(Pseudo)imortalizând

ochii ei se deschideau
ca şi cum n-ar fi privit vreodată o floare
nici întoarcerea-n timp a corolei în cântec
ce straniu se făcea viaţă! ce straniu!

nici mâna lui aranjându-i tandru-estetic
tristeţile ample micile ingenuităţi... femeia
nu o zărise... nici un semn nu dădea că o va

şi păsările defilau în lipsa oricărei imaginaţii
nimic dincolo de datul acela mecanic din aripi
doar chipul deposedat neintrat în iubire

să fi fost ea?!

mai ales sternul cavernos/ cutia de rezonanţă
a trecerii inofensive a unui timp

ea nu ştie să aştepte:
habar nu are ea să se bucure!
ea nu ştie... nu poate să plângă
nici să înţeleagă căderea trupului dincolo de el
în zona incandescentă a ţipătului

aici
poza goală
matrioşkă fără de vocaţie
ce niciodată nu are să muşte
din pomul interzis

undeva
un pictor naiv
el însuşi cumva derutat
de propria creaţie

să fi fost el?!

şi floarea era cântec
şi cântecul se făcea floare

dar cine să fi ştiut?

să fi fost ei?!

! nimeni să-i pună faţă-în-faţă

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiţi ca aidoma unui copil. Un nou-născut nu ştie nici frica, nu ştie nici virusul, nu ştie nimic. Fii Liniştea dinaintea cuvintelor pentru că ea nu cunoaşte nimic. Nu ştie nici măcar frica. Nici măcar curajul. Nici măcar credinţa şi nici măcar îndoiala. E dincolo de orice dualitate. Şi mai ales e dincolo de naştere şi moarte.

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doliu

Mai mult, tu nu vei mai vedea
Nimic, nici cer, nici flori.
S-au prăfuit din zarea ta,
Ca nişte nori.
Nici zare nu vei mai avea,
Nici ochi cu care s-o măsori
În geamuri prin perdea.
De-acum străină mâna ta
Îţi va şedea deoparte,
Ca un condei, pe undeva,
Alăturea de-o carte.
Şi ochii tăi, de gura ta,
Vor trece mai departe,
Decât un nufăr de o stea.

Orbit-a viaţa şi, cu ea,
Şi cântecul şi luna,
Şi unda-n care strălucea
S-a stins pe totdeauna.

Tu pentru veci nu vei mai fi,
Şi-ai fost, cumva, vreodată?
Pustiul mă învălui,
Când sub un plop mi se trezi
Tot dorul de-altădată!
Durerea mi se pierde-n fum,
Tot căutând un vreasc de rost
Într-aste drumuri fără drum,
În care toate doar au fost,
Şi nu mai sunt acum.

poezie celebră de Tudor Arghezi
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

N-o să-ţi scriu despre iubire 2

despre dialogurile închipuite
în care uitai să răspunzi
pueril concepeam replici
neverosimile în feminitatea lor

nici despre cum "era / a fost odată..."
n-o să pomenesc mai nimic
[preafrumoasa poveste dând un sens... numai al meu...]

şi am corupt timpuri / programe / verdicte...
în balansoarul în care de-una-singură m-am trezit
duminicile trudeau să mascheze vidul
lipsa mâinii amputându-şi solitudinile peste o alta

nici despre revederea târzie nimic nu vei şti
despre absenţa noastră din cuvinte
[cum "nostru" ajunge brusc cu totul altceva să însemne...]
despre poticnirea în gesturi / într-o dantelă de rochie
fără de scrupule desăvârşind bâiguielile...

vei avea dreptul la propriile percepţii
deformate de grabă sau de aglomeraţie
de zidurile acestea ample crescute vii
din suflete amorţite

îmi vei da dreptul la propriul scenariu
efectul nestăvilitei imaginaţii bovarice...
voi şti că nu pe tine te-am găsit
că... eu... nu eram eu...

se vedeau 2 străini
unii care nu împărţiseră vreodată
un Cântec

de-aceea poate se lăbărţa timpul
de-o parte şi de alta a aerului ticsit
gânduri... privirea desfiinţând cerul
penuria de sentimente a curţii

o să ating o nuanţă / poate maroul
coperţii impersonalizate
pe cel al bomboanei insipide de ciocolată
n-o să ştii că habar n-am avut să mă apăr

ai debarasat spaţiul de toată artileria
de toate detaliile...
de mine...

n-o să-ţi scriu despre...
o să te-nvăţ cum se priveşte un om
prin început purificat de decembrie
fără metafore / fără de voaluri / fără ascunzişuri
numai el însuşi / bunăoară la masa aceasta unde
ca pe ninsoare paşnică îmi aştern inima

duminica vine uşor
mult-prea-timpul nu lasă spaţii goale
nicio frică de luni:
astăzi nu doare
nici iubire
nu este.

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fii Liniştea dinaintea cuvintelor pentru că ea nu cunoaşte nimic. Nu ştie nici măcar frica. Nici măcar curajul. Nici măcar credinţa şi nici măcar îndoiala. E dincolo de orice dualitate. Şi mai ales e dincolo de naştere şi moarte.

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din jurnalul lui (2)

da, ea îşi luase zborul undeva departe şi părea
că nu are mari probleme cu gravitaţia
nici cu iubirile ingrate
nici cu vreo interogaţie metafizică
nici cu răcirea intempestivă a sângelui
cu ironia sorţii sau alte clişee...
nici cu el

o vedea pasăre cu ochii intraţi în foc
(o nimica toată, o altă vocaţie de a ei!)
sufletul ei se mişca precum balerinul
(cineva o imortalizase)
hipnotiza frunzele şi vorbea cu pământul
îl făcea ghem de mătase şi-l purta
direct în inimă ca pe o povară dragă

faţa ei: când foarte aproape / când foarte-cer

era sau nu era?! fusese?!

ea se auzea... se auzea... se auzea...

ca o silabă deschisă – clopot al dimineţii
victoria feminină neclamată
atât de evidentă

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am fost naiv

Tu nu exişti, ai fost doar o părere,
Iar dac-ai fost, numai naivul Eu
Putea să-şi ia din năluciri putere
Şi pe nimic să se proclame zeu!

Mi-am agăţat mereu în cheutoare
Paltonul greu de Mister FAMILIST
Pe care-n dulce-alint de sărbătoare
Îl întrebai programul la dentist.

Chiar nu mi-ai fost deloc, nici aritmetic
Decât acel prostesc "deîmpărţit"
Ce, fără "rest", în calcul ipotetic
Îmi tot dădea un "cât" afurisit.

Cum mă priveai ca sfinţii din icoane
Când îmi jurai senină, în jerseu
Că-mi porţi iubire-adică şi nu-s toane,
Şi-n casa TA voi fi arhiereu!

La a iubirii carte, nici copertă
Nu ai mai pus vreodată, nici formal,
Ca un pliant ce geme vreo ofertă
La descărnatul but de animal.

Astăzi, trezit, dau foc la zăcătoare,
Iar dacă par, acum nu sunt cretin
Chiar de nu crezi, cules eu de o floare,
Respir, acum, iubire pe deplin.

poezie de Ioan Ciprian Moroşanu (7 decembrie 2015)
Adăugat de Ioan Ciprian Moroşanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine-ar fi crezut?

Cine-ar fi crezut că, de la o zi la alta,
voi rămâne fără vechile, statornicele mele bijuterii,
lanţul acela întunecat de care spânzura
un ochi preţios,
brăţara aceea de seminţe,
inelul acela cu pasăre?

Goală şi săracă am rămas, Doamne,
furată şi batjocorită sunt.
Cine mă va mai împodobi de-acum înainte?
Nici ploaia, nici grâul,
nici marea nu mă va mai împodobi,
nici trista lumină de stea.

Oare eu am lăsat deschisă
cutia cea mare a lumii,
eu să fi fost păzitorul ei,
de nimeni numit, el însuşi neştiutor
de grandioasa-i misiune,
şi plătind acum, nevinovat,
cu tot ce-a avut?

poezie de Nina Cassian din colecţia Poezii pentru copii
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost odată un împărat şi-n curtea acelui împărat se afla un pom atât de înalt, încât nimeni nu era în stare să-i vadă vârful. Pomul acesta înflorea şi dădea rod în fiecare an, dar nici împăratul, nici curtenii lui, nici vreun alt om pământean n-a apucat să vadă poamă din rodul acela.

începutul de la Rodul tainic de Ioan Slavici
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Constanţă

de când cu acest covid,
omu-a devenit hibrid,
nu-i nici cer, dar nici doar humă,
nici granit, dar nici de gumă,
nu-i nici claie, nici balot,
nu-i nici struţ, nici Phoenix tot,
pus într-al lui Procust pat,
nici stingher, nici adaptat,
nici străin, dar nici acasă,
nici cucută, nici melasă,
nici în zeghe, nici în togă,
nu-i nici bocet, nici eglogă,
nici Manole, nici Icar,
nici beznă, dar nici habar,
nici tăcere, nici cuvânt,
nici pareză, nici avânt,
nu-i nici orb, dar nici nu vede,
nici în sine că se-ncrede,
nici profet, nici Antihrist,
nu-i nici vesel, dar nici trist,
nici Einstein, nici Poptămaş,
nici strămoş şi nici urmaş,
nu-i nici ciornă, dar nici act,
nici prea plin, nici vid compact,
nici faun, nici eunuc,
nici cloşcă, nici ou de cuc,
nici pesmet, nici cozonac,
nici înger, nici pui de drac,
nici Midas, dar nici sărac,
nici fasole, nici arac,
nu-i corabie, nici port,
nu trăieşte, nici nu-i mort,
doar există, dar nu-i viu,
nici expert, nici ageamiu,
nu se-nalţă, nici nu pică,
nu învinge, nici c-abdică,
rămânând ce-a fost: nimică.

poezie de Luminiţa Ignea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt douăzeci şi cinci de ani de când nu mai slujesc la altar şi nici nu voi mai sluji, nu fiindcă mi s-ar fi interzis, cum eminenţa dumneavoastră se poate informa, ci din propria hotărâre, din cauza unei suferinţe care, de când m-am născut, îmi îngreunează respiraţia. De îndată ce am fost făcut preot, am oficiat timp de un an sau ceva mai mult; apoi am încetat din pricină că această suferinţă m-a silit în trei rânduri să părăsesc altarul fără să fi terminat slujba. Aceasta este cauza pentru care nu slujesc la altar. Am fost în trei sezoane de carnaval la Roma, pentru operă, după cum ştie excelenţa voastră, şi nu am slujit niciodată; am cântat în teatru cu vioara şi se ştie că însăşi Sfinţia Sa a voit să mă asculte şi cât de mult mi-a mulţumit. Am fost chemat la Viena şi nici acolo n-am slujit vreodată. La Mantova am fost de trei ori în serviciul prinţului de Darmstadt şi de asemenea n-am oficiat.

Antonio Vivaldi în scrisoare adresată marchizului Guido Bentivoglio
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Săgeata şi cântecul

Mi-am strunit arcul şi-am lansat o săgeată-n lume,
A căzut pe pământ, fără să ştiu unde-anume;
S-a pierdut în depărtare-atât de iute-încât vederea
Nu i-a putut urma nici zborul, nici căderea.

Am dat viaţă unui cântec în această lume,
A căzut pe pământ, fără să ştiu unde-anume;
S-a-îndepărtat atât de iute că n-am găsit puterea
Să-i urmez nici zborul, nici căderea.

Târziu apoi, într-un stejar puternic ca o stâncă,
Am regăsit acea săgeată, vibra încă;
Iar cântecul pe care îl credeam pribeag,
L-am regăsit în inima unui prieten drag.

poezie de Henry Wadsworth Longfellow,1807-1882, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

La vremea lacrimii în floare

Nimeni nu a găsit nimic să-mi spună
La vremea lacrimii în floare;
Casele lor erau lacustre
Şi apa mea, cu cerul dimpreună
Curgea-n adânc; nu le-atingea
Nici grinzi
Nici buze
Nici ferestre.
Naiv, ca în desenele rupestre,
Erau doar ele - conturate-n mine -
Cum le credeam, cum le visam, cum le iubeam...
În fine,
Doar lebăda murea încet şi mut
Mutându-se în absolut
Acolo unde nu se-aşteaptă vreun ecou
Şi unde nimeni nu-i erou
Ci numai îngerii de lut
Se joacă de-a lumina prin vitrine.
Să-i vadă cine?
Să-i audă cine?
Deasupra lor, în şopot lin,
Pluteşte-n zări Steaua Pelin

Nimic nu este precum pare
Nu se opreşte nimeni la izvoare
La vremea lacrimii în floare.

poezie de Cecilia Birca
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poezie despre "Nimic",

"La început a fost Cuvântul";
Dar Cuvântul de unde s-a luat?
Se spune că pământul
Dintr-o explozie ar fi apărut;
Şi, înainte de explozie,
Ce a explodat?

Sau poate... Totul a apărut din Nimic,
Dar Nimicul – ce mai e?
De unde vine acest "Nimic":
Dintr-un alt Nimic,
Sau din ceva mai mic?
Sau, poate, mai mare?
( Nu mi-ar fi de mirare!)

Ce este Nimicul?
Este "nimic" sau "gol"?
Şi dacă e "gol" –
Cu ce era umplut?
Ce a fost la început?

Dar dacă nu există
Nici început, nici sfârşit,
Doar "suspendată clipă" – infinit?
Şi dacă Nimicul e pur şi simplu – nimic
Din care a apărut acest infinit?

Nu sunt savant, şi nici cercetător,
Doar mă joc de-a filosoful;
Nimeni nu ştie şi nici n-a ştiut
Ce a fost la început;
În schimb, un lucru e cert despre Nimic:
"Ştiu că nu ştiu nimic".

poezie de Maria Supernic (13 februarie 2021)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Urmăriţi să reţineţi că ceea ce sunteţi cu adevărat sau Sinele Pur, fiind pentru dintotdeauna şi pentru întotdeauna, fiind dincolo de timp, veşnic, atemporal, nimeni şi nimic nu îl poate urma. Da, par să fie nişte asocieri temporare, cu nişte forme de vis, dar imediat ce te-ai trezit, vei vedea că de fapt nici măcar nu ai fost născut vreodată. Nici măcar nu ai fost creat vreodată! Poate o minte educată, intelectualizată, adică îmbibată de acest virus al separării, al gândirii, să accepte asta? Poate mintea să accepte că tu eşti Însăşi Inima Nenăscutului care este manifestarea onirică a tot născutului?

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am fost aici!

Cât de vicleană poţi să fii!
Mă-ntrebi de mi-am găsit pereche?
Nu înţeleg ce-ai vrea să ştii,
Nu practic trasul de ureche.

De vrei cumva să te arăţi
în lume cu ce-ai căpătat,
Tu fii directă, nu prin părţi,
Căci de greşeală n-ai scăpat.

Nu-ţi cere nimeni socoteală,
Nici tu nu cere loc în rai,
Ai vrut să guşti din măr, eşti goală?
Nici printre îngeri n-ai să stai.

Tot mă împingi să -mi iau o fată,
Să pară că s-a întâmplat,
Să nu mai fii tu vinovată,
De faptul că ai înşelat.

Nici nu te-am întrebat vreodată
De eşti sau nu mai eşti cu el,
şi chiar de mi-aş reface viaţa,
Tu vrei rămâne tot la fel.

Vina ţi-o porţi dar nu ţi-e lanţ,
Şi nu te leagă de nimic,
Sunteţi iubiţi, dar foşti amanţi,
Nici nu ar trebui s-o zic.

Te rog nu te mai fă de râs,
Trăieşte viaţa ce-ai ales,
La rândul meu şi eu am plâns,
Şi nimeni lacrimi nu mi-a şters.

Poate vei plânge de ruşine,
De faptele ce le-ai făcut,
Dar nu te compara cu mine,
Nici nu visezi prin ce-am trecut.

Eram şi crud, eram şi tată,
Tu erai doar cu alt bărbat,
Asta te face vinovată,
Şi nu-s eu ăla vinovat...

Nu vreau să vii să-mi ceri iertare,
Sunt patru ani, e prea târziu,
Dar nici nu presăra cu sare,
Peste ce-a fost, oricum toţi ştiu.

De vrei să nu te ştie lumea,
Ascunde-te sau fă ce vrei,
Scriu aste versuri în oglindă
Şi nu văd vină-n ochii mei.

Deci n-aştepta să fac ceva,
Ştiu că ţi-e frică c-ai să pici,
Poate mai speri că am să uit,
Dar mi-amintesc..
Am fost aici!

poezie de Vlad Bălan
Adăugat de Andrei Vlad Balan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sfârtecându-mă

acolo am simţit
un fel de pădure
şi păsările erau
cu cântecul în jos
trupuri îngrămădite
închipuiau o unică boală:
să fi fost spaima de viaţă?!

fetiţă încă am vrut să ajut iarba
să-şi intre în memorie
visul meu de femeie măreaţă
o vreme să-l mai ţină pe loc:
cât de mare eram când eram mică
şi cum habar n-am avut!

– pe schele nişte poeţi –

ignorând legile gravitaţiei... alte legi grave
prin sternul lor heruvimi cu degete mari înroşite în frică

şi decorul acesta straniu – rodul imaginaţiei ahtiatului după rating
fără de scrupule violându-mi intimitatea / în văzul lumilor aşezându-mi nudul
rochia de la 5 ani/ copacul de la 7/ nesăbuinţa constantă de a călca-n gol
peste toate mormintele acestea de nimeni vreodată reperate/ în fapt
secretul înţelesurilor mele desuete/ parola infailibilă către sine
în sfârşit ciobul oglinzii confundat cu o jucărie
prin care în glumă am păşit
nu m-am mai întors niciodată

până în ziua în care

pe o scenă m-ai adus tu cu promisiuni şi confetti
nu mai conta nimic/ nici măcar moartea!
unui cosmos întreg i-am ţinut singurătăţile
câte oceane! cât albastru-spre-verde!

câtă ingenuitate!

.... un fel de pădure / păsări anxioase cu ţipăt spre jos
toată aglomeraţia aceasta în măruntaiele mele făcându-şi loc / revendicându-mă
pierzându-mi obişnuinţele/ jumătate de mână / un sfert din copac.../ mai-toată-viaţa

... aproape-o-pădure / păsări demente ieşinde din tine...

sfârtecându-mă

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cât mai ales

o vreme am spus
n-o să mai vorbesc despre mine
nici măcar n-o să tac despre

! dar nu avem încotro

atâta vreme
cât cireştii care nu-şi aduseseră încă
florile pe lume erau
cu ochii pe mine
fără să pretindă ceva în schimb
îmi împrumutau uitătura
retragerea grabnică spre alt habitat
gesturile speciei pe cale de a se sălbătici
într-o lume scufundându-şi contururile

şi poate nu atât cireşii
nici florile lipsă
mult prea puţin
transferul acela cromatic
de incertitudine de spaimă
nici răsfrângerile vegetale
în ultimele rămăşite
de constituţie umană

nici atât
pocnetul sufletului
ca un furuncul mult prea timp
păstrat sub pielea adâncită
asemenea crimei primordiale

cât mai ales

nesupunerea întâmplării
în faţa deciziei personale
de-a nu mai fi niciodată
eu.

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cel mai frumos lucru de azi

Nu a fost ploaia mică şi lungă
dintr-un nor imprudent
foarte bine ascuns
în inima golului,
nu au fost nici cozile de ceapă verde
din grădina de fum,

nu a fost reflecţia ta
în ochii mei,
nici reflecţia mea în ochii contemplării
şi nici contemplarea
în ochii mişcării,

nu a fost limba de ceas stricată
care m-a salvat
de mai multe ori de la moarte,
cum nu a fost nici strigătul
propriului meu
eu
din inima pădurii
ca din interiorul durerii,

cum nici plapuma mamei,
aşezată grijuliu
peste trupul meu obosit de arte,
nu a fost şi nu au fost
nici ochelarii prin care am văzut
o dimineaţă Electră*,

ci un poliţist care m-a oprit la semafor
cu un semn de carte.

poezie de Silvia Goteanschii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Balada daruirii

N-ar mai fi nici fluturi
N-ar mai fi nici flori
Fara nebunia
De fiori...

Nu e nici o punte
Intre ieri si azi,
Unde-ti lasi cocorii?
Unde cazi?

N-ar mai fi nici ploaie
N-ar mai fi nici vant
Fara inceputul
Si sfarsitul de cuvant

Care-ti vine-n minte
Fara nici un rost
Cand dai iubirii
Tot ce-a fost...

Totul este frunza-n vant,
De la soapta la cuvant,
De la buze pan' la cer
Numai ger, numai ger...

Tu esti insa viata mea
Si nu-mi pot imagina
Daca nu ar exista
Ochii taï, umbra ta.

N-ar mai fi nici pietre
N-ar mai fi nici cai
Fara indrazneala
De-a fugi prin rai...

Cand te-apuca pofta
Sau mai bine zis
Cand ajungi
La fructul interzis...

N-ar mai fi nici ape
N-ar mai fi nici munti
Fara nerabdarea si mirarea
Altei nunti.

Totul ti se pare
A fi fost facut
Numai cat cuprinde
Un sarut...

cântec interpretat de Ştefan Hruşcă, muzica de Ştefan Hruşcă, versuri de Ştefan Hruşcă din Balade speciale
Adăugat de Genovica Manta
Comentează! | Votează! | Copiază!

Comunicat

Particula, ar fi unicat; o suferinţă, doar plictisitoare,
De singurătate. N-ar fi nicio plăcere încântătoare.
Doar nulitate intrinsecă, că n-ar mai fi dezvăluire...
Nici nu s-ar şti, cunoaşte... nu ar fi nicio făptuire.

Căci n-ar fi fapte, că" făcut" oricum, el, nu s-ar şti;
Nici amintiri, nici gânduri, vise nu s-ar povesti.
Nici scris n-ar fi fost, poate nici mimică, cuvânt...
Căci nimeni n-ar citi... nu s-ar săpa niciun mormânt...

... Că n-ar fi cin' să sape, nici bocete n-ar fi.
În fapt, nici n-ar fi "este", că nu ar fi copii!
N-am bea de fericire şi n-am şti de frumos...
Că n-am cunoaşte pe-altul, guri n-ar fi de folos!

Cât crunt de adevăr este în "împreună"
Din mulţi egali, ce fac un tot divers să spună,
Să cânte, să aplaude, să plângă, să se ia de mână...
Ce minunat că din comunicat trăim!... Ne împletim, cunună!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (28 mai 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!