Sepia officinalis

în ţara unde gheaţa e stăpână
un bob de jar cu care să aprindă
de mult un primitiv purta în mână
foc salvator la tribul ce colindă

dar sepia perfidă şi ciudată
pe nootka-i prăduieşte şi ia jarul
(aşa cum doar legenda ne arată)
sporindu-le şi grija şi amarul

la foamea aspră care-i asupreşte
se-adaugă o nouă tragedie
bărbatul de îndată se gândeşte
la lopătar să-i scape de urgie

cerbul semeţ a înţeles povara
ce-i apăsa pe oameni şi-a pornit
spre cuibul unde-ascunsă e comoara
şi-n două salturi locul a găsit

cu octopodul luptă pe-nserate
smulgându-i strălucirea de jeratic
şi vine aducând cu bunătate
averea scumpă cu simbol hieratic

de-atunci s-a conturat pe veşnicie
un trainic şi fierbinte simţământ
ca nootka să iubească şi să ştie
că cerbul i-a salvat pe-acest pământ

poezie de Ovidiu Oană
Adăugat de Ovidiu Oană
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cerbul cu soare în frunte

Străbate arcaşul în goană zăvoiul,
Gonind după cerb într-o aprigă luptă,
Mai iute ca el îl zoreşte copoiul
Şi-l mănă la vale pe calea abruptă.

Făcuse pe seară prinsoare că-n munte,
El singur şi câinele său cel temut,
Ucide-va Cerbul cu soarele-n frunte.
Apoi a plecat să se roage tăcut.

În zori, cu tovarăşi spre câmpuri porneşte,
Bat pinteni prin iarba ce roua ridică,
Cu cornuri şi goarne prigoana-şi vesteşte,
Spre cerbul ce-n codru se-ascunde de frică.

Pe şapte hotare se-aşează hăitaşii
Să mâne jivina spre falice steiuri,
Pornirea sa crudă le-ndrumă azi paşii
Căci vor să-l dea mort pentru crude temeiuri.

În fiece an au avut rânduiala
Să deie pe cea mai frumoasă copilă,
Zălog pentru cerb, să îşi vindece boala
Şi-apoi s-o ucidă de-i fără prăsilă.

Iar anul acesta pe cea mai gingaşă
Frumoasă din ţară cerut-a ca preţ,
Pe fata pe care arcaşul acasă
O vruse mireasă-n palatu-i măreţ.

Aşa că porneşte cu arcul şi calul
Şi câinele doar pe cărări nepătrunse,
Cu două săgeţi a răpus animalul,
Salvând pe miresele-n peşteri ascunse.

Şi-şi vede şi draga întinsă pe patul
Ca bestiei în seară jertfită să-i fie,
O saltă în braţe şi-o duce-n palatul
Gătit pentru nuntă, onor, veselie.

Urmarea-i ştiută, oraţii şi prunci
Şi-i spusă de barzii cu tâmple cărunte.
Rămasă-i în lume prin veacuri de-atunci,
Legenda cu Cerbul cu soare în frunte.

poezie de Ovidiu Oană
Adăugat de Ovidiu Oană
Comentează! | Votează! | Copiază!

Legenda râului de dor (Altruism)

Demult, un râu ce curge în aval
S-a răzgândit şi s-a oprit privind spre mal.
I-a zis: - Mi-e dor de munte, foarte dor,
Aş vrea să mă întorc acasă, la izvor !

Dar malul i-a răspuns: - E peste poate !
Nu poţi să te opreşti, stai şi socoate !
Nu-i vorbă doar de mine, dar arinul ?
Cum poate să suporte astfel chinul ?
Cu apa, de te-ntorci înspre izvoare,
Amarnic asupreşti pe fiecare.
Moraru-şi va seca pe loc uiumul,
S-or pierde peşti-n mâluri cu duiumul,
Iar în livadă, fructele-or să sece,
La fel şi câmpul fără apă rece;
La păsăret îi vei strica hodina,
Nici rufe nu mai spală gospodina,
Iar ciurda când o fi să se adape,
Va fi doar smârc aici în loc de ape;
Adu-ţi aminte scalda de plăcere
A ţâncilor şi-a sălciei mângâiere !
Cum poţi să schimbi deodată legea firii,
Pentru un moft şi-n numele iubirii ?

- Of, malule, mă umpli de tristeţe,
Când te gândeşti la propria frumuseţe !
Arinul, păsăretul şi morarul,
Sau salcia şi ciurda, grădinarul,
S-au învoit cu mersul meu în munte
Şi seceta găsit-au să înfrunte,
Căci vântul le-a venit în ajutor
Şi apă le aduce cu un nor.
Credeam c-ai înţeles şi că îţi pasă,
De dorul meu de munţi şi de acasă.
Aşa cum vrei mereu să-ţi fie bine,
Gândeşte-te o clipă şi la mine !
Căci, dac'ar fi ca să mă sece dorul
Şi-n munte s-ar slei de tot izvorul,
Atunci tu ai rămâne pe vecie,
O râpă îmbrăcată-n bălărie.
Iar trupul ţi s-ar umple de noroaie,
Târâte de şuvoaiele de ploaie !

Atât i-a spus şi a pornit agale,
Ducându-şi unda lină înspre vale,
Dar şi-a vestit iubirea printr-o boare
Şi păstrăvi ce înoată spre izvoare.

poezie de Ovidiu Oană
Adăugat de Ovidiu Oană
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cerbul lopătar moare de bătrân şi nu-şi frânge coarnele, pentru că nu împunge.

aforism de Dumitru Matei din Gânduri
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cerbul fermecat

Un cerb frumos, cu coarne minunate
Păşea semeţ prin codrul de aramă
Cu ochii vii, cu nările umflate,
Căci nu avea în suflet nicio teamă.
Şi pe cărare a văzut o fată
Cu părul lung şi faţa zâmbitoare,
Ea l-a chemat, uşor emoţionată,
L-a luat de gât, i-a dat o sărutare.
Iar el atunci s-a înfiorat pe dată
Şi-au murmurat copacii de uimire,
Că-n loc de cerb un mândru prinţ se-arată
Şi s-au îndrăgostit dintr-o privire.

Poate mai sunt şi azi fete modeste
Ce-aşteaptă cerbul lor să se ivească,
Dar căutându-şi prinţul din poveste,
Pe omul bun să nu-l dispreţuiască.

poezie de Octavian Cocoş (26 martie 2021)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

cerb

Cerbul

Cerbul e-n realitate
Un cuier... în libertate.

definiţie epigramatică de D.C. Mazilu din Dicţionar de epigrame (1981)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cerbul carpatin sau cerbul regal (Cervus elaphus)

Cerb cu coarnele de aur,
Al Carpaţilor tezaur,
Tu, în regnul animal,
Nu ai, cerbule, egal.

poezie de George Budoi din Animalele în aforisme, epigrame, poezii, pamflete şi satire, Cerbul (1 ianuarie 2022)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Structuri de jar

viaţa mea se prezintă în mii de nuanţe
lacrimi boeme sting năvalnice focuri
care ard în voie fragile speranţe
doar vise cuprind din nocturne jocuri.

pentru fericire mi-a rămas poezia
cuvinte în lumină brodez neântreruptă
steaua mea sublimă îşi cerne frenezia
să duc cu boala aspră energică luptă.

ritmuri şi arome le cuprind flămândă
miresme din grădină îmi învăluie simţul
flăcări din soare parcă stau la pândă
să aprindă timpul - îi tremură jilţul.

amintiri cu marea prin suflet colindă
dar s-a rătăcit în vreme rea drumeţul.

sonet de Floare Petrov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Denie

lui Radu Gyr

Zicere:
Iisus venea cu roua în potire
Mult prea târziu în ochii Lui adânci
Pe crezul tău şi crucea ta de-atunci...
Aflatu-ţi-ai dorita răstignire.
...
Se adunase linişte în schituri
Căzând din cer ori coborând din lună,
Să strângă, cu uitarea, împreună
Şi să alunge colbul de pe mituri.

Mugea zadarnic cerbul de lumină
Ridică-te, tu, Gheorghe şi tu, Ioane!
Striviţi pe rând de noile canoane
S-au stins toţi vinovaţii fără vină.

Sub crucea ei din nord e vechea ţară,
Doar vântul poartă astăzi flori în chică
Cresc pui de cuc în cuib de rândunică
Românii băjeniţi pe rând, pe-afară.

Încremenită ţi-e, prin cărţi, povaţa,
Uitaţi sunt spinii-nchipuind cununi,
S-a pribegit mirosul de căpşuni
Şi de la noi şi-a-ntors norocul faţa.

poezie de Ovidiu Oană
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce-i roza?

Ce-i roza? Doar o adunare
De spini, de frunze şi o floare?
Întâi, când am ales-o-n zori
Din rondul plin de alte flori,
m-am întrebat, ce-i trandafirul?
Unde povestea-ncepe firul?
.............
Iar el mi-a spus: ca o mandala
mi-am arătat întâi petala!
Simbol pentru perfecţiune,
Aşa ieşit-am din genune,
Din apele primordiale,
Am răsărit cu cinci petale!
Sunt cupa vieţii, a iubirii,
A inimii şi-a nemuririi.
Am fost născut să fiu potir
Al mult iubitului Martir
Şi simbol rozacrucian
Şi altul mistic, feciorian.
Din rosul sânge m-am transpus
Venind la voi de la Iisus.
Ca simbol al peceţii Sale
Pus pe destinele astrale.
El, semn al revenirii Sale
M-a presărat pe-a lumii cale.
..............
Numele roză mi s-a dat
Din roua-ros ce-a fost odat`.
Culoarea mea trandafirie
Din sânge sfânt a fost să fie.
Căci m-am născut din albul pur,
Frunze şi spini având contur.
Şi te anunţ că sunt dual,
Înţep, dar sunt şi senzual.
Ca semn al dragostei curate
Şi sentimente ce-s furate,
Din calde inimi de codane.
Dar pot să stau şi la icoane!
Mă vezi la ceasul înserării
Ca simbol pur regenerării.
.............
Asta mi-a spus minunea albă
Şi eu l-am prins apoi în salbă
Iubitei, plin de gând curat,
Azi, trandafirul ce-am furat.

poezie de Ovidiu Oană
Adăugat de Ovidiu Oană
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce-şi doreşte sufletul?

Cuibărită-n os şi-n vene, frigul să-l domesticească,
Vara îşi mai plimbă-n ele arşiţa, să le-ncălzească.
Cât de supărată-am fost pe-al ei jar neomenesc,
Azi o caut ca pe-un leac, pentru tot să-i mulţumesc.
Cerul şi-a cojit, de-aseară, norii de bulbucii grei
Şi la luptă i-a pornit cu sensibili nervii mei,
Ţopăie pe acoperiş lent un dans în paşi mărunţi
Şi pe geam spâzur'-alene stropii nedormiţi, cărunţi.
Ochii, măsurând bâltoacei adâncimea de nămol,
Se-ntâlnesc în dezolare cu un vrăbioi frivol,
Ce-a pornit în cercetare, înfruntând dezastrul ud
Şi scrutează a mea fereastră, poate-l văd, poate-l aud...
Distructivă, de-a ei mână gem ruini de armonie,
Risipite-n lung şi-n lat, şi în suflet, şi-n câmpie,
Îndeseşte-a ploii plasă pân la margine de lume,
Semănând melancolie, toamna nu ştie de glume.
Tot, ce sufletul doreşte, este-un dulce vis de vară,
Să-mi prind aripi de cocoară, să revin la primăvară...

poezie de Maria Botnaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Diana cu cerbul

ah şi eu mai beau mai ratez
din când în când referendum
uri construite subtil –
tiptil
mă strecor către casă
printr-o sită de muşte (?!) puternice
uneori odioase. mai beau
frecţii
diana cu cerbul nu prea îmi vine
să cred să fi procreat
dar în fine în fine... în fine

poezie de Traian Abruda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cerbul cu stea în frunte

A fost odată, într-o pădure,
Un moş bătrân cu baba lui
Trăiau săraci ca vai-de-lume,
În adâncimea codrului

Moşul n-aştepta nimica
Şi numai moartea o dorea,
Dar baba ar fi vrut să aibă
Un suflet tânăr lângă ea

"Să fie un copil cuminte,
Un căţeluş sau un pisoi,
Că vreau s-aud şi eu cum suflă
O altă viaţă lângă noi."

Aşa ofta săraca babă,
Dar moşul nu mai vrea nimic:
"Ce-mi trebuie o grijă nouă?
Sunt pre bătrân şi prea calic."

Dar domnul se-ndură de babă
Şi-un pui de cerb i-a dăruit.
Un pui de cerb, cu stea în frunte,
Gonit din codru şi rănit.

Săgeata-i străpunsese gâtul -
Din rană sângele-i curgea
Şi lacrimi mari picau din ochii
Frumoşi, rotuzi ca o mărgea.

L-a sărutat pe frunte moşul,
Miloasă baba l-a spălat,
L-au îngrijit cu grijă mare
Şi cerbul mi l-au vindecat.

Era frumos şi blând săracul,
Zburda mereu din loc în loc,
Venise ca o vrajă nouă
De tinereţe şi noroc.

Întinereau văzând cu ochii
Moşneagul şi cu baba lui -
Şi se făcuse luminoasă
Întunecimea codrului.

Dar într-o zi trecu pe-acolo
Feciorul unui împărat
Cu ceata de curteni, cu arcuri
Şi cu ogarii la vânat.

"Dă-mi mie cerbul tău, bătrâne,
Îţi dau pe el tot ce doreşti"
"Nu pot, şi de mi-ai da pe dânsul
Comorile împărăteşti"

"Te duc la curtea mea, moşnege,
Cu baba ta, vă fac boieri.
Dă-mi cerbul tău cu stea în frunte
Şi-ţi dau şi cinste şi averi"

"Nu-mi trebuie averi şi cinste,
Sunt prea bătrân să le primesc;
Dar dacă vrea să vină cerbul,
Eu bucuros vi-l dăruiesc."

Atunci, minune fără seamăn,
Întreaga lume, ce văzu?
Văzu cum cerbul dă din coarne
De parc-ar spune: "Nu vreau, nu!

Nu vreau să vin la curtea voastră
(Deodată cerbul a vorbit)
Tu mă doreşti ca o podoabă,
Ei, sufletul mi l-au dorit.

Tu m-ai rănit la vânătoare,
Ei rănile mi le-au legat.
În strălucirea curţii tale
Eu m-aş simţi încătuşat.

La curtea ta, aş fi o fiară,
O jucărie pentru proşti.
În viaţa lor sunt o lumină
Pe care tu n-ai s-o cunoşti."

Plecă, pe gânduri, voievodul
Şi se gândea că nu-i de-ajuns
Să fii bogat, temut şi veşnic
De măreţia ta pătruns.

Mai trebuie să ai un suflet,
Milos, şi bun, şi iubitor,
De vrei să fii iubit de oameni,
Şi de podoaba codrilor.

poezie de Vasile Militaru din Fabule
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Verde

Înveşmântată toată în verde
iubirea mea s-a dus să încalece
un bidiviu de aur prin zorii de-argint.

Patru ogari stăteau să sară zâmbind
iutele cerb fugea înainte.

Mai iute să fie prin vise pătate
cerbul cel roşu şi iute
cerbul cel roşu şi-aparte.

Patru ciutani stacojii la apa cea albă
şi cornul suna din nou nemilos
cu corn la oblânc iubirea mea se duce să fugărească
ecoul ce se stinge în norii de-argint.

Patru ogari stăteau să sară zâmbind
iar câmpia cea netedă alerga înainte.

Mai uşor decât somnul de-amiază să fie
cerbul cel tânăr şi sprinten
cerbul cel iute.

Patru turme stăteau într-o vale-aurită
hămesita săgeată cântă-nainte.

Cu arc la oblânc iubirea mea s-a dus
călare în aval de munte
cu zorii de-argint.

Patru ogari stăteau să sară zâmbind
şi vârfuri abrupte alergau înainte.

Mai palid ca moartea ce-i de neocolit
să fie cerbul cel suplu cu blană lucioasă
cerbul cu greabănul încordat şi neted.

Patru mari cerbi la muntele verde
vânător norocos le cântă-nainte.

Înveşmântată toată în verde
iubirea mea s-a dus să călărească
un bidiviu de aur prin zorii de-argint.

Patru ogari stăteau să sară zâmbind
inima mea s-a rostogolit înainte.

poezie de E.E. Cummings, traducere de Necula Florin Dănuţ
Adăugat de Baude
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cerbul are coarne de la natură, dar bărbatul le primeşte în dar.

aforism de David Boia (9 ianuarie 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lupii albi

A fost, pe vremea dacilor, o zi
în care, din tărâmuri depărtate,
de care nimeni nu se-arat-a şti,
au apărut fiinţe mai ciudate

la care nimeni pân-atunci, vreodat',
cu ce ştia din vremile trecute,
nu s-a gândit că ar fi existat
şi c-ar putea pe oameni să-i ajute.

N-au fost miraţi să vadă patru fraţi
venind spre ei încrezători, în seară,
şi nu s-au arătat înfricoşaţi
de-nfăţişarea lor... altfel, bizară.

Atât de tineri, îmbrăcaţi în alb,
alura lor era deosebită,
iar ziua, lupi enormi cu părul dalb,
puterea le părea şi mai cumplită.

Cu dinţii lor puteau să facă praf
şi să trimită înspre veşnicie
duşmanii ce-ar veni, porniţi pe jaf,
sau hoţii de pământuri şi-avuţie.

Curând, chiar regele i-a invitat
să-i ţină, în cetate, companie,
dar nici măcar acesta n-a aflat
de unde lupii ar putea să fie.

Au apărat regatul şi pe daci,
şi-au fost iubiţi cum regii, niciodată,
n-au fost apreciaţi de cei săraci,
iar vitejia lor era cântată.

Şi-n ţară toate bine ar fi mers
cât timp cei patru apărau hotare,
dar regele-a venit cu un demers
stârnind în lupii albi o supărare,

Căci ei n-ar fi pornit nicicând atac,
să cotropească ţările vecine,
doar ca să-i facă regelui pe plac.
Nu, asta n-au crezut că se cuvine.

Au fericit al dacilor popor,
iar dacă au plecat spre veşnicie,
ei au rămas, de-atunci, drapelul lor,
al dacilor de pe a noastră glie.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

El şi Ea

Două boli, două necazuri, două trupuri ce atârnă,
Ce-au învins se pare Moartea, trec ţinându-se de mâna!
Doi copii frumoşi la suflet... calmi şi plini de bunătate,
Sprijiniţi merg unu-ntr-altul, emanând seninătate.
Mâna lui, căzu o clipă pe obrazul ei ridat;
Încă vede-n el splendoarea chipului de altădat.
Două lespezi umblătoare... două cruci încovoiate
El o soarbe din privire... ea îşi dă părul pe spate
N-au nevoie de cuvinte! Se cunosc... de când Pământul;
Iar purtarea şi iubirea le înlocuiesc cuvântul.
Nici azi El nu recunoaşte... tot aşa, ca-n tinereţe
Că trăieşte doar prin dânsa... c-o adoră... c-o iubeşte...
Ori Ea... ştie; îl cunoaşte... şi-are sufletu-mpăcat
Dar se face-a nu-nţelege, cum făcea şi altădat.
Doi bătrâni... un singur suflet...
Sub povara grea... de nea.
Insăşi Moartea îi iubeşte... nu gândeşte să îi ia!
Nu voieşte să îi ducă-n a ei linişte deplină!
În întunecata-i lume... ce nevoie-i de lumină?

poezie de Ovidiu Donisă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum mă văd azi ochii Tăi

Ce aş face eu Isuse
La mine dac-ai veni
Floarea lacrimilor scurse
Eu o Doamne te-aş primi

Te-aş primi Isus în casă
Însumi să te găzduiesc
Şi te-aş aşeza la masă
Cu drag eu — să te servesc

Cum o Doamne m-aş purta
O Isuse dar cu Tine
Din ce am — oare ţi-aş da
Privind spre ziua ce vine

Sunt modest la teorie
Dar la practică — cum sânt
Eu trăiesc viaţa vie
Împlinind al Tău Cuvânt

Fă-mă Isus să-ţi slujesc
Ascultând Doamne de Tine
Şi cum vrei — eu să trăiesc
Să fac numai ce e bine

Căci mă vreau să-ţi fiu plăcut
Să te bucuri azi de mine
Prunc în iesle — ce te-ai născut
Să-mi dai viaţa care vine

Cum sunt azi "naintea Ta
Doamne scump Mântuitor
Pot viaţ-a căpăta
Căci mă vreau ascultător

Mă mai prinzi Isus de mână
La izvoare să mă duci
Să-mi dai dragostea stăpână
Şi-n lumină să mă urci

Cum mă văd azi ochii Tăi
Sunt aşa cum Tu voieşti
Azi din lumea celor răi
O Isuse — mă primeşti

Fă-mă dar ca voia Ta
S-o trăiesc Doamne oriunde
Cununa spre-a căpăta
Prin a vieţii sfinte unde

Glorie Isuse Ţie
Slavă Tatălui Cel Sfânt
Căci ne vrem în veşnicie
Luaţi de pe acest pământ

Alt pământ să folosim
Pentru mers şi închinare
Numele să ţi-l cinstim
Fie-ţi Doamne-n veci onoare
20-12-2019 mănăştur

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Orice fiinţă umană de pe acest pământ se naşte cu o tragedie, şi nu e vorba de păcatul originar. Se naşte cu tragedia că trebuie să crească. Trebuie să părăsească cuibul, siguranţa şi să plece la război. Trebuie să piardă tot ce e frumos şi să lupte pentru o nouă frumuseţe pe care şi-o creează singur, şi este o tragedie. Mulţi oameni nu au curajul să facă aceasta.

citat din Helen Hayes
Adăugat de Dana Gurău
Comentează! | Votează! | Copiază!

Carul de foc

Tu cum ai reuşit să-ndupleci focul
Să fulgere-mbrăcat într-un cuvânt,
Prorociri ce-aveau să-şi afle locul
În inimi rătăcite pe pământ?

De ce cuvântul tău aprinde semeni,
Arzând cu ei şi gândul necurat?
Se poate, oare, Logosul să-l semeni
Şi-n jarul lui să fii purificat?

Înmărmurit de tainica-ţi putere,
Cu verbu-nvăpăiat numai de har,
Încerc şi eu a-l semăna-n tăcere,
Să încolţească-ntr-un poem de jar.

Iar dacă versul meu va fi să fie
De cer şoptit, să am mai mult noroc,
Ca tine-ales de Cer, Sfinte Ilie,
Poate mă iei în carul tău de foc!

poezie de Pavel Lică din Căutarea luminii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Banu' Mărăcine

Să-nţepi la fel şi rău şi bun e, vezi tu, Mărăcine,
Modul cum ai să-nveţi, tălică, ce-i rău şi ce e bine;
Ai doar a sta, şi-a urmări, ce unde coincide,
Şi-a cântări ce iese-apoi, când cercul se închide.

Gândeşte-te la Trandafir, aşa cum stă degeaba.
E admirat, e preţuit, iar tu faci toată treaba...
Vezi, doar, cât este de prielnic să te cunoşti frumos.
Cum Universul dăruieşte la fel şi sus, şi jos!

Fereşte-te de plasmuiri, mireasma nu-i de tine!
Apropie un alt la fel, finitul să-l termine.
În liniştea ce-i înăuntru, să stai ades, vezi bine,
E trafic mult pe contrasens, prea-plinul de suspine.

Aşa se scurg, la pas egal, clipită cu clipită,
Atât de diferite-n sine, identice-n oglindă.
Precum o şoaptă-ntr-un amurg, o boare nerostită,
Sfârşitul vine ca-nceput, iar miezul ne colindă.

poezie de Rareş Bogheanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!