frunze şi etern ne-nverzit,

Sculptându-i o scorbură către plus infinit.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copacul fără nume

Cel mai trist copac din lume
E copacul fără nume!
N-are frunze, n-are-o floare,
N-are păsări cântătoare.
Poame are, da-s uscate
Poame triste, blestemate
De vreo creangă atârnate.
Nici măcar scorbură n-are
Ca să apere de soare
Veveriţele hoinare!
E doar pomul ăla, care
Nici măcar umbră nu are
Şi-i bătrân şi nu mai moare!

poezie de Mihail Mataringa (1 iunie 2004)
Adăugat de Mihail Mataringa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumea zurgălăilor de ceară

Regină în caleaşcă de uitare,
Trece ades splendoarea clipei
Peste maidanul vieţii trecătoare,
Aflat la marginea risipei,

Îmbătrâneşte-mpărăteasa
Cât rugineşte atelajul,
Cât preotul şi preoteasa
Din smirnă rostuiesc mulajul

Roţii fără de cadran
Ce se înfige în pamânturi,
Clipă de clipă, an de an
Şi nimeni nu mai ştie cânturi

De noapte, care sorb lumina,
Cânturi de umbre care nu au scop
Ar trebui doar să-şi asume vina
Ca suntem şi rămânem doar un strop.
...
În lumea zurgălăilor de ceară,
Uitare pre uitare se omoară.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copacul cel bătrân

Din freamătul de frunze
Desprind iar un suspin,
Pe care îl îngână
Copacul cel bătrân,

Cât vânturile nopţii
Îl clatină încet,
Din frunza-i se desprinde
Cuvântul de profet.

Şi-n linişte adâncă
De veghe mai rămân,
S-ascult cum plânge frunza
Copacului bătrân...

poezie de Nicolae Burlacu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vindecarea ce ucide

Poartă-ţi mâna peste trupul meu
Ca un Adam rănit la coastă,
Cel făurit de Dumnezeu
Şi care zbate să trăiască,

Rană îţi sunt, adâncă plagă
Şi numai timpul va decide
Dacă-ţi sunt rana cea întreagă
Sau vindecarea ce ucide

Ca o iubire fără soartă,
Intr-un regat al unui zeu,
Stăpân peste o lume moartă,
În care mai trăiesc doar eu

Şi mângâie-mă precum judec
Dezastrul din durerea-n sine
Şi mângâie-mă să mă vindec
De ruperea mea dintru tine.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cunună de lacrimi (poetei Nina Cassian)

CUNUNĂ DE LACRIMI
(În memoria poetei NINA CASSIAN)

Se ofileşte frunza-n copacul vieţii,
când rădăcina nu poate să-l hrănească.
Orfani de mamă vor fi de-acum, poeţii.
Că sufletul ei plecat-a să renască.

O ploaie de stele se revarsă-n ape,
din sufletul stingher înălţat către Cer.
De îngeri şi zei să fie mai aproape,
veşnicia-şi duce în lume de mister.

Cunună de lacrimi îi împletesc şi eu,
poetei ce scria gândurile sale.
Dar când încerc să o aşez pe capul său,
se transformă-n vin de Sărbători Pascale.

Vinul de lacrimi îl torn la rădăcina
copacului cu frunze îngălbenite.
Din frunze ruginii încerc să scriu NINA.
Dar vântul le duce în zări nesfârşite.

Furtună de lacrimi din Cer se porneşte,
să ude copacul cu veştede ramuri.
De ploaia zeilor se-nalţă şi creşte...
în el să cuprindă cât mai multe neamuri.

Pe Doamna Poeziei, azi o priveghem,
că multora ne-a fost ca o mamă bună.
La făclia artei mai bine să veghem,
de-a nu fi stinsă de vânt sau de furtună.

Prea mulţi copaci se frâng şi se transforme-n cruci,
de parcă Pământul e un imens mormânt.
Copacul vieţii-i scară, către Cer să urci,
că arborii puternici nu se frâng de vânt.

17. 04. 2016 - Încetarea din viaţă a poetei NINA CASSIAN

Maria Filipoiu/ Memorii înlăcrimate

poezie de Maria Filipoiu din Memorii înlăcrimate (17 aprilie 2016)
Adăugat de maria.filipoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Secunde

Tată, schimbă o secundă a ta cu o secundă a mea,
Aşa te voi strânge o secundă la piept,
Voi trăi veşnicia pe care-o aştept,
Voi redeveni fiică a ta
Pentru secunda aceea care-ar conta,

Tată, întoarce albastrul spre mine zâmbind,
O singură clipă din infinit
Întoarce-te unde-ai pierit,
În noapte, în boală, oricând,
Întoarce-te iar pe pământ,

Eu simplă singurătate,
In lumea atât de străină,
Te iubesc ca o lipsă de vină,
Cu durerea lumilor toate,
Cu gândurile ei nevinovate,

Azi eşti sfântul la care mă-nchin
În genunchii lumilor mele,
Spre biserica miilor stele
În umbra enormului chin,
Cu cugetul stins în deplin,

Schimb o secundă din infinit
Cu preţul de-a nu mai cunoaşte, a scrie,
Nicicând pe lume o poezie,
Cu clipa în care nu vei fi murit,
Cu clipa în care te ştiu fericit.

Dar ştiu că nu poţi veni către mine,
Mai ştiu ca în versuri mi-ai dat
Tot ceea ce viaţa mi-a luat
Cu preţul enormului bine
Şi al lumilor fără de tine.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copacul cu frunze de lumină

I-am agăţat pe ramuri albe, globuri roşii de iubire,
Serenitatea să o am mereu la îndemână,
Ochii să privească-n sus, spre a vieţii preamărire.

Mi-e casa impregnată cu parfumul de sulfină,
Clipe turcoaz dansează pe note de fericire,
Copacului cu frunze lucitoare de lumină
I-am agăţat pe ramuri albe, globuri roşii de iubire.

Din bradul verde eu am luat doar bobul de răşină
Tămâie să ard, candelă s-aprind în cimitire.
Fragilităţi, dureri, nevoi să trec în carantină,
Priviri de mulţumire să ofer cu bucurie,

Copacului cu frunze lucitoare de lumină.

poezie de Doina-Maria Constantin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rondelul copacului prăbuşit

Secerat cade copacul,
Zace în noroiul moale,
Jertfă a căzut pe placul
Unei mâne criminale.

S-a dezlănţuit atacul,
Drujba a ieşit în cale,
Secerat cade copacul,
Zace în noroiul moale.

Plâng pădurile în jale,
Criminali-îşi umplu sacul,
Seamănă moarte-n ocoale,
Curge trist izvoru-n vale,
Secerat cade copacul.

rondel de Nicolae Matei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copacul nimănui

În adierea serii, sub el, priveam spre zări
plecarea primăverii, cu ale ei cântări;
În vara cea toridă, stăteam la umbra lui,
copacul nostru care-i, de fapt, al nimănui.

Sub ploaia toamnei triste, din norii ruginii,
copacul de departe plângea din frunze, ştii?
Simţea că vine iarna cu zâmbetul de ger
şi suferea la gândul că, încă, e stingher.

Era copacul falnic din visul ce-am avut
în noaptea când un fulger prin trunchi l-a străbătut.
A fost şi... încă este, căci iată, un lăstar
se-nalţă spre lumină cu noi cu tot. Bizar!

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Călător prin gânduri
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

VEŞNICUL NĂSCUT

Câte am smuls din început,
Dorinţi ascunse ca dintr-un trecut,
Încet, precum petala firii,
Smulsă în numele iubirii...

Mă vrea, mă iartă, nu mă vrea,
Astăzi la El, mâine la ea,
Astăzi la ea, mâine la El,
Nevinovatul porumbel

Din mine, condamnat la pace,
Îşi trage sufletul şi zace
Pe grânele atâtor lumi,
În foametea dintre nebuni;

Ma iartă, mă alungă, mă ucid,
Flori colorate care se divid
Şi nu mă-ncred în ultima petală,
Ea însăşi doar o boală terminală,

În care sens de nu e jumătatea florii
Iar diferenta, uneori doar zorii
Vor mai putea-o revela,
Atâta doar, cât cerul va încuviinţa

Înrourarea, ca o ploaie peste ape
Menită să adape unicul aproape,
Înrourarea întru sensul ploilor albastre,
Dinspre pamânturi, către cerurile noastre.

Petalele in sensuri de pamânturi,
Precum în sens de ceruri ale mele gânduri,
În pietatea unor începuturi
Create din orice dar nu din luturi;

Şi mă sacrific ca într-un etern ritual,
Al smulgerii de sine, din palidul banal
Tot îngropând in mine, veşnicul născut,
Un prim sfarsit, un ultim început.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Primăvară fără cuci

Mai rătăcesc prin ultima zăpadă,
Şi simt singurătatea mai acut,
Iar geana-mi este lacrimii obadă,
Deşi a-nmuguri a inceput.

Ce primăvară plină de hachiţe,
Zăpezi încă răzbat prin trecători,
Iar caişii înfloriţi sunt doar o schiţă,
De simfonie cu bondari rătăcitori.

Sunt lipsă cuci din primăveri trecute,
Când te absolv de ultima absenţă,
Petale în livezi se-aştern tăcute,
Iar albul radiază emergenţă.

Un an impar cu primăvară şuie,
Când zilele nebune pe răboj,
Duc aburi din cafeaua amăruie,
Prin nopţile cu frigul pe daiboj.

Tânjesc după un zâmbet iluzoriu,
Cu berze ce se-ntorc la cuibul vechi,
Şi-acuz un sentiment premonitoriu,
De neperechi ce-au fost cândva perechi.

poezie de Augustin Jianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Credinţă neclintită

Sub cupola timpului
Peste mii de rămurele, din copacul vieţii mele,
Nuc, în zodiac vestit,
Păsări multe s-au oprit, ca-n grădina primăverii,
Simfonie colorată de păsăresc ciripit...
Ciori ce croncăneau aiurea, să fie luate-n seamă,
Târg de negre vechituri...
Cuci mândri cu sur penaj şi ecouri lungi în glas,
Părăsind progenituri...
Mierle slugi cu a poftei bârfă
Ce clipe nepreţuite, zadarnic şi-au întinat...
Toate s-au înghesuit să-mi spulbere visul vieţii
Din copacul destinat.
Dar pe creanga cea de aur, a sufletului răvăşit,
Dumnezeu a slobozit,
Veselă să ciripească o pasăre fermecată,
Ca o liră din Olimp.
Muză altruistă, dulce, ca mierea din fagure,
Cu o viaţă nepătată, dar şi fără de sfârşit.

Când în pomul vieţii mele,
Înţelepciunea s-a oprit,
Darul meu, cel mult visat,
Neînvins de păsărime, fericit m-a abordat.
Viaţa sfântă a Înţelepciunii,
M-a făcut un om bogat.

poezie de Valeria Mahok (15 ianuarie 2014)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Credinţă neclintită

Sub cupola timpului
Peste mii de rămurele, din copacul vieţii mele,
Nuc, în zodiac vestit,
Păsări multe s-au oprit, ca-n grădina primăverii,
Sinfonie colorată în păsăresc ciripit...
Ciori ce croncăneau aiurea, să fie luate-n seamă,
Târg de negre vechituri...
Cuci mândri cu sur penaj şi ecouri lungi în glas,
Părăsind progenituri...
Mierle slugi cu a poftei bârfă
Ce clipe nepreţuite, zadarnic şi-au întinat...
Toate s-au înghesuit să-mi spulbere visul vieţii
Din copacul destinat.
Dar pe creanga cea de aur, a sufletului răvăşit,
Dumnezeu a slobozit,
Veselă să ciripească o pasăre fermecată,
Ca o liră din Olimp.
Muză altruistă, dulce, ca mierea din figure,
Cu o viaţă nepătată, dar şi fără de sfârşit.

Când în pomul vieţii mele,
Înţelepciunea s-a oprit,
Darul meu, cel mult visat,
Neînvins de păsărime, fericit m-a abordat.
Viaţa sfântă a Înţelepciunii,
M-a făcut un om bogat.

poezie de Valeria Mahok (15 ianuarie 2014)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poeţii

Sângele meu negru s-a potolit
I-am văzut jos ridicându-se
şi-au format un munte mototolit
Din vise moarte, pierzându-se
Au ars copacul vieţii
şi floarea lui ofilită
şi-au renăscut poeţii
şi-au murit într-o clipită
Restul n-au ştiu, nu i-au simţit
şi i-au lăsat singuri lânga criptă
Poeţii au luat câte un cuţit
şi-au închis rana înfiptă
şi-au renăscut poeţii
şi-au vorbit cu pereţii
şi-au ajuns acolo jos
şi-au gasit un folos
erau un moloz...

poezie de Viorel Ionuţ Pascan din Tulburările unei minţi neclare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Natura îi îngăduie fiecărui copac să crească oricât de înalt poate creşte. Şi, ştii ceva? Copacul chiar asta şi face. Nu există nicăieri, nici nu poate exista vreunul care să se oprească din creştere numai fiindcă nu are dreptul să aleagă - dacă nu intervine vreo oprelişte exterioară, copacul va continua să se înalţe atât cât va putea.

Colin Turner în Născut pentru succes
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pandemia Covid-19 este copacul care ascunde pădurea. De ce copacul care ascunde pădurea?..
Prevăzuseră totul. Nu doar pandemia unui virus necunoscut care coboară din cerul senin, ci tot ce se va întâmpla după aceea; Supravegherea în masă şi controlul cetăţenilor din întreaga lume până la suspendarea drepturilor constituţionale.
Acest nume nu a fost ales întâmplător, deoarece aşa cum vom vedea mai târziu, din această pandemie se va naşte un sistem politic complet autoritar în care nu este permisă nici cea mai mică disidenţă.
"Nimic nu va mai fi ca înainte".
Lumea care va ieşi din această pandemie va fi una în care nu va mai fi loc pentru disidenţă. De fapt, se prevede naşterea unui autoritarism global în care cetăţenii înşişi vor preda drepturile lor fundamentale guvernelor în numele unei pretinse securităţi.
Paşii următori: microcip şi guvern unic în lume.

Camelia Opriţa în Palimpsest (Jurnal) (martie 2020)
Adăugat de Dobrin Filip
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copacul acesta al meu

copacul acesta al meu este un trup scorburos
în care mă ascund uneori
de tăişul vremurilor
şi de topoarele nebunilor,

mă împietresc uneori în lemnul copacului meu
ca să-mi regăsesc rădăcinile,
să-mi clătesc fibra sinelui
în izvoarele subterane
ale firii,

nu sunt decât un copac
pe marginea unei prăpăstii,
cu scorburile peticite
de bufniţe
şi vorbele ascuţite ale oamenilor sunt
cuie pătrunzătoare de
coşciug
înfipte în scoarţa
şi-aşa crestată de mistreţi haini
şi cerbi singuratici.

uneori mă ascund în seva copacului meu
hăituit de vicisitudini
şi aştept roua inocentă a dimineţii
să-mi intre în sânge
până în nervurile frunzelor mele
până în măduva crengilor mele,
şi până în închinăciunea
mâinilor mele
care imploră călăul să întârzie
puţin securea timpului,
deasupra
norilor.

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să uite poezia

Odată poezia chiar moartea mi-a răpit-o,
A plâns-o scurt, cu zbucium, apoi a risipit-o
Pe zări de roşii ceruri zidite in pământ
Dintru cenuşa notelor, ce-au ars în al meu cânt,

Rămasă mult prea vie în lumea- mi de visare,
Am căutat în sinea cuvântului ce moare,
Doar doua braţe să întind către iubire,
În care sa încapă o- ntreagă omenire,

Două priviri în care sunt lacrimile stinse
Şi care-i dau luminii doar spaţii necuprinse,
Ca două zâmbete ce bunăoară se-ntâlnesc
Într-un fior al umbrei pe cer Dumnezeiesc

Şi am iertat urâtul, ce nu s-a mai văzut
De-atâta întuneric fugit din început,
Prin versul calm, care i- a stins subtil făclia,
Puterii din pieire să- mi vadă poezia.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Profund fericită

M-ai întrebat de ce sunt fericită,
Cum pot în lumea asta smintită;
Pentru ca moartea n-a fost nicicând o opţiune
Apă sfinţită pe negru tăciune,
Rugă-n genunchii impusei tăceri,
În eternul priveghi al zilei de ieri,

Pentru că sunt câteva minuni esenţiale
În zbuciumul gândurilor existenţiale
Ce trec prin mine precum o undă,
În zbaterea lor nemuribundă,
A stării pe loc ca dovadă de-o zi,
Pe marginea sfărâmată a prăpastiei de-a fi,

Îndrăzneala ca boală nevindecată
Îmi îndreaptă privirea spre cer înc-o dată
Şi privesc în ochii lui Dumnezeu,
Miracolul facerii iubirii din greu,
Din gri, din singur, din moarte explicită,
Îţi răspund, atunci mă găsesc profund fericită.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În poezie nu există moarte

În poezie nu există moarte,
Se-ntâmplă doar ca versul să dispară
Într-o metaforă ca semn carte,
Salvându-te a nu ştiu câta oara

Când o citeşti cu buze murmurânde,
Imagini împletind într-o visare,
Tu nevoind să pieri fără izbândă,
Uitat în lumea-ţi rece, muritoare,

În poezie e lumină şi sunt ceruri
Iar punctul este limita unui departe,
Aici nu pot fi două adevăruri
Chiar virgulă pot pune, după "moarte"...

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!