Cerbul cu soare în frunte

Străbate arcaşul în goană zăvoiul,
Gonind după cerb într-o aprigă luptă,
Mai iute ca el îl zoreşte copoiul
Şi-l mănă la vale pe calea abruptă.

Făcuse pe seară prinsoare că-n munte,
El singur şi câinele său cel temut,
Ucide-va Cerbul cu soarele-n frunte.
Apoi a plecat să se roage tăcut.

În zori, cu tovarăşi spre câmpuri porneşte,
Bat pinteni prin iarba ce roua ridică,
Cu cornuri şi goarne prigoana-şi vesteşte,
Spre cerbul ce-n codru se-ascunde de frică.

Pe şapte hotare se-aşează hăitaşii
Să mâne jivina spre falice steiuri,
Pornirea sa crudă le-ndrumă azi paşii
Căci vor să-l dea mort pentru crude temeiuri.

În fiece an au avut rânduiala
Să deie pe cea mai frumoasă copilă,
Zălog pentru cerb, să îşi vindece boala
Şi-apoi s-o ucidă de-i fără prăsilă.

Iar anul acesta pe cea mai gingaşă
Frumoasă din ţară cerut-a ca preţ,
Pe fata pe care arcaşul acasă
O vruse mireasă-n palatu-i măreţ.

Aşa că porneşte cu arcul şi calul
Şi câinele doar pe cărări nepătrunse,
Cu două săgeţi a răpus animalul,
Salvând pe miresele-n peşteri ascunse.

Şi-şi vede şi draga întinsă pe patul
Ca bestiei în seară jertfită să-i fie,
O saltă în braţe şi-o duce-n palatul
Gătit pentru nuntă, onor, veselie.

Urmarea-i ştiută, oraţii şi prunci
Şi-i spusă de barzii cu tâmple cărunte.
Rămasă-i în lume prin veacuri de-atunci,
Legenda cu Cerbul cu soare în frunte.

poezie de Ovidiu Oană
Adăugat de Ovidiu Oană
Comentează! | Votează! | Copiază!

Verde

Înveşmântată toată în verde
iubirea mea s-a dus să încalece
un bidiviu de aur prin zorii de-argint.

Patru ogari stăteau să sară zâmbind
iutele cerb fugea înainte.

Mai iute să fie prin vise pătate
cerbul cel roşu şi iute
cerbul cel roşu şi-aparte.

Patru ciutani stacojii la apa cea albă
şi cornul suna din nou nemilos
cu corn la oblânc iubirea mea se duce să fugărească
ecoul ce se stinge în norii de-argint.

Patru ogari stăteau să sară zâmbind
iar câmpia cea netedă alerga înainte.

Mai uşor decât somnul de-amiază să fie
cerbul cel tânăr şi sprinten
cerbul cel iute.

Patru turme stăteau într-o vale-aurită
hămesita săgeată cântă-nainte.

Cu arc la oblânc iubirea mea s-a dus
călare în aval de munte
cu zorii de-argint.

Patru ogari stăteau să sară zâmbind
şi vârfuri abrupte alergau înainte.

Mai palid ca moartea ce-i de neocolit
să fie cerbul cel suplu cu blană lucioasă
cerbul cu greabănul încordat şi neted.

Patru mari cerbi la muntele verde
vânător norocos le cântă-nainte.

Înveşmântată toată în verde
iubirea mea s-a dus să călărească
un bidiviu de aur prin zorii de-argint.

Patru ogari stăteau să sară zâmbind
inima mea s-a rostogolit înainte.

poezie de E.E. Cummings, traducere de Necula Florin Dănuţ
Adăugat de Baude
Comentează! | Votează! | Copiază!

Muge-adânc un cerb în codru (variantă)

Muge-adânc un cerb în codru,
Codrul freamătă adânc,
De vânt crengile se frâng,
Muge-adânc un cerb în codru,
Muge-adânc şi nu e modru
Gândurile să-mi înfrâng.

Muge cerbul singuratic,
Echo duce tânga-i lung,
Glas de bucium lung-prelung;
Peste codrul singuratic
Cade viforul tomnatic,
Nu pot jalea să-mi alung.

Muge-un cerb, Diana Doamna
Lui din ceruri se întristă,
Plânge-n nori ca-ntr-o batistă,
Muge cerbul. Nicicând toamna
N-a mai fost atât de tristă.

poezie clasică de Dan Botta
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

cerb

Cerbul

Cerbul e-n realitate
Un cuier... în libertate.

definiţie epigramatică de D.C. Mazilu din Dicţionar de epigrame (1981)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cerbul fermecat

Un cerb frumos, cu coarne minunate
Păşea semeţ prin codrul de aramă
Cu ochii vii, cu nările umflate,
Căci nu avea în suflet nicio teamă.
Şi pe cărare a văzut o fată
Cu părul lung şi faţa zâmbitoare,
Ea l-a chemat, uşor emoţionată,
L-a luat de gât, i-a dat o sărutare.
Iar el atunci s-a înfiorat pe dată
Şi-au murmurat copacii de uimire,
Că-n loc de cerb un mândru prinţ se-arată
Şi s-au îndrăgostit dintr-o privire.

Poate mai sunt şi azi fete modeste
Ce-aşteaptă cerbul lor să se ivească,
Dar căutându-şi prinţul din poveste,
Pe omul bun să nu-l dispreţuiască.

poezie de Octavian Cocoş (26 martie 2021)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sepia officinalis

în ţara unde gheaţa e stăpână
un bob de jar cu care să aprindă
de mult un primitiv purta în mână
foc salvator la tribul ce colindă

dar sepia perfidă şi ciudată
pe nootka-i prăduieşte şi ia jarul
(aşa cum doar legenda ne arată)
sporindu-le şi grija şi amarul

la foamea aspră care-i asupreşte
se-adaugă o nouă tragedie
bărbatul de îndată se gândeşte
la lopătar să-i scape de urgie

cerbul semeţ a înţeles povara
ce-i apăsa pe oameni şi-a pornit
spre cuibul unde-ascunsă e comoara
şi-n două salturi locul a găsit

cu octopodul luptă pe-nserate
smulgându-i strălucirea de jeratic
şi vine aducând cu bunătate
averea scumpă cu simbol hieratic

de-atunci s-a conturat pe veşnicie
un trainic şi fierbinte simţământ
ca nootka să iubească şi să ştie
că cerbul i-a salvat pe-acest pământ

poezie de Ovidiu Oană
Adăugat de Ovidiu Oană
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cerbul cu stea în frunte

A fost odată, într-o pădure,
Un moş bătrân cu baba lui
Trăiau săraci ca vai-de-lume,
În adâncimea codrului

Moşul n-aştepta nimica
Şi numai moartea o dorea,
Dar baba ar fi vrut să aibă
Un suflet tânăr lângă ea

"Să fie un copil cuminte,
Un căţeluş sau un pisoi,
Că vreau s-aud şi eu cum suflă
O altă viaţă lângă noi."

Aşa ofta săraca babă,
Dar moşul nu mai vrea nimic:
"Ce-mi trebuie o grijă nouă?
Sunt pre bătrân şi prea calic."

Dar domnul se-ndură de babă
Şi-un pui de cerb i-a dăruit.
Un pui de cerb, cu stea în frunte,
Gonit din codru şi rănit.

Săgeata-i străpunsese gâtul -
Din rană sângele-i curgea
Şi lacrimi mari picau din ochii
Frumoşi, rotuzi ca o mărgea.

L-a sărutat pe frunte moşul,
Miloasă baba l-a spălat,
L-au îngrijit cu grijă mare
Şi cerbul mi l-au vindecat.

Era frumos şi blând săracul,
Zburda mereu din loc în loc,
Venise ca o vrajă nouă
De tinereţe şi noroc.

Întinereau văzând cu ochii
Moşneagul şi cu baba lui -
Şi se făcuse luminoasă
Întunecimea codrului.

Dar într-o zi trecu pe-acolo
Feciorul unui împărat
Cu ceata de curteni, cu arcuri
Şi cu ogarii la vânat.

"Dă-mi mie cerbul tău, bătrâne,
Îţi dau pe el tot ce doreşti"
"Nu pot, şi de mi-ai da pe dânsul
Comorile împărăteşti"

"Te duc la curtea mea, moşnege,
Cu baba ta, vă fac boieri.
Dă-mi cerbul tău cu stea în frunte
Şi-ţi dau şi cinste şi averi"

"Nu-mi trebuie averi şi cinste,
Sunt prea bătrân să le primesc;
Dar dacă vrea să vină cerbul,
Eu bucuros vi-l dăruiesc."

Atunci, minune fără seamăn,
Întreaga lume, ce văzu?
Văzu cum cerbul dă din coarne
De parc-ar spune: "Nu vreau, nu!

Nu vreau să vin la curtea voastră
(Deodată cerbul a vorbit)
Tu mă doreşti ca o podoabă,
Ei, sufletul mi l-au dorit.

Tu m-ai rănit la vânătoare,
Ei rănile mi le-au legat.
În strălucirea curţii tale
Eu m-aş simţi încătuşat.

La curtea ta, aş fi o fiară,
O jucărie pentru proşti.
În viaţa lor sunt o lumină
Pe care tu n-ai s-o cunoşti."

Plecă, pe gânduri, voievodul
Şi se gândea că nu-i de-ajuns
Să fii bogat, temut şi veşnic
De măreţia ta pătruns.

Mai trebuie să ai un suflet,
Milos, şi bun, şi iubitor,
De vrei să fii iubit de oameni,
Şi de podoaba codrilor.

poezie de Vasile Militaru din Fabule
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cerbul carpatin sau cerbul regal (Cervus elaphus)

Cerb cu coarnele de aur,
Al Carpaţilor tezaur,
Tu, în regnul animal,
Nu ai, cerbule, egal.

poezie de George Budoi din Animalele în aforisme, epigrame, poezii, pamflete şi satire, Cerbul (1 ianuarie 2022)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Regele cerb

Bătrân, în pădurea străbună,
alături de marele fag,
asculţi ridicându-se, vag,
al lupilor urlet, spre lună.

E-un urlet lugubru, de jale,
al haitei ce, toată, s-a strâns
în corul ce-mprăştie plâns
pe note de frici ancestrale.

Credeau că te-au prins în capcană,
că poţi fi răpus, în sfârşit,
dar unii de-ai lor s-au grăbit
stricând rânduiala din goană.

Sperau să te-ntreacă în forţă
ei, tinerii plini de avânt,
puternici, cu nările-n vânt,
şi ochii în flăcări de torţă.

Au fost seceraţi, iar pământul
a supt, însetat şi hulpav,
din sângele celui mai brav,
fiindu-i, de-a pururi, mormântul.

Eşti cel ce-n coroană işi pune
vechimea în Munţii Carpaţi,
eşti cerbul temut de confraţi,
tu, rege-al pădurii străbune.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Surfing

O adiere scurtă îi răsfiră,
din părul lung, şuviţele rebele,
în calea ochilor ce mai admiră
tăcerea rece-a ultimelor stele.

În depărtări albastre e-o lumină
ce invadează marginea de lume
şi plaja lui, tăcută şi blajină,
părând că-mpinge caii albi, în spume.

E-o nerăbdare-n gesturile-i scurte
cu care-alintă placa lui cea veche,
aşa cum nobili de la vechea curte,
îşi liniştesc ogari făr'de pereche

Când se aşteaptă,-n marea vânătoare,
doar sunetul de goarnă ce vesteşte
începerea şi marea alergare
a cailor, când goana se porneşte.

E-o nerăbdare ca atunci când cerul
te-mpiedică s-ajungi pe vârf de munte
cu trăsnete şi ploaie sau cu gerul
ce-ţi face şi sprâncenele cărunte,

Iar tu priveşti sau ştii cât e de-aproape
şi nu mai poţi să-ţi duci la capăt visul,
căci lacrima-ţi îngheaţă între pleoape
şi-o stâncă ai pe piept, şi-n el abisul.

Aşteaptă valurile uriaşe
ce trebuie s-apară-n scurtă vreme
într-un galop de iepe nărăvaşe
cu coame verzi, sub aspre diademe.

Îşi aminteşte, nu pe cea mai mare,
şi nici pe cea mai blândă dintre ele;
din gândul lui, în faţă îi apare
doar una care,-n clipele acele,

l-a ridicat şi l-a purtat spre locuri
pe care marea le ţinea ascunse,
şi care i-a aprins, în suflet, focuri
şi sentimente încă nepătrunse.

A fost un val ce însoţeşte-n viaţă
doar surferii ce au avut norocul
să urce înspre ţărmul cu verdeaţă,
spre cerul ce le înţelege... jocul.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

eşti frumoasă ca un câmp nearat
din care ciulinii îşi deschid floarea
să ardă sălbatic sub soare
eşti frumoasă ca o pânză de apă
ce se arată celor care sapă cu trudă
din zori până la marea cea moartă
pentru o gură de adevăr
eşti mai frumoasă chiar decât stânca
alintată de copite subţiri
ale caprelor negre ce trec fantomatic
dinspre noapte spre zi
eşti cea mai frumoasă lume a mea
în care trăiesc pânză şi pictor deopotrivă
atât de trist şi singur mi te zidesc în suflet
pe tine cea mai pură din marea de minuni a lumii
poezie

poezie de Viorica Iliescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oana

Vibrează sub boltă poveşti pământene,
Pierdute prin ceţuri şi neguri demult.
Le vom ispiti să se-ntoarcă alene,
Din veacuri trecute de aprig tumult.

Arama clădită de Domnul Ştefan
În Piatra, ne spune a Oanei-fecioare
Poveste. Cum piere prin gândul viclean,
Ce-a rupt din Moldova prea gingaşă floare.

Răpită din casa părintelui-tată,
De lotri cei hâzi care-s scoşi de la legi,
E fata Spătarului Şendrea purtată,
Spre loc de cumplite fărădelegi.

În tainiţi de munte e dusă şi-n şoapte,
Legată-n batjocuri nepoata de Domn,
Bandiţii o-ncarcă de-ocară în noapte,
În vreme ce straja şi slugile dorm.

Mândria duducăi li-e grea încercare
Şi hoţii pierduţi de credinţa curată,
Prăvale copila în hăul cel mare,
Iar Crin-armăsarul porneşte şi-o cată.

Dureri străjuiesc de atunci amintirea
Domniţei pierdute în râpa hidoasă,
Doar turnul cu-arame mai mişcă simţirea,
Când strigă prin timp o istorie frumoasă.

Prin vânturi e clipă de sunet icoana,
A tristei vibraţii din clopote dusă,
Iar zarea se-ncarcă de numele Oana...,
Fecioara de lotri şi munte răpusă.

poezie de Ovidiu Oană
Adăugat de Ovidiu Oană
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cea mai frumoasă ţară

Într-o ţară oarecare, trăia un bătrân deştept
Şi tot în ţara aceia şi un vultur înţelept.
Nimeni nu ştia de vultur când şi de unde-a venit,
Era veşnic precum timpul, fără-nceput ori sfârşit.
Bătrânul merse-ntr-o seară la vultur spre-al cerceta:
- Vulture batrân ca timpul, aş vrea să te rog ceva
Ştiu că eşti preaînţelpt. Doar tu mă poţi ajuta.
Aş vrea să găsesc ţara cea mai fumoasă oriunde s-o afla
şi-aş străbate lumea-ntreagă doar o clipă-a o vedea.
- Urcă-te pe-a mea spinare - i-a spus vulturul grăbit.
Şi-au zburat, zburat prin lume unde nici n-ai fi gândit.
Din zbor-lin vedea batrânul locuri ce păreau din vis.
- Te opreşte! striga tare- acesta-i locul precis!
- Nu-i acesta locul pentru care de acasă am plecat,
Pân-acolo-i cale lungă, mai avem mult de zburat.

După multe luni de zile au ajuns pe-o stâncă goală.
- Coboară batrâne, iată te-am adus în a mea ţară.
Asta-i cea mai furmoasă ţară din câte-am văzut
Caci aici, pe-această stâncă, într-o vară m-am născut.

poezie de Dorina Stoica din Izvorul îndpărtat (decembrie 2011)
Adăugat de Dorina Stoica
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubite,

pictează-mă în culorile nemărginirii
supreme
când sufletele nostre boeme îşi vor da
ultima lor întâlnire
spre moartea nebună,
ceea ce n-ai ştiut niciodată este
că-n mâna mea stângă ţi-am pecetluit
o cupolă arzândă de gânduri sihastre,
pentru a mă cunoaşte o nouă viaţă
prin Calea Lactee,
lacrimile mele de femeie te-au cizelat
în cel mai iubit bărbat de pe pământ,
în infinitul mării albastre mi-am ascuns
zâmbetul,
ca să pot să te cânt asiduu, în univers,
uite, chiar din versul acesta firav,
ţi-am şlefuit o altfel de nemurire,
cu tine am fost cea mai frumoasă,
dar şi cea mai tristă fiinţă lumească,
am înălţat castele de nisip prin iluzii
de viaţă atroce,
până când inima mea avea să-ţi invoce
nimicnicia,
din scoici de tăceri am adunat perle de patimi,
ca să-mi auzi paşii, când fi-vei singur
pe plaja pustie,
ţie ţi-am dăruit mantii de stele
într-o aprigă vreme, când tu mă iubeai cu toată
dragostea străbunilor noştri...

poezie de Alina Florica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poveste de demult

De zile-ntregi îşi perie cosiţa,
regina în oglinda fermecată,
priveşte lung şi-o roagă înc-odată
- Ştii cine mi-a răpit mironosiţa ?

Răspunsu-i doar o simplă tulburare
de ape, spus cu voce tremurată:
- Nicicând nu vei afla pe mândra fată
de stăruieşti cu-o astfel de-ntrebare !

Zăpadă-Albă, mândra ta copilă,
pierdută-i pe vecie de când Zmeul,
o ispiti, ţesându-i curcubeul
ca nadă. Şi-a răpit-o fără milă.

O ţine în castel în vârf de munte,
cu porţile în fiare ferecate
şi paznici doar dihănii blestemate,
pe nepoftiţi degrabă să-i înfrunte.

S-a juruit hidoasa creatură
balaurul şi veste-a dat în ţară,
ca peste ani să-i fie soţioară,
Zăpadă-Albă, frageda făptură.

Acum e un copil, dar o aşteaptă
păzind-o pân-o fi să crească mare,
fecioara cea mai mândră de sub soare,
de dragul ei s-ar prinde-n luptă dreaptă.

Ăst-timp, împărăteasa dă de veste,
voinicilor din zarea luminată,
că cel ce-o va salva pe scumpa-i fată,
se va-nsoţi cu ea ca în poveste.

Cercat-au mulţi s-ajungă în tărie,
dar monştri puşi de pază îi alungă;
niciunul nu răzbeşte să-i înfrângă
şi viaţa li se pierde pe vecie.

Trecut-au ani şi clipa hărăzită,
pentru vestita mai demult nuntire
soseşte şi copila din privire
lacrimi varsă, de lume părăsită.

Deodat' un trăznet vine din tărie,
un buzdugan ce-n drumul lui striveşte,
năpârcile de pază când loveşte
şi fetei îi vesteşte bucurie.

- Eu sunt voinicul Dordesprinsdinsoare,
Zăpadă-Albă, nu-ţi mai fie teamă !
Ridică buzduganul de aramă,
prinzându-se cu zmeu-n încleştare.

În luptă dreaptă, paloşe sau ghioagă,
cu buzdugane aprig s-au luptat,
din zori până aproape de-nserat,
cel ce învinge, floarea să aleagă.

Şi tot ca în poveste zmeul piere.
Iar Dordesprinsdinsoare se închină,
Culege floarea albă din grădină,
ducând-o mamei frânte de durere.

Ce a urmat ? O nuntă-mpărătească,
cu oaspeţi dragi din şaptezeci de sate,
au petrecut trei zile numărate,
pe mirii fericiţi să îi cinstească.

Apoi, când soţii pleacă spre iatacuri,
truditul bard cântarea isprăveşte.
Umblând prin lume basmu'şi povesteşte
la şezători, pe prispe sau cerdacuri.

poezie de Ovidiu Oană
Adăugat de Ovidiu Oană
Comentează! | Votează! | Copiază!

Odată stam la fereastra casei mele şi priveam printre gratii, şi am zărit printre cei lipsiţi de minte, am văzut un tânăr fără pricepere. El trecea pe uliţă pe lângă colţul casei ei şi se îndrepta către locuinţa ei. Era în amurgul serii unei zile, când se lasă umbra şi întunericul nopţii. Şi iată o femeie îl întâmpină, având înfăţişare de desfrânată şi cu prefăcătorie în inimă; aprigă şi de neţinut în frâu, picioarele ei nu se mai odihneau în casă; când în casă, când afară, stând la pândă lângă orice colţ. Ea îl apucă şi-l sărută şi cu o căutătură obraznică îi zise: "Trebuia să aduc jertfe de pace; astăzi am împlinit făgăduinţele mele; pentru aceasta am ieşit în întâmpinarea ta, ca să te caut şi iată că te-am găsit. Cu scoarţe am gătit patul meu, cu aşternuturi de în din Egipt, cu miresme am stropit patul meu, cu mir, aloe şi chinamon. Vino, să ne îmbătăm de iubire până dimineaţă, să ne cufundăm în desfătări de dragoste, că bărbatul meu nu este acasă, plecat-a la drum departe, luat-a cu dânsul o pungă cu bani şi se va întoarce acasă la lună plină!" Ea îl ademeni prin mulţimea cuvintelor ei şi-l smulse prin graiurile ademenitoare ale buzelor sale; el începu să meargă dintr-o dată după ea, ca un bou la junghiere şi ca un cerb care se zoreşte spre capcană, până când o săgeată îi străpunge ficatul; după cum o pasăre grăbeşte spre laţ şi nu-şi dă seama că acolo îşi sfârşeşte viaţa. Şi acum, fiule, ascultă-mă şi ia aminte la cuvintele gurii mele! Inima ta să nu se plece spre căile ei şi nu te rătăci pe potecile ei, căci ea a rănit pe mulţi şi pe foarte mulţi i-a omorât. Casa ei sunt căile iadului, care duc la cămările morţii.

Solomon în Pildele lui Solomon, Ferirea de desfrânare - 7:6-27
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşa trudise mama

Pe câmpia roditoare. din întinsul Bărăgan
Unde râd copii în soare şi se coace grâu-n lan,
Măicuţa din greu munceşte, să adune în hambar
Pâinea care se dospeşte, învelită în ştergar.
Cu mâna dusă la frunte, priveşte mama spre sat,
Ştergând faţa cu marama, uşor scapă un oftat.
Ea aşteaptă să-i aducă, apă rece de băut,
Că din zori până-n amiază, multă vreme a trecut.
Cu mâncare proaspătă, foamea să şi-o potolească,
Până soare scapătă, un pogon să mai cosească.
Vin copiii, urcă dealul şi la mama au ajuns,
Mama priponeşte calul şi de masă, iute-a pus.
Când termină de mâncat, cu apă se răcoreşte,
Dă traista la un băiat şi la muncă iar porneşte.
Copiii se-întorc acasă, sărind şi ţipând pe drum,
Mama asudă la coasă şi-n privire are fum.
Tot aşa, din zori în seară, câteva zile la rând,
Mama adună în vară, grâul de pe-întregul câmp.
Curge sudoarea pe frunte, în sfârşit, a reuşit
Să aducă iar în curte, rodul care l-a cosit.
Este mulţumită mama, truda n-a fost în zadar.
Poate ca să vină iarna, grâul este în hambar.
De-acuma vor sta la masă, mulţumind lui Dumnezeu,
Că în iarna viscoloasă, vor avea pâine mereu.
...........................................
Tot aşa trudise mama, dacă mi-aduc bine-aminte,
De vara şi până toamna, când trecu la cele sfinte.

poezie de Dumitru Delcă (16 februarie 2015)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Graţia domniţei

Tânăra Domniţă a încălecat:
Pentru prima oară merge la vânat,
Cu-al ei mire june, tocmai sus în munte,
Să vâneze ciute, cerbi cu coarne-n frunte.
Tinerime-aleasă toţi voinici băieţi,
Intrarmaţi cu paloş, suliţi şi săgeţi,
Îi urmează veseli. Zgomotul e mare;
Cornul suflă-ntr-una la patru hotare.
Se începe goana. Tânăra copilă
Tremură de spaimă, tremură de milă,
Văzând că-mprejuru-i acea tinerime
Face-atâtea jertfe cu aşa cruzime.
Totdeun-un suflet c-al ei delicat
Cu cruzimi de-acestea greu va fi-mpăcat!
Pe când lăcrimează, iată că de-odată,
Din desiş, în faţă-i un cerb se arată,
Cu bogate coarne, cu pasul uşor,
Asudat de goană, cu ochi rugător,
Vine şi-ngenuchie l-ale ei picioare
Graţie imploră, ca să nu-l omoare.
Dar şi al ei mire, iată-l că soseşte,
Arma-n sus ridică şi ochind ţinteşte,
Ca un vultur aprig, cu suliţa-i lungă,
Pe cerb, drept în coaste, vrea ca să-l străpungă.
"Nu! strigă Domniţa! Nu da, dragul meu!
Pe-acest cerb, sărmanul, vreau să-l mântui eu;
Căci mie-n genuche, el s-a prosternat,
Convins că de mine poate fi salvat!
Mie în genuche a venit să ceară
Graţie... Eu nu pot ca să-l las să piară!"
Şi zicând acestea ea a dezsarmat
Braţul ce-al său mire ţine ridicat.
Mirele-i se lasă-ndată-nduioşi,
Către cerb se-ntoarce cu blândeţe, şi,
Când vin toţi curtenii cu armele-ardicate,
Junele îi zice: "Mergi în libertate!"
Mult poate femeiea!... cu graţia sa.
Orice răutate ea va dezarma!

poezie celebră de Ion Luca Caragiale
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

La căluşei

Se învârteau agale căluşeii
Şi muzica din urmă-i îndemna,
Iar între toţi copiii — mititeii
Şi-un bătrânel pe-un cal se învârtea.

Râdeau de el, de jocul lui copiii,
Cum sta plecat pe calul lui de lemn,
Iar cei mai mari, dând aripi bucurii,
De jos, mereu îi tot zvârleau îndemn:

- Hiii moşule, hai, taicule, zoreşte,
Dă pinteni zdraveni calului spre rai!
Şi la un loc cu ei, copilăreşte,
Râdeau şi prunci cu părul de mălai.

Dar el, tăcut, privea pierdut, cu mâna
Ţinând în frâu, căluţul fără duh,
Căluţul orb, ce alerga într-una
Strâns de vergele zdravene-n văzduh.

Cu păru-n vânt, îmbujorat la faţă,
El se rotea, dar nimeni n-a văzut
Cum calul lui, de lemn, prinsese viaţă
Şi galopa pe câmpuri spre trecut.

A fost o clipă, doar o clipă vie,
Căluţul a zburat prin ani, vâlvoi,
A dus bătrânul în copilărie
Şi l-a întors ca gândul înapoi.

Când s-a oprit din goană bătrânelul –
A coborât în râsul fără rost,
Dar numai el ştiu şi căluşelul,
În fuga lor de-o clipă, unde-au fost.

poezie celebră de Virgil Carianopol din Cântece de amurg (1969)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

cerb

Cerbul e-n realitate un cuier în libertate.

definiţie de D. Mazilu
Adăugat de Elena Meculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pădurea amintirilor

În pădurea care cântă cu petale-n primăvară,
Paşii mei urmează calea începută într-o seară;
Tu te-ndrepţi, pe o alee presărată cu suspine,
Spre o bancă ce păstreză amintirile cu mine.

Sub acelaşi cer şi astăzi, ne târâm, din întâmplare,
Paşi din primăveri trecute, pe-o alee şi-o cărare,
Tu - cu gândurile tale, eu – cu tine-n ale mele,
Într-o seară când pădurea se acoperă de stele.

În lumina lor, cărarea pare-o vale presărată
Cu un praf de-argint ce curge spre aleea ce se-arată
Ca un râu cu unde line într-o noapte-ntunecoasă
Reflectându-mi dintre stele una, parcă, mai frumoasă.

Mă apropii de aceea cu speranţă şi uimire,
Dar pe bancă îmi luceşte, singură, o amintire.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!