În punctul acela

chipul mamei se scufunda
n-aş fi ştiut să spun
cum îi erau ochii
dacă îi ţinea deschişi... înalţi
sau pătrunşi de un somn

bradul era viu
lângă o vitrină
poate în unghiul acela
unde uimindu-se un copil
îşi aşezase hotărât desaga cu fericire

un altul se trezea
intempestiv umplea aerul
cu sperietură de aripi
fuga lui în picioarele goale
impregna cosmosul
cu atâtea lecţii neînvăţate

supusă mâna desena
formule chimice alambicate
numai dorul de altceva

se simţea parfum de levănţică!

din abisul unui balcon
doboram cu viteza iubirii
mai toate necunoscutele

până la floarea-de-măr
de nu va fi fost
Mama.

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă din O Leoaică îmi traversează centrul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

(Pseudo)imortalizând

ochii ei se deschideau
ca şi cum n-ar fi privit vreodată o floare
nici întoarcerea-n timp a corolei în cântec
ce straniu se făcea viaţă! ce straniu!

nici mâna lui aranjându-i tandru-estetic
tristeţile ample micile ingenuităţi... femeia
nu o zărise... nici un semn nu dădea că o va

şi păsările defilau în lipsa oricărei imaginaţii
nimic dincolo de datul acela mecanic din aripi
doar chipul deposedat neintrat în iubire

să fi fost ea?!

mai ales sternul cavernos/ cutia de rezonanţă
a trecerii inofensive a unui timp

ea nu ştie să aştepte:
habar nu are ea să se bucure!
ea nu ştie... nu poate să plângă
nici să înţeleagă căderea trupului dincolo de el
în zona incandescentă a ţipătului

aici
poza goală
matrioşkă fără de vocaţie
ce niciodată nu are să muşte
din pomul interzis

undeva
un pictor naiv
el însuşi cumva derutat
de propria creaţie

să fi fost el?!

şi floarea era cântec
şi cântecul se făcea floare

dar cine să fi ştiut?

să fi fost ei?!

! nimeni să-i pună faţă-în-faţă

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Într-un fel sau altul trebuia să fie duminică!

începeam şi azi cu aceeaşi oboseală
aceeaşi teamă estompa contururile
trecerile noastre spre un capăt cu sens al zilei
plânsul era la fel de sugrumat nu ştiu
dacă ne ruşinam dacă ne încăpăţânam
să intrăm... să rămânem într-o imagine:
"eroii fără de riduri", "micii zei", "invincibilii"?

încet încet ne pierdeam
abilităţile de actori
o pală intempestivă şi rolul nostru...

am zis că e bine
la fel ca altădată
că totul era cel mai probabil
o deraiere uşoară o "variaţie"

se lăsa amiaza se bătea de noapte
n-ai fi ştiut să-mi răspunzi dacă te-aş fi întrebat
care era punctul acela de unde continuaseşi
n-aş fi ştiut să-ţi răspund dacă m-ai fi întrebat...

poate vrusesem cu orice preţ să fim originali... alţii
fără prea mult pe gânduri să stăm... o luasem de la zero...?!

de undeva se cernea o tristeţe vanilată
prelungi umbre tainice dezveleau timpul
şi feţele noastre palide s-au oprit din tăcere:

ni s-a făcut dor!

dintr-un instinct am apăsat butonul acela
pe care-l acopereau praful nimicul fricile

ne-am trezit
de noi amintindu-ne

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În acea viaţă tihnită, blândă, care părea atât de îndepărtată, fetiţa ar fi crezut-o pe mama ei. Pe vremuri credea tot ce-i spunea mama ei. Dar în această lume nouă şi aspră, fetiţa simţea că se maturizase. Se simţea mai bătrână decât mama ei. Ştia că celelalte femei spuneau adevărul. Ştia că zvonurile erau adevărate. Nu ştia cum să explice asta mamei ei. Mama ei devenise ca un copil.

citat din romanul Se numea Sarah de Tatiana de Rosnay
Adăugat de Parachiv Andrei Alexandru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nici măcar

aş putea la o adică
să te iau în serios
să dau amploare
evenimentelor tale casnice
cum ar fi dulceaţa cu levănţică
punctelor negre intempestiv apărute
abaterilor nesancţionate de la normă

să întrerup anotimpuri embrioane programe...
să mă pun între moarte şi Dumnezeu
cu baloane şi confetti
să te dau la breaking news
să te trec la "evenimentul secolului"

docilă
eu să mă atârn
pe post de accesoriu
eventual un buton
sau o iluzie

să mă aşez
într-un colţ cu vedere
numai la tine
să-mi trăiesc anonimatul
micul spectacol invizibil
cu ochiul liber

dar ce păcat

pentru tine!

eu văd totul

la scară cosmică!

scuză-mă

dacă nici măcar

nu te-am identificat!

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă din Iubire cu lămâie şi sare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

ţinea pastila

de iod în mână şi se întreba
dacă a fost vreo explozie
el nu auzise pentru că dormea
cu dopuri în urechi şi ar fi inutil
să bubuie
ceva în apropierea patului
lângă seiful unde depozitase
mica pastila de iod care ar rezova
problemele ridicate de radioactivitate
o ţinea în mână
şi era hotărât s-o înghită cu puţină
apă sau bere neagră şi rece
nimeni nu poate fi vătămat de o
o
o pilulă
mică era imaginea din cap
cu tabloul chimic în care era plasat
iodul cel împricinat de oameni
sau l-au scos de pe tabloul
cu elemente chimice în ultimii ani (?!)

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viol

poteca îngustă pe care intempestiv te trezeşti
(de fapt, nu se ştie nici acum dacă nu tu o cauţi cu lumânarea)
baricadată din toate părţile de crengi groase cu întuneric
purtând în sacoşe biodegradabile biscuiţi cu cremă autan 4 îngheţate dezgheţate

pescăruşul dând miezul-nopţii printr-o sperietură de aripi
neamul păsărilor albe prevăzute pentru supravieţuire
cu ochi ucigaşi şi ciocuri pietroase

bucuria stranie dragostea mea devenită dependenţă
de toate vietăţile astea nici măcar bănuite
făcând compoziţia intrinsecă a întunericului

familia microscopică!

braţele goale ale arţarilor şi ce-or mai fi pe care
dintr-un instinct le îmbraci noaptea cu rochiile personale
(ai grijă să laşi măcar o miime din parfumul tău de magnolii. din istoria ta)
te loveşti mai apoi frântă de uitare
de gulere şi de mâneci de cordoanele desfrânate

de tine!

cea luată de Acasă risipită în largul lumilor

rememorezi omul-negru de la miezul nopţii... jocurile copilăriei
antreul în care pe un perete atârnase ingrat mercurul unui termometru
până la venirea lui inelată înspre tine

moartea
pe care într-un fel o aşteptaseşi
dintr-o curiozitate
din prea marea neîncredere
că oricând poţi fi şi altfel

ziua-n-amiaza mare
zgomotoasă nevrotică normală
lumina rea dezvelind ascunzişul muşuroiului afectiv

tu însăţi arătându-te lumii
suportând consecinţele dezvelirii

speriindu-te de tine

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Face to face

[show must go one]

o să se aşeze exact în unghiul acela
care îi permite să se vadă
într-o lumină unică
fără a risca să se risipească
în altă femeie sau în altă iluzie
la urma urmei viaţa este
despre perpetua căutare
de sine

o să-şi atingă pielea
pielea ei cu cruste litere şi baloane
cu denivelări şi abdicări de poziţie
pe alocuri amorţită într-un cântec desfrânat
al ursitoarelor duşmănoase

frica asta deşucheată o să-şi atingă
o să insiste aşa cum zăboveşti asupra ariei problematice
o să-şi treacă buricele degetelor peste fauna amuţită intempestiv
o să dea să se oprească
într-un oftat-cu-sânge
o să continue

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

N-aş fi ştiut...

De n-ai fi fost în viaţa mea, iubite,
N-aş fi ştiut ce-i zborul spre înalt,
N-aş fi ştiut ce-s marile ispite
Şi nici noian de fluturi în asalt...

N-aş fi ştiut că-n ochi adânci ca marea
Se-aprind scântei pe irişi de azur,
Că ai furat din cer senin culoarea
Când m-ai cuprins cu braţul împrejur

N-aş fi ştiut cât foc aveai pe buze
De n-ai fi pus, pe-a" mele, flori de mac
Ce semăna cu freamătul de frunze
Când vântul viscoleşte prin copac

N-aş fi ştiut nici dorul ce înseamnă
De nu m-ar duce paşii în pustiu
Când vocea dinăuntru mă îndeamnă
Să te găsesc... Dar unde eşti... nu ştiu...

poezie de Ioana Gărgălie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îndatorire

o vreme o să treci tu
în locul meu!

vei pune crinul regal la fereastra înaltă
crizantemele aproape de nostalgii
acolo unde se coc metaforele
nu uita cele câteva boabe aurite
şi menta... neapărat pătrunjelul cu levănţică

îmi vei spăla părul în miez de noapte
şi-mi vei schimba hainele ca la nou-născuţi
vei ţine în braţe pisica... făcând un tur-două de forţă
nu de alta... dar nu-i place staţionatul

te vei aşeza ca o linie oblică
pendulându-ţi centrul de echilibru
în secunda în care ai fi gata să cazi
te-ai gândi deodată la mine

cel mai greu o să fie – îmi imaginez
cu frazele mele imposibile pline de ascunzişuri şi păsări simulând noaptea
pe Dumnezeu însuşi năucindu-l măcar uneori

dar ce spun eu?!

cum o să te pui TU în locul meu
atunci când EU mă gândesc la tine?!

ar trebui pentru orice eventualitate să-ţi iei
o vestă antiglonţ
un paratrăsnet
numai aerul acela drăguţ şi bleg
al martirului cu personalitate
de bună voie şi nesilit de nimeni
săvârşindu-şi supliciul
pentru dragostea noastră

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă din Iubire cu lămâie şi sare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Monolog 2

casa îşi pierduse ferestrele
în orbitele goale plânsul intra ca-ntr-o matcă
mă făceam mică / ieşeam din mine până la ultima matrioşkă
până la ultimul sânge şi ultima adrenalină
până la cea din urmă carceră

deveneam
invizibilă / mult prea uşoară ca să port greutatea unui nume
condiţia de femeie... / doar pe aceea de cuvânt

mă amestecam
în golul peretelui
în agonia aerului devorat
în destinul minuscul de amibă

singura supravieţuitoare a unui trecut rămas într-o fotografie

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Favoritism

întâmplarea noastră acaparase
o parte însemnată din priorităţile omenirii
pentru noi se făceau cozi la garoafe bătute
se răceau cafele dădeau iasomii verzi în clocot

îngeri se retrăgeau pe vârfuri:
spectacolul se ţinea cu casa închisă
nimeni n-ar fi putut spune
dacă "vreo dată viitoare"...

octombrie îşi amânase periplul
ca un înţelept fără alternativă ocupase
colţul invizibil de la terasa de pe Magheru

o marmură ratase cu brio programarea
la "De vorbă cu identitatea"
se abţineau apele
pământul se statornicea
cu faţa la roşu

cât ai clipi
cosmosul se strânsese
în incandescenţa unei eşarfe
în pulsul nostru rarefiindu-se
până la a cădea
în eternitate

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă din Iubire cu lămâie şi sare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pântecul mamei păstrează memoria tuturor întâmplărilor du­reroase. Dacă eşti un copil dorit, dacă mama a avut decizia de a te avea, te vei simţi bine pri­­mit în lumea aceasta. Dar dacă mama a suferit o traumă, dacă a fost cândva abuzată, dacă n-a fost ea însăşi bine primită în lu­me, dacă nu şi-a dorit să rămână însărcinată, atunci sarcina îi va stârni sen­timente foarte ames­tecate, chiar negative, împotriva pro­priu­lui copil. El va prelua toate sen­timen­tele ostile ale mamei împotriva lui. Şi nu le va uita niciodată, decât aparent. Vor rămâne profund am­prentate în sufletul lui şi, dacă nu le lămureşte, le va transmite co­piilor, în exact acelaşi mod.

Franz Ruppert în interviu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu se-ntâmplă nimic

oamenii arătau
de parc-ar fi uitat

împăturiţi în aşteptări
trădând marea însingurare
trăgeau de porţi... trăgeau
priveau mai apoi lacul
golul extinzându-se-n ei

capetele creşteau deposedate
un fel de prelungiri ale infirmităţii telurice
ferestrele purtau chipul pândit
de implacabila moarte

începuse un crivăţ
fără de ninsori trupurile noastre erau nămeţii
în care ni se împotmolea fantomatica viaţă

ne era foame!
riscam demineralizări
intrarea definitivă în neutralitate

şoseaua se decolora văzând cu ochii
specii necunoscute ambiguizau ansamblul

drumul se desfăşura în continuare
la fel de mecanic de insidios de inutil
această bandă electrică de alergat
crescută din înseşi tălpile noastre
ca dintr-o convingere
dintr-o neputinţă
din nepăsare?!

unde erau copacii?
unde podgoriile?
unde oraşul aprinzându-se-n noapte
de la sufletul viu?

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dumnezeu face Dragoste, nu sex

intru în dimineaţa aceasta întârziată
fără de scrupule îmi spun:
de mâine o să desfiinţez noaptea
nimeni n-o să mai aibă nevoie de vreun păcat!

aşadar

să mergem să epuizăm toate plăcerile-acestea
habar să nu avem de (i)moralitate
că gestul nostru de viu ar putea îngropa un copac... şi Copacul...
pe noi înşine ne-ar face stane de piatră
s-ar opri timpul / ca un măscărici s-ar strâmba
şi pe noi... pe noi undeva ne-ar durea

! în spate ditamai grădina
de moarte

ar veni pictorul
cu veac de iluzie artistică
înainte ne-ar îngenunchea
de bună-credinţă închipuindu-şi
o dramă/ subiectul acela care
îl va scoate din anonimat

cu ochi netragici de manechini ne vom uita
ca-ntr-o uitare înlemnirea va opri iarba
până la următoarele interdicţii:
intrarea în Nimic!

*
se va scurge o apă
poate numai modul firesc al timpului de a trece...
scena aceasta absconsă pe care se desăvârşesc înţelesuri
asemenea nesfârşirii genezelor

în faţa ta voi sta ca pe marginea unei prăpăstii
în faţa mea vei sta ca pe marginea unui cer
ni se va face curaj în ultima clipă
cum altădată spaimă albă

o pasăre cu frunză va vesti început
ca dintr-o placentă din cârpe ne vom aduna
urma de divinitate încrustată în adn
cu mâna găsită voi aranja sentimente
ţipătul sufletului după ceva-ul pierdut
lupi argintii la noi se vor da
lucizi ne vom încredinţa muşcăturii
nu şarpelui

din sângele propriu se va naşte habitat
poate o biblie / cosmosul acesta inundat cu heruvimi neaipăcatului
orfani ne vom descoperi fraţi şi dragostea noastră
în afara oricărui incest

ca la o fereastră ne vom aşeza unul lângă celălalt
clarvăzători vom simţi cum se înnoptează de dimineaţă
cum Dumnezeu este îndrăgostit

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viteza a treia

Eu nu mă iscodisem ce este lumina.
De fapt, nici nu ştiam că există.
La fel a fost cu Dumnezeeu:
Când m-am întrebat ce-o fi,
S-a cam supărat pe mine,
Îndepărtându-se cu viteza luminii
La pătrat.
Atunci, l-am conceput ca pe un triunghi,
Întrucât mai zăream
Numai două linii paralele,
Îndepărtându-se asimptotic
Spre una singură.
Asta m-a făcut să cred că Dumnezeu
E un punct...
Fix atunci
N-a mai fost.
Cu iubirea am păţit la fel:
Când m-a simţit iubind, şi-a luat zborul
Din stomacul meu, ca nişte fluturi,
Gonind cu viteza luminii
La cub.
Dumnezeu, cu viteza Lui,
A creat lumea cu două viteze:
Viteza luminii
Şi viteza iubirii.
Dar cea mai mare dintre toate
E
Viteza iubirii!

poezie de Marius Robu din Aproape alb (13 aprilie 2013)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrimi avea

pe obrajii pudraţi discret
cât să păstreze un secret
ştiut numai de ei doi
zâmbea şi plângea
poate de fericire
poate de supărare
nici ea nu ar reuşi să explice
care era rostul lacrimilor

simţea un pârâu rece
care-şi făcea loc pe sub sutien
pielea se înfiora la atingere
se întreba de unde izvorăsc
lacrimile ei pornite spre glezne

adună câteva lacrimi în palmă
le duse la buze să le sărute
erau dulci şi parfumate

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Restanţe

ploaia sau vântul...
sentimentele cuiva
scuturau florile de cireş
la o masă a timpului
nu aveam noi vreme!

! tramvaiul 12 îşi schimbase radical traseul

tu rămâneai

undeva la graniţa aceea
imperceptibilă uman
dintre văz şi irealitate
nu ştiu dacă voiam cu orice preţ
să te caut... să te identific
în dreptul inimii mele vreo 2-3 vrăbii
suficient de muzicale cât să acopere
eventuale trădări ale aproapelui

nu mai ştiu...
o doamnă în vârstă îşi făcea loc printre copaci
de nu vor fi fost oameni!?
nicio bancă liberă!

vietăţi preistorice revendicau simţurile când

caruselul a început să împrăştie cu amintiri
toate aceste memorii atemporale ale cosmosului nenăscut încă
neputincios nutrind nostalgia lui pentru iubirea care avea să-l germineze imperfect

chipul meu îţi rămânea

într-o lumină plină de irealitate
şi ziua de azi nu începea cu stol de porumbei
nici nu se încheia în dreptul intenţiei de continuitate

între noi

se consuma supermarket de inutilităţi
bonsai din plastic cu livrare en gros
lalele de Grecia învelite din indiferenţă
cu mâini grăbite de femeie ancorată... nu aici
până şi chipul copilului de viu împăiat într-o vitrină...

numai un destin care ne excludea

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu ne aminteam

dacă avuseserăm vreodată
haine de stradă
nici când alergaserăm ultima oară
să lăsăm în urmă fie şi pentru 5 minute
aerul stătut al dormitorului ca un buncăr protejându-ne
de orice mai puţin de noi înşine

şi dacă podeaua lipicioasă a livingului ne tachinase o vreme
iar noi – generoşi peste poate, doar liberi!
îi acordaserăm patru cinci şase... 9 din circumstanţele atenuante

şi cum rochia galbenă era pentru ziua fermecată
eşarfa cu sclipici pentru picnicul de joi

dacă îmi plăcea să ies pe fereastră
să dau cerul tare şi pomii aproape?

curgeau flori din cais
o voce inunda cosmosul:
mă aşteptai la o poartă

... şi oare obişnuiai să-ţi apropii nările
de trunchiul viu purtător de magnolii
al femeii dintr-o carte?!

cu certitudine

prin noi trecuseră alţii

nu specii

în papuci şi halat de casă.

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Los libertadores

(o Leoaică îmi traversează centrul)

vorbeam
şi viaţa dobândea o semnificaţie amplă
cum şi moartea ieşindă din ascunzişul
oamenilor aşa de mari uitaţi în ei îndelungă-vreme
prea trişti prea nebuni... mult prea orgolioşi?!
stupidă şi cocoşată ieşea luându-ne în serios
luându-se în derâdere

lumina desena neastâmpărul jocului
bucuria năprasnică a sufletului eliberat

ne-am aşezat fiecare în dreptul unei ferestre
ca în dreptul unui gând privilegiat
din ochi se desprindeau lămâi verzi alte miracole
ziua dintâi în care un dumnezeu singur şi bun
s-a hotărât în cele din urmă şi-a zis

fiecare cuvânt a luat în posesie
partea de gol revenindu-i de facto şi de iure
printr-un destin

simţeam burta sfârtecată a tăcerii
în uriaşele chinuri ale facerii

copii, dam dezlegare la cer păsărilor
acelei veniri-împreună pe lume...

Iubirii

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când un copil se odihneşte în pântecul mamei sale, el nu poate să-şi vadă mama şi nu poate plânge ca mama sa să vină la el. Amândoi sunt acolo, dar nu se pot vedea unul pe altul. Toţi suntem în pântecul Adevărului Infinit.

autor necunoscut/anonim
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!