Viol

poteca îngustă pe care intempestiv te trezeşti
(de fapt, nu se ştie nici acum dacă nu tu o cauţi cu lumânarea)
baricadată din toate părţile de crengi groase cu întuneric
purtând în sacoşe biodegradabile biscuiţi cu cremă autan 4 îngheţate dezgheţate

pescăruşul dând miezul-nopţii printr-o sperietură de aripi
neamul păsărilor albe prevăzute pentru supravieţuire
cu ochi ucigaşi şi ciocuri pietroase

bucuria stranie dragostea mea devenită dependenţă
de toate vietăţile astea nici măcar bănuite
făcând compoziţia intrinsecă a întunericului

familia microscopică!

braţele goale ale arţarilor şi ce-or mai fi pe care
dintr-un instinct le îmbraci noaptea cu rochiile personale
(ai grijă să laşi măcar o miime din parfumul tău de magnolii. din istoria ta)
te loveşti mai apoi frântă de uitare
de gulere şi de mâneci de cordoanele desfrânate

de tine!

cea luată de Acasă risipită în largul lumilor

rememorezi omul-negru de la miezul nopţii... jocurile copilăriei
antreul în care pe un perete atârnase ingrat mercurul unui termometru
până la venirea lui inelată înspre tine

moartea
pe care într-un fel o aşteptaseşi
dintr-o curiozitate
din prea marea neîncredere
că oricând poţi fi şi altfel

ziua-n-amiaza mare
zgomotoasă nevrotică normală
lumina rea dezvelind ascunzişul muşuroiului afectiv

tu însăţi arătându-te lumii
suportând consecinţele dezvelirii

speriindu-te de tine

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nici măcar

aş putea la o adică
să te iau în serios
să dau amploare
evenimentelor tale casnice
cum ar fi dulceaţa cu levănţică
punctelor negre intempestiv apărute
abaterilor nesancţionate de la normă

să întrerup anotimpuri embrioane programe...
să mă pun între moarte şi Dumnezeu
cu baloane şi confetti
să te dau la breaking news
să te trec la "evenimentul secolului"

docilă
eu să mă atârn
pe post de accesoriu
eventual un buton
sau o iluzie

să mă aşez
într-un colţ cu vedere
numai la tine
să-mi trăiesc anonimatul
micul spectacol invizibil
cu ochiul liber

dar ce păcat

pentru tine!

eu văd totul

la scară cosmică!

scuză-mă

dacă nici măcar

nu te-am identificat!

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă din Iubire cu lămâie şi sare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ca un puzzle 2

sunt zile în care cu greu te recunoşti
întorci privirea şi prezentul este atât de departe...

ce vor ceilalţi? ce tot vor? cu tine vorbesc?

şi ce simplu ar fi să te poţi aduna
cu un simplu gest igienic
cu o banală corectură ‘intensitate-luminozitate'
cu un retuş / cu un lavaj...

! dar nu-nu, nici tristeţea / nici singurătăţile nu ies la spălat!

puzzle-ul se rezolvă spontan / aproape intuitiv
dintr-un instinct al vieţii
din voinţa oarbă de a continua

ca de veşmântul perfect te laşi invadat de iubire
şi crezi până când nu mai rămâne nimic
din anosta inchiziţie gramaticală:
în loc să înveţi concordanţa temporală
alegi să o încalci estetic într-un prezent continuu...

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prejudecăţi

[lucrurile sunt mult mai simple]

nu, dragostea nu este
câmpia aceasta nesfârşită de maci
nici măcar amprenta ei lăsată pe o pagină
într-o după-amiază generoasă de mai
când artistul a făcut suprema concesie imaginaţiei... dorului
bolnav, copil, neajutorat şi-a pierdut minţile într-un roşu concentrat
pentru clipa aceea de eternitate
a alergat mai apoi gol că să dea de ştire
înnebunind frumos mai toate împrejurimile

nici rochia amplă a ei balansând încremenirea
nu este dragostea
felul lui gentil de a-i prinde fluturi pentru a stârni metafore
termeni de comparaţie de soi
nici lanul de grâu foşnind euharistiile
complicitatea lor – agenţi secreţi
mână-n mână cu Dumnezeu

ploaia dezgolind înţelesurile... nu este dragostea
nici dimineaţa aceea scoasă dintr-o noapte albă,
a lui măsurându-şi insignifianţa în afara ei

sunt zilele astea concrete
când eu te toc mărunt-mărunt
te dau la foc mic te gătesc aproape crud
fac din tine felul principal

pe moarte eu însămi fiind

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă din Iubire cu lămâie şi sare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu putem rămâne pe cer nici măcar o miime de secundă

ridică-ne în aer
asta nu va fi o problemă
dar noi nu putem sta pe cer susţinuţi de aer
nici nu putem plana asemeni păsărilor
pentru că nu avem aripi
din acest motiv nu putem rămâne pe cer nici măcar o miime de secundă
noi ne putem doar prăbuşi de pe cer
rănindu-ne nasurile şi tumefiindu-ne feţele
nemaiîndrăznind apoi să visăm acele vise de pasăre

poezie de Sheng Xing, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hal: Este prea elaborată. Eu nici măcar nu înţeleg cea mai mare parte din ea.
Catherine: Crezi că este prea elaborată?
Hal: Da.
Catherine: Este prea elaborată pentru tine.
Hal: Tu nu ai fi putut face aşa ceva.
Catherine: Şi dacă am putut?
Hal: Ei, şi ce?
Catherine: Ar fi un adevărat dezastru pentru tine. Nu-i aşa? Pentru tine şi ceilalţi tocilari care abia au reuşit să-şi dea doctoratul şi care îşi pierd timpul făcând cercetări jalnice, lăudându-se cu conferinţele la care merg. Uau. Cântând într-o trupă îngrozitoare şi plângându-se că la 26 de ani sunt mult prea inteligenţi pentru a face asta, pentru că aşa este!

replici din filmul artistic Dovada, scenariu de David Auburn
Adăugat de Anamaria Licurici
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dumnezeu care este o destinaţie la capătul unui drum trebuie să lipsească de aici şi acum, iar asta e culmea absurdului... Nu-l poţi vedea pentru că îl cauţi cu mintea. Când o vei face cu inima vei privi tăcut, după identitatea căutătorului de care nu te-ai îndoit niciodată până acum. De Dumnezeu te-ai îndoit, dar de tine nu. Procedează exact invers. Dacă cel care caută e doar un gând din mintea ta prins în capcana memoriei şi a trecutului? A vedea că tu eşti Dumnezeu, înseamnă a nu mai găsi în tine nici măcar o urmă de minte, deci de dualitate.

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nicio stare

epuizarea vine frenetic dinspre oameni
de-aia te ia cu gol la stomac... cu monde à l'envers
nu aprofundezi dai pagina îţi faci de lucru
cu gâza exasperată să se insinueze întru ale tale

acaparat până peste poate dincolo de o fereastră
planurile cosmosului cu tine se amână salutar
[nu ştii nici tu cum faci dar nimeni nu bagă de seamă]

personal nu-ţi propui
marea cu sarea
vrei numai să ajungi
la frunza cea mai frunză
a smochinului dintr-o cale
care la o adică poate fi calea ta

... să eviţi înţepătura unei insecte
să o fentezi printr-o piruetă printr-un trompe l'oeil
simulând apartenenţa la acelaşi regn
[ai exclude din start toate teoriile fratricide]

să intri în ziua aceasta ca şi cum ar fi a ta măcar parţial
să-ţi permiti de pildă femeie cu frumuseţe şi ancoră
să prelungeşti timpul să poţi scrie firesc despre
ca şi cum chiar ar/ai exista

când ai privi
spre cerul decupat în centrul celulei
ai capta.... gândurile pescăruşului
alunecându-şi cântecul de înţelesuri
spre închisorile dintr-un om

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă din Iubire cu lămâie şi sare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În punctul acela

chipul mamei se scufunda
n-aş fi ştiut să spun
cum îi erau ochii
dacă îi ţinea deschişi... înalţi
sau pătrunşi de un somn

bradul era viu
lângă o vitrină
poate în unghiul acela
unde uimindu-se un copil
îşi aşezase hotărât desaga cu fericire

un altul se trezea
intempestiv umplea aerul
cu sperietură de aripi
fuga lui în picioarele goale
impregna cosmosul
cu atâtea lecţii neînvăţate

supusă mâna desena
formule chimice alambicate
numai dorul de altceva

se simţea parfum de levănţică!

din abisul unui balcon
doboram cu viteza iubirii
mai toate necunoscutele

până la floarea-de-măr
de nu va fi fost
Mama.

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă din O Leoaică îmi traversează centrul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un pic mai în aer

Văd prea bine că stepele noastre
s-au transformat în munţii cei mai
obraznici faţă de timpul ce nici
măcar nu ne cunună;
şi mai observ că noi n-am simţit
absolut nimic până acum, nici
măcar seismele curioase,
lascive, pofticioase
care anunţă mereu apocalipse
ce nu se lasă până nu mângâie
copiii noilor popoare sau nu
unesc mâinile care doar
au atins pereţi.

Ochii să-i deschidem! Nu mai poate
lumea să rămână la fel!
Să simţim mişcările astea ale
Pământului care ne iubesc mai
mult decât proprii noştri părinţi,
făcând să iasă din noi şi dintre noi
cuvinte în formă de minereuri
sau, chiar mai sfidător,
vorbe în război cu nişte
culori ce nu s-au mai pomenit până
acum pe Terra, din acelea care nu
au nevoie de flori ori fulgere pentru
a zâmbi, dansa, dezmierda sau a se
urca până la Dumnezeu cu
argint de prin gunoi.

Tot mai sus, aşa trebuie să se întâmple!
Trebuie ţinute în mâini şi auzite
prin liniile de palme ridicările
astea de munţi, tangoul ăsta sarcastic
şi totodată risipitor între micimile
harnice şi fortăreţele care trebuie să moară
pentru noi,

acestea din urmă ajungând
să silească istoria lumii a ne arata
din ea doar
canistrele goale din care se nasc
sufletele care simt cu adevărat
ce înseamnă a sili iubirea să nu
ţină cont de naţii,
învăţându-ne şi versurile să se
dea cu pauzele de pereţi.

poezie de Alexandru-Valentin Petrea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uitare

treacă de la mine!
petreacă-se apocalipsele!
copacul să-şi crească pădurea cu vârful în jos
şi păsările să fie altceva... de pildă... o mână de magnolii risipită
intempestiv / accidental peste sufletele morţilor trecuţi anapoda în strigoi
... ce vor ele... să fie!
proprii pui / proprii strămoşi... erorile şi trofeele individuale
expuse în vitrine imaginare într-un măreţ imbold al bravurii de sine
opusul absolut să fie!
partea perfect simetrică în ordine antonimică:
pământ adică!
să se comprime la aripi... la jumătate... la o treime... până
la ideea aceea nebrevetabilă vreodată de zbor sau de cântec

oameni să bată cu pumnul în masă
doar pasul pe loc
să-şi piardă toate oglinzile
reciproc să se mintă
cât sunt de frumoşi / de adevăraţi / de zei!!

ca dintr-o prăpastie eu
să simulez invazia de sentimente
în această penurie a afectelor
în care cuvintele suportă ieşiri-din-sens
până la goliciunea barbară a nefăcutului
cu ultimul dram de prezenţă-de-om
pe furiş să râvnesc fie şi la
o prăpădită de nefericire:
nu vine!!!!!

*
bătrâni-de-tot intrăm într-o pădure de nebuloase
habar nu avem cum de mult am plecat din noi:
nicio cale de întoarcere!

o voce ţipă:
cad îngeri!
le cad respiraţiile!
şi veşmintele concepute de imaginaţia singură
cu orice preţ căutându-şi tovarăş de trup

daţi-vă la o parte!
se prăbuşeşte Chiar Dumnezeu!
Nu ne!!
Daţi-vă!
Ei, tu, voce nepricepută!!!
Care memorie... care arbore te leagă de destinul meu?
şi-n virtutea cărei flori încă neputrede
cu impertinenţă îmi reclami dreptul la viaţă?!

! Nu iubesc... nu urăsc pe nimeni... nici măcar nu-mi este indiferent cineva!

îmi amintesc aşa într-o doară ca şi cum altul ar face-o...
cum visam când eram numai fluture...

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Los libertadores

(o Leoaică îmi traversează centrul)

vorbeam
şi viaţa dobândea o semnificaţie amplă
cum şi moartea ieşindă din ascunzişul
oamenilor aşa de mari uitaţi în ei îndelungă-vreme
prea trişti prea nebuni... mult prea orgolioşi?!
stupidă şi cocoşată ieşea luându-ne în serios
luându-se în derâdere

lumina desena neastâmpărul jocului
bucuria năprasnică a sufletului eliberat

ne-am aşezat fiecare în dreptul unei ferestre
ca în dreptul unui gând privilegiat
din ochi se desprindeau lămâi verzi alte miracole
ziua dintâi în care un dumnezeu singur şi bun
s-a hotărât în cele din urmă şi-a zis

fiecare cuvânt a luat în posesie
partea de gol revenindu-i de facto şi de iure
printr-un destin

simţeam burta sfârtecată a tăcerii
în uriaşele chinuri ale facerii

copii, dam dezlegare la cer păsărilor
acelei veniri-împreună pe lume...

Iubirii

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu mai vreau

Nu mai vreau din viaţa asta nici măcar o clipă!
Nici un glas să-l mai aud, Eu mă duc, mă duc!
Şi nu ştiu unde, unde voi ajunge fără Tine!
Nu mai cer sfinţilor milă, nici versurilor rimă!

Dumnezeilor absenţi nu le mai cer un cent!
Nici o zi acum să-mi cumpăr nu mai vreau!
Dintr-un univers prea mare unde Eu am rătăcit!
Nici cuvântului glas.... când Eu încă nu mor!

Nu mai cer nopţilor somn, nici somnului vis!
Nu mai vreau să-mi mai atingi inima prin care-mi curgi!
Nici cerului infinit unde Eu tot m-am pierdut!
Nu-ţi mai cer acum nimic din tot ce Eu n-am avut!

Nu mai cer soarelui zi senină, nici iubiri milă!
Nu mai vreau vedere într-o lume de durere!
Nici auz când Tu n-ai glas şi nici cuvinte!
Nu mai vreau vorba ce minte, nici icoane sfinte!

Nu mai vreau cruci între drumuri!
Nici paşi rătăciţi în lume fără Tine,
Când te caut în nu ştiu ce unghere!
Nu mai vreau gânduri ce mă dărâmă!

Nu mai vreau aşteptarea care doare!
Nici ziua în care visul încă nu moare!
Nici noaptea fără stele, fără Lună, fără...
Fără Tine lipasa viselor mele stinghere!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A avea

Priveşte-L în ochi pe Dumnezeul tău
şi spune-I,
spune-I că soarele nu era perfect
atunci, la începuturi,
când l-a pus pe cer pentru tine...
Tu ai vrut să îl ciopleşti cu dalta ta
într-o formă perfect rotundă,
supradumnezeiască,
dar l-ai ucis.
Din rănile sale curge văpaie
pe pământ
şi pădurile ard.
E atât de cald
încât toţi oamenii au nevoie
să meargă la psiholog,
să-şi descopere în ei depresia
şi să o arate lumii cu degetul,
ca pe o scuză a nefericirii ce creşte în ei.
Lumea ta este prea frumoasă acum,
pentru ca Dumnezeu să mai poată face parte din ea.
Omule, eşti plin de tristeţi într-o lume în care nu poţi avea totul,
de aceea ai săpat în soare
până l-ai găurit
şi i-ai scos miezul pentru tine,
doar pentru tine,
pentru a avea...
Iar acum, când vezi cu poftă şi alte stele,
eşti captiv în depresia lumii care a pierdut soarele.
Omule, L-ai pierdut pe Dumnezeu,
dar El nu te-a pierdut pe tine,
te aşteaptă...
tu, să-L cauţi,
dar nu prea departe,
nu în soare, nu în stele,
mult mai aproape...
în tine.

poezie de Florin Armangic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Versuri pentru planeta Marte

Marte, planeta roşie,
a patra de la Soare
sau a cincea
nu mai ştiu...
N-are prea mare importanţă.

(Ce ziceam?)
A, da.

Ţie îţi închin poemul ăsta
pe care, sincer,
nu-l consider prea reuşit
şi pe care mă obosesc inutil
scriindu-l.
Ştii de ce?

Îl compun căci
tu
habar n-ai că cineva
te face personaj de operă literară
aşa, în câteva secunde
şi bag mâna-n foc
că nici nu ştii că exişti
că eşti acolo
printre stele.

Te invidiez într-un fel pentru asta.
Marte nu trebuie să meargă la şcoală,
să înveţe,
să cumpere pâine.
Marte nu trebuie să stea cu fratele mai mic,
să râdă la glumele amicilor,
să asculte ştirile.
Marte nu trebuie să citească nici măcar
clasicii ruşi în timpul liber.

Trecând peste toate astea
îmi placi.
Măcar tu planeta roşie
nu ai cum să mă deranjezi.
Nu eşti om.

(Apropo, să nu loveşti Pământul,
nici să nu-ţi treacă prin cap.)

poezie de Adrian Georgescu
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Miranda Priestely (după ce Andy Sachs râde când cei prezenţi încearcă să se decidă ce curea să aleagă pentru o ţinută, dintre două curele asemănătoare): E ceva amuzant?
Andy Sachs: Nu, nimc. Doar că acela curele îmi par identice. Dar ştiţi, eu abia învăţ despre toate lucrurile acestea.
Miranda Priestley: Lucurile astea? Înţeleg, crezi că nu are nici o legătură cu tine. Te duci la şifonier şi alegi de pildă, puloverul acela albastru, pentru că vrei să arăţi lumii că te iei prea în serios ca să iţi pese de felul în care te îmbraci. Dar ceea ce nu ştii, e că acel pulover nu e doar albastru, e turcoaz, nu e albastru deschis, ci azur. Nu ai nici cea mai vagă idee că în 2002, Oscar De La Renta, a făcut o colecţie de ţinute azurii. Şi apoi, cred că Yves St Laurent, a fost cel care a făcut o colecţie de jachete militare azurii. Cred că avem nevoie de o jachetă. Şi apoi, brusc, azuriul a apărut în colecţia a opt creatori de modă diferiţi. Apoi a apărut în magazinele de pretutindeni, de unde tu, fără îndoială, l-ai luat la vreo reducere. Cu toate acestea, albastrul acela reprezintă milioane de dolari şi numeroase slube şi oarecum amuzant cum tu crezi că ai făcut o alegere care nu are legătură cu moda, când de fapt porţi un pulover care a fost ales pentru tine de către oamenii din această încăpere. Dintr-un morman de lucruri.

replici din filmul artistic Diavolul se îmbracă de la Prada
Adăugat de Matache Alexandra
Comentează! | Votează! | Copiază!

Quo vadis

acum când toate sunt undeva în urmă
şi atât de îngustă crevasa
prin care strecurându-ne
o numim drum al vieţii
te întreb pe tine
care ai avut mereu răbdarea
să mă asculţi
te întreb a meritat?
şi chiar dacă în loc să îmi răspunzi
îţi vei pleca privirea
sau vei începe să lăcrimezi
cum adesea ţi se întâmplă
îţi voi fi recunoscătoare
pentru simplul fapt
că nu încerci să mă minţi

poezie de Maria Daniela Goea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Putere şi Decădere

Punând mâna pe sufletul meu
Ai pus mâna pe nemurire.
Îţi pot dărui nesfârşirea,
Pot lua sfârşitul
Şi cu el - pe tine!

Puterea mea de a îndura
Se confundă cu marea.
Puterea mea de a convinge
Se confundă cu vântul.
Pot iubi, cum pot nimici... prin tine!

Am nevoie de aripi să pot învinge -
Prefer suflet să câştig -
Cobor până în adâncuri
Pentru a mă ridica în înalt...
Şi toate astea cu tine!

Şi nescriind nimic până acum
Pot avea tot şi toate,
Sau nimic şi nimeni,
Putere şi decădere
Cu... şi prin tine!

poezie de Victoria Dicu
Adăugat de Laura Radoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Psihedelic

psihedelic

am împărţit luna în două
o parte pentru tine
cealaltă mie
şi noaptea a devenit mai tristă
grunjoasă
nici câinii nu mai ştiu
la care să latre
de după umbre
regina nopţii îşi scutură parfumul
înnebunind fluturii...

amuşinez aerul acesta mirosnic
şi-mi apăs urechile
să nu mai aud ţârâitul greierilor
ascunşi până în mintea mea
să pot măcar visa
să ascult iar Ummagumma...

poezie din Ranita , umbra mea, volum de poezie, Editura Singur, Targoviste, 2011
Adăugat de George Ioniţă
Comentează! | Votează! | Copiază!

A juca teatru este probabil cea mai mare terapie din lume. Poţi să scapi de o mulţime de lucruri din tine şi nu mai trebuie să le iei acasă cu tine, noaptea. Astea sunt lucrurile dintre linii, spaţiile goale dintre acele linii care sunt interesante.

citat din Robert Carlyle
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu mai pot să plutesc

afurista asta de gravitaţie e de vină
pentru toate scenariile apocaliptice
chiar şi pentru eficienţa ghilotinei
până şi moartea s-a gârbovit de atâta atracţie
doar îngerii evoluează precum păpădiile
noroc că ploile nu-i ating
altfel tot câmpul ar fi plin de aripi albe
..............................................................
acum sunt într-un ochi de uragan
e atâta linişte încât îmi pot auzi lacrimile
cum se nasc
................................................................
iar eu alerg după un fluture alb
pe care nici nu vreau să-l prind
nici să-i desfac misterul
doar să mă pierd o clipă
de lumea aceasta din plastic

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!