Vindecarea ce ucide

Poartă-ţi mâna peste trupul meu
Ca un Adam rănit la coastă,
Cel făurit de Dumnezeu
Şi care zbate să trăiască,

Rană îţi sunt, adâncă plagă
Şi numai timpul va decide
Dacă-ţi sunt rana cea întreagă
Sau vindecarea ce ucide

Ca o iubire fără soartă,
Intr-un regat al unui zeu,
Stăpân peste o lume moartă,
În care mai trăiesc doar eu

Şi mângâie-mă precum judec
Dezastrul din durerea-n sine
Şi mângâie-mă să mă vindec
De ruperea mea dintru tine.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Facere

Îşi poartă mâna pe un trup de lut,
Peste-a lui viaţă, peste chipul mut
Pe care dintru totdeauna l-a ştiut,

Că poate să respire în neştire,
Pe un pământ de rouă şi iubire,
Dar lutu-i slab, se macin-a murire...

Şi imediat după creaţie, îl eliberează
Pe omul care moare şi visează,
Sperând că taina vieţii n-o trişează;

Tu mâna porţi pe trupul meu,
Eu mâna port pe trupul tău,
Naştem alt trup în Dumnezeu

Şi suntem doi şi suntem goi,
Ca într-o noapte de război,
În care moartea a uitat definitiv de noi,

Tu mâna porţi să mă supui,
Să mă deţii, să mă răpui,
Sunt patru mâini care trişează voia Lui,

Pe un pământ ce geme tulburat,
Uitat în veşnicia de păcat,
A primei guri de aer respirat.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mângâie-mă, dimineaţă fără nume!

mângâie-mă...dimineaţă fără nume
e ziua mea şi mă priveşti pe de-a întregul.
îţi este greu să mă recunoşti
dănţuind în mijlocul pătratului
împodobit în culori desprinse din mine.

îţi aud paşii
bântui pe străzi
miroşi a crizanteme
la adăpostul amintirilor.

mângâie-mă...dimineaţă fără nume
eşti singură în această împrejurare
vinovăţiile-mi urează: mulţi ani, mulţi ani!
în palma ta creşte o piatră
toamna mă trage după ea.

poezie de Elena Toma
Adăugat de Elena Toma
Comentează! | Votează! | Copiază!

Martorul visător

Ai atâta ploaie-n tine,
Trec visările-n obsesii,
Ca o dimineaţă-n sine,
Dinspre-a nopţilor regresii,

N-am aflat de mă iubeşti,
Tu iubire ireală,
Fug de tine prin poveşti,
Pari un personaj de smoală,

Nu o zâna, ci o pală,
Într-o toamnă greu ploioasă,
O nevindecată boală
Dintr-o lume nefrumoasă

Care te doreşte mult,
Mult mai mult decât poţi duce,
Numai ţipete ascult,
Schimb acele legi caduce

Spre un bine iluzoriu
Întru care n-am habar
De acel premonitoriu
Al trăirii în zadar,

Nu te mai feri de mine,
Vom muri oricum cândva,
Răul trece înspre sine,
Eu rămân să fiu a ta,

Fiindcă te iubesc şi parcă,
În destinul ce-l petrec,
Zeci vapoare-aş da pe-o barcă,
Înspre tine doar să trec,

N-am profil de dezertor,
Nu sunt multe a mă frânge,
Sunt un martor visător
Dintr-o crimă fără sânge.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mrejele propriului sine

Ai gust de uitare şi de zadar,
Timpul, Octombrie, pictat fără har,
Pe pânza în care un trup învelesc,
Stoluri aşterne, pasari păşesc...

Umilele ceruri le sunt interzise,
Iubite Octombrie, acestea fiind zise,
Îmbracă-ţi tunica de palidă ceară,
E frigul prea mare, în sine şi-afară

Şi degeaba reproşul aceluiaşi timp
Aşez în lumile ce nu pot să schimb,
Ai gust de deja iar ceea ce vine,
Pierit cade-n mrejele propriului sine.

Octombrie cu trepte de miere-n culoare,
Sunt zilele tale profund trecătoare,
Ai gust de uitare, vei trece iar;
Octombrie iubire, ai gust de zadar.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noaptea miilor de licurici

Eu şi cu tine, singuri şi acum,
De lume ascunzându-ne în pace,
Opriţi la o răspântie de drum,
Ne împărţim cuvântul care tace,

Aşa cum doar în nopţile cu lună,
Pe brate-şi poartă dorul ce- a avut,
Un mire sărutând alba cunună
A dăruirii ei de tandru început,

Cum mama sânul dezgoleşte
Cu mâini curate mirosind a pâine,
Cea care oameni zămisleşte
Zidind în pântec ziua cea de mâine,

Eu şi cu tine singuri şi aici,
Înlănţuiţi în dulce frământare,
Noapte căzută peste mii de licurici,
Destin de-a lumina fără de soare

Şi te iubesc adânc, tu mă iubeşti,
Secundele se scurg de pe hârtie,
Când eu îţi scriu, tu mă citeşti
Şi ne atingem sufletele-n poezie.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumină sfântă

Mângâie-mă rană cu rană
Într-o iubire dulce riverană
Când valurile se surpă-n Înalt
Şi din Lumină sfântă îngeri cad!

poezie de Constantin Anton
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să uite poezia

Odată poezia chiar moartea mi-a răpit-o,
A plâns-o scurt, cu zbucium, apoi a risipit-o
Pe zări de roşii ceruri zidite in pământ
Dintru cenuşa notelor, ce-au ars în al meu cânt,

Rămasă mult prea vie în lumea- mi de visare,
Am căutat în sinea cuvântului ce moare,
Doar doua braţe să întind către iubire,
În care sa încapă o- ntreagă omenire,

Două priviri în care sunt lacrimile stinse
Şi care-i dau luminii doar spaţii necuprinse,
Ca două zâmbete ce bunăoară se-ntâlnesc
Într-un fior al umbrei pe cer Dumnezeiesc

Şi am iertat urâtul, ce nu s-a mai văzut
De-atâta întuneric fugit din început,
Prin versul calm, care i- a stins subtil făclia,
Puterii din pieire să- mi vadă poezia.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un nou infinit

Există o scorbură a copacului vieţii,
În care-ngenunchiaţi, uneori, ei, poeţii
Tânjesc iluzoriu a se ascunde,
În viile clipe din moarte secunde;

Dezirabila clipă, însemnând oricât vrei,
Înfinit înmulţită cu factor de trei,
Lungimea ei lambda, de palidă undă
E-o eră de flutur sau o milisecundă;

Copacul din cuiburi ale aceloraşi cuci,
Din care sculptează miliarde de cruci
Făuritori ce-au tocit amnarul de foc,
În frigul din rana aceluiasi loc,

În locul în care doar dorul e sclav
Şi galben şi palid şi trist de bolnav,
Căzut ca o noapte, peste copacul trănzit,
Fără de frunze şi etern ne-nverzit,

Sculptându-i o scorbură către plus infinit.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Multivers

Cred ca există multiversul,
E o genune între noi,
Iubirea- şi caută reversul
Iar noi ne-am transformat în doi,

Ne- am divizat precum un virus
Ucigator, de neoprit
Sunt hieroglife pe papirus
Ceea ce- am scris pe infinit,

Indescifrabil este parcă
În alfabetul propriului destin,
Pământul transformat în arcă
Unde doar singurii mai vin,

Perechea unui joc de cărţi
Rămâne pusă deoparte,
În labirintul unei hărţi
În care doar fugim de moarte,

Nici timpul nu mai e lumină,
Secundele sunt albe ploi,
În ani iubire si în vină
Măsor distanţele din noi

De- atunci de când viteza morţii
Ne- a depărtat de cer cumva,
Doi inocenţi în ale sorţii,
Pieriţi în galaxia ta,

Big bang-ul nu mai are sunet,
Celula stem s-a sinucis
În galaxia unui urlet
Din anticamera de vis,

Viaţa rămâne să răzbată,
O mamă veşnic purtătoare
Intr-o urgenţă operată
Pentru ca altfel pruncul moare,

Se naşte astfel multiversul,
În călimara de genune
Din care izbucneşte versul
Trăirilor de om nebune.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Contemporaneitate

În lumea-mi plutitoare, pe un imens de stele,
În care timpul face destăinuiri prea grele,
Înaintez cu teamă pe-un câmp minat cu vise
Iar pasul mi-e tăcerea exploziilor permise,

Ciulinii defăimării credinţelor lumeşti
Precum balauri sadici din cartea de poveşti
Se-nhamă bidivii la cârmele caleştii
Reducţii prea absurde în matematica poveştii;

Iubirea, chiar şi ea-i un strugur roş' pe buze,
O sevă ce prin sine urmează să acuze,
Zdrobită în candoarea acelei dăruiri
Ce n-a avut puterea unicei mari iubiri

Şi sigura sunt astăzi că aş fi ars pe rug,
Din timpul inchizitiei de n-ar fi fost să fug,
Eretica din mine şi azi se pierde- n clipe
Tot aşteptând sa-i crescă albastrele aripe,

Sunt azi aici şi caut lumina-n bol de aur
Sinapsele iubirii din forţa unui taur,
Contemporană sunt făgaşurilor lunii,
Renaşterilor toate după sfârşitul lumii.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

TURNUL PĂTRAT

Mamă iubită, să nu mai fi tristă,
Haotice umbre iar ea maiestuoasă,
Umila mea clipă, cu goluri în prispă,
Eu totuşi am avut o viaţă frumoasă,

Atâta iubire, atâta lumină,
Nu-i va fi firii nicicum în putere,
Să-ngroape, să uite, să umple de tină,
Această deplină şi blândă avere,

Căci n-or fi pe lume doar râuri cu visuri
Şi n-au fost să fie nici pentru cei drepţi,
Acele atât de visat' paradisuri,
Sunt doar făptuituiri pentru cei înţelepţi,

Căci poţi din ţărâna ce încă e moartă,
Lăsând doar lumina să cadă abrupt,
Viziuni sa creezi din propria soartă,
Chiar dacă mirajul deplin este rupt,

Poţi chiar să coşi, pe iia cu fluturi,
Pe fiece aripi, un infinit,
Să laşi în pământuri durerea din ciuturi,
Să înţelegi ca, de-ai fost iubit,

Nimic, niciodată nu mai are putinţa
De a te închide în turnul pătrat,
Aceasta îmi este mamă credinţa,
Aceasta în tine, eu am învăţat.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înainte de a iubi

Privesc iubirea ca într-o oglindă
De cristal
Cu siguranţa că voi fi iubită,

Oglindă către un alt univers,
Din ea se scurg poveşti
Ca dintr-un izvor
Cu apă moartă,

Am decis sa iubesc doar eu,
Cu disperarea cu care pe stânci
Strângi muşchiul în căderea ta
Spre ceea ce pare a fi
O margine nedefinita de necunoscut
Gravitaţional defavorabilă;

Precum întoarcerea în timp,
Stă în puterea mea,
Forţa de a mă întoarce
La buza prăpastiei,
La pajiştea dinaintea ei,

Ma pot întoarce oricând
La cartea rămasă deschisă,
Din care citeam poezii...

Înainte de a iubi.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Germinare

Închisa de voie-n pământul tăcerii
Îmi las gândul punte spre toţi cei ai mei,
În somn nedormit, amintirea durerii
De apa îmi pare, de viaţă, de zmei,

Memorii pierite mă strigă în noapte,
În liniştea curbă lumina e miopă,
Păşesc într-o lume a poamelor coapte
Ce propria sămânţă-n pământ o îngroapă

Doar astfel gândesc că vor rupe zăgazul,
Aşa nemurirea pe veci le e dată
Ridică-mi privirea, atinge-mi obrazul,
Sădeşte-mă cât încă sunt nevinovată,

Să cresc din pământuri asemenea lor,
În lumea în care adâncul vibrează,
Salvează-mă mult înainte să mor,
Sădeşte-mă cât încă sunt trează,

Căci azi încolţită-n speranţa ce zbate,
În lumea în care mai totul e zare,
Pe vânt fericirea din tot şi din toate,
În sufletu-mi verde, un germene pare.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mângâie-mă

Mângâiaţi-mă, îngeri
cu foşnetetele iubirii albastre
să pot simţi în palme
picătura de rai
Mângâiaţi-mă, tăceri
înmuiate-n călimări sihastre
cu aripile calme
ca un cântec de nai

Mângâiaţi-mă, câmpuri
cu toţi macii aprinşi între grâne
să-mi pot desfăta sufletul
cu grâu de mărgean
şi licori purpurii
Mângâiaţi-mă, gânduri
cu frunţile voastre bătrâne
să-mi înverzească umbletul
mai nepământean
în muguri timpurii

Mângâie-mă, Maestre
cu toată creaţia Ta revelată
în visele nopţilor
rupe-mă din vitregul pom
dă-mă zenitului
Mângâie-mă, prin stelare ferestre
altoieşte-mă-n piatră
deschide-mă larg porţilor
dintre înger şi om
spune-mă infinitului

poezie de Emilia Amariei (22 noiembrie 2016)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stau căpiţele de vorbă

Stau căpiţele de vorbă sprijinite doau în sine,
Stau în lunca de iubire într-o mare doar de bine,
Precum înţelepţii vremii, cuşmele pe spate date,
Priveghează-n contemplare ce a mai rămas din sate.

Câinii latră pe la porţi ca sa intre, nu să iasă,
Veşnicia trasă-n roată, scurt tăiată e de coasă,
Caii veştezi se anină de portiţe scârţâinde,
Oamenii încovoiaţi de gânduri nu mai au vătrai în tinde,

Stau căpiţele de vorbă, nu sunt poale, nu sunt ii,
Sprijinite doar în sine, nu ni se mai nasc copii,
Însă-n vorba lor de veacuri ele ştiu că demnitatea
Este să sfidezi prezentul să nu-ţi negociezi dreptatea,

Al meu suflet pe coline lânga ele stând în taină,
Cu privirea sus spre ceruri, descălţat şi fără haină,
A primit botezul vieţii, ancestrala noastră carmă
Care-atunci când e rănită se transformă într-o armă,

Timpul trece şi se duce, piere rău, nimicnicie,
Chiar şi binele dispare, absorbit de veşnicie,
Undeva- ntr-un colţ de sat, o femeie a născut
Stau căpiţele de vorbă despre noul început...

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Transhumanţă

Caut o poartă plină spre lumile din mine,
O separaţie clară între urât şi bine,
Duc timpul în trecut, să-l simt în siguranţă,
El, gentilom ucis de propria-i elegantă,

Duc timpul în trecut, îl trec eu pragul clipei,
Căci nu mai pot a duce blestemele risipei,
Când amintirea însăşi nu are adăpost,
Când lucrurile strâmbe înving fără de rost,

Duc timp în agonie, pe braţele-mi firave,
Sperând că-l pot salva de minţile bolnave
Care-i privesc sclipirea fiind cea de pe urmă,
Cât el într-o clepsidră, stors de durere, scurmă,

Refuz să mă opresc, refuz să-l dau pieirii,
În fond doar el cunoaşte drumeagul nemuririi,
În fond doar el cunoaşte ce cale se afundă
Şi unde e vârtejul, iubirii ce inundă,

Duc timpul în trecut, să-l vindec pentru-a fi
Iar el pentru aceasta adaugă o zi
După o alta stinsă, într-un jurnal secret,
În limba cunoscuta de orişice poet

Ce scrie despre-atingeri ce nu sunt trecătoare,
În lumea noastră moartă de-atâta tulburare...
Caut salvarea clipei, ca într-o transhumanţă
Duc timpul în trecut, să-l simt în siguranţă.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şah planetar

O tablă pătrată pe o masă pătrată,
Istorie, uitată, minţită, furată,
Pioni care ară doar câmpuri de oase,
Cu regi abdicanţi şi metrese frumoase,

Şah!, spuse negrul dar albul omoară,
Omoară şi roşu şi galben de ceară,
Omoară cu ură şi făr' de măsură,
Nebunul vorbeşte, e slobod la gură,

Şah!, pierde tura controlul pe flancuri,
Trimit escadrile de-avioane şi tancuri,
Peste o tablă alb negru şi goală,
Ideologică luptă, pur materială,

Şah! şi regina se-apleacă, suspină,
Sacrificată fiind fără de vină,
De-un rege despotic ce joacă la pat...
În spate pionii, sunt trei, e şah mat.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Infinitul ţării mele

Doar în ţara mea cea muribundă
Tăcerea trecerii este rotundă
Şi rotunjimea, nu e moarte, este timp,
La noi în gene arde focul viu ca nimb.

Aici în ţara mea şi-n a ei soartă
Sărutul nemuririi este poartă
Triumf al unei vieţi nepieritoare,
Asupra neputinţei morţii trecătoare.

Privind-o prin a inimii fereastră,
Zborul devine pasăre măiastră
Îngerii urcă şi apoi coboară
Fără bariera lumilor povara.

În ţara mea, încondeiatul ou
Fragil, născut din apa vie- a vieţii,
Primeşte nemurirea drept cadou,
Sublimă piedică în calea bătrâneţii.

Cuminţii mei, precum pământul din Carpaţi
În îngeri cred, balauri şi minune,
Sunt franti dar niciodata- ngenuncheaţi,
Pleaca toată fiinţa, doar în rugăciune.

Iar tu, când simţi române că totul ţi-a apus,
Ca trupul ţi-este stins ca trupul lui Iisus
Nu te lăsa învins, nu te lăsa răpus,
La noi duşmani..., de mii de ani...., şi infinitul curge înspre sus!

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumea zurgălăilor de ceară

Regină în caleaşcă de uitare,
Trece ades splendoarea clipei
Peste maidanul vieţii trecătoare,
Aflat la marginea risipei,

Îmbătrâneşte-mpărăteasa
Cât rugineşte atelajul,
Cât preotul şi preoteasa
Din smirnă rostuiesc mulajul

Roţii fără de cadran
Ce se înfige în pamânturi,
Clipă de clipă, an de an
Şi nimeni nu mai ştie cânturi

De noapte, care sorb lumina,
Cânturi de umbre care nu au scop
Ar trebui doar să-şi asume vina
Ca suntem şi rămânem doar un strop.
...
În lumea zurgălăilor de ceară,
Uitare pre uitare se omoară.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aici

Doamne, această vineri, infernal de tristă,
În care neajutorat implor, rezistă
Iisuse! Toate le vom duce,
Eliberează-te de cuiele din cruce!

Dar la ce bun, cu ce folos,
Tu omul cel mai luminos
Să te mai dărui pe pământ,
Acelora ce nu au sfânt

Nimica?
Mă dezmiardă frica
Cu ghearele de aspri spini,
Iisuse numai cei puţini

Au mai rămas
Sa ducă-n spate limbile de ceas,
Ca pe tăioase cruci
De umbre, peste cojile de nuci;

Vindecătorule, sunt bolile aici prea vii,
O lume fără de copii
Se naşte,
Oaia rătăcită paşte

Pe un ogor de aur, fără de întoarcere,
Stau şi privesc prin gratiile de carcere,
Toţi luptătorii de vreodată,
E lumea mult prea vinovată

Să o mai faci cumva luptată;
Mai naşte-te Iisus o dată!
Înalţă-te cât mai curând
Ridică mieii rând pe rând

În nori,
Aici, ne tot ucid pastori.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!