Monolog 2
casa își pierduse ferestrele
în orbitele goale plânsul intra ca-ntr-o matcă
mă făceam mică / ieșeam din mine până la ultima matrioșkă
până la ultimul sânge și ultima adrenalină
până la cea din urmă carceră
deveneam
invizibilă / mult prea ușoară ca să port greutatea unui nume
condiția de femeie... / doar pe aceea de cuvânt
mă amestecam
în golul peretelui
în agonia aerului devorat
în destinul minuscul de amibă
singura supraviețuitoare a unui trecut rămas într-o fotografie
poezie de Daniela Luminița Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre trecut
- poezii despre sânge
- poezii despre supraviețuire
- poezii despre plâns
- poezii despre greutate
- poezii despre fotografie
- poezii despre femei
- poezii despre cuvinte
- poezii despre aer
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.