Gaj

Ştiam că după cerul zdrenţăros
Diavolii se-ntrec în D'arts şi cros

Băbuţele, cu aripi sângerii
Şi cu bastoane mici, ca de copii,
Se întreceau şi ele, câteodată,
La o şeptică şuie, demodată.

Şi-mpreunam din mâini împrumutate
Pentru această mie de păcate,
Dar, pare-se că nimeni n-asculta.

În pauza de masă, la cafea,
Un Scaraoţchi tânăr, pişicher,
Turna cu sârg şi ură, până-n cer,
Din ceaşca nebăută, amăruie,
Şi iadul se nălţa o cetăţuie
Cu turla până-n patul meu de fier.

Credeam că-s îngeri simpli, servitori,
Aceia care tot dădeau târcoale
Şi care încercau să mă mai scoale
Din nebunia porţilor de flori.

Aveau halate albe, foarte lungi,
Acopereau cămăşile în dungi;
Atunci am înţeles că noi, la şcoală,
Nu învăţam ce e chinta regală.

poezie de Lorena Craia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ceainăria îşi planifică plopii

mi-e dor de întâmplările cu tine
de oameni simpli şi zăpezi
de adăposturi în care se ascund de mii de ani
cormoranii

în umbrele feritelor amiezi
câteodată nu am loc pentru mine
sau pentru noi
cei care-ncăpeam într-o singură silabă
a pruncilor născuţi în grabă

iubito, mă ajunge un sfârşit
ce seamănă cu o femeie neiubită

parcă-aş mai sta
pe banca întâlnirii premature

se pregăteşte să mă-njure
această moarte care m-a trăit

acum că sunt iubitul neiubit

poezie de Lorena Craia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mic dejun cu Godot

Otrava e cuminte ca un prunc,
Mă trage de aortă şi de limbă
Şi-n mine, liniştit, parcă se plimbă
Cu barca înspre care mă arunc.

Nelămurită, o poftesc la ceai.
O mângâi de la gleznă până-n hău
Şi-i este bine şi mi-e foarte rău,
Şi mă dezbracă şi îmi spune "hai!".

Privirea peste sânul ei sticlos
Îmi cade şovăielnic şi precar,
Îşi face loc în sânul meu amar,
Cu limba desfrunzită până-n os.

Mă copleşesc spre seară scarabeii.
În faţa filarmonicii, se sting
Doi ochi îngălbeniţi, care mă ling
De moartea mea şi poate a femeii.

poezie de Lorena Craia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cale-n dar

Mă retrag într-un exil,
Până-n luna lui april,
Să mă-ntorc la începuturi
Şi să-mi construiesc pe scuturi
Floarea florilor ce scuturi.

Mă retrag în cânt de nai,
Până-n lunile de mai,
Să mă-ntrec în nefirească
Săritură cu o broască –
Timpu-ncearc-o cheie-n broască.

Mă retrag în nod de funii,
Până-n luna unei iunii,
Să mă-ntrec în salt de ciutur
Şi în zborul unui flutur,
Când aripa mea i-o flutur.

Mă retrag pe cer, în nor,
Până-n luna lui Cuptor,
Să mă-ntrec în carul mare
Cu cel mic, dar nu ştiu care –
Amândouă, două care.

Mă retrag în calendar,
Până-n luna lui Gustar,
Să-mi pun stelele podoabă,
Să-mi fii rob, eu să-ţi fiu roabă – ;
Cerul cară stele-n roabă.

Din septembre în decembre,
Zile-mi înfloresc pe membre
Şi te-aştept; ai vrea să-mi fii
Pentru noapte, pentru zi,
Felinarul nostru? Zi!

Trece anul, treci şi tu.
Între noi e da şi nu.
De la geam văd cum apare
Valul mării, cât mai mare,
Ce se varsă iar în mare.

Şi e frig, e iarnă grea,
Gerul crapă-n fulgi de nea,
Înăuntru-mi tot mă doare,
Gândul către tine-mi sare
Şi pe rană îmi pun sare.

Plouă des, plouă mărunt;
Luna martie,-n pământ,
Udă floarea de bujor
Din obrajii care dor
De singurătăţi şi dor...

poezie de Lorena Craia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copiii care nu mai au

Suntem copiii alergării-n cerc,
Şi ne pândesc păduri cu gâtul berc,
O să ucidem tot ce-i de ucis,
Chiar toamna cea visată de cais.

Păşim cu timpul într-un ceas mărunt,
Din sânul nopţii, laptele cărunt
Îndrumă cocoşatele femei,
Cu iarna până-n florile de tei.

Dormiţi! Dormiţi, vă rog, suntem cuminţi,
Ne scuipă moartea asta printre dinţi
Şi până să ne prindem orizont,
Ne mestecă pământ cu osul bont.

Suntem copiii alergării-n punct,
Păşim cu timpul într-un ceas defunct,
O dată să mai spunem ce-i de spus,
Cu primăvara-n pântecul distrus.

Uitaţi-vă cum zările de pini
Sunt şi mai mici, iar noi tot mai puţini.
Acum aţi înţeles tot ce era:
O vară sinucisă până-n ea.

poezie de Lorena Craia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un alt păcat, mai nou

s-a uscat vâscul
tu n-ai venit
un scaun întors
către răsărit
două mere pe masă, trei
nemuşcate
romanţă şi discuri uzate

o zi, poate şapte,
poate opt,
răstimpul în care trei mere s-au copt

s-a uscat vâscul,
nu cred că-mi pasă
dar am să pun
tacâmuri la masă
pentru două păcate
din măr
şi blestem,
pentru şapte-opt zile
în care nu vrem
să ne ducem paşii pe jar încins

să stingem lumina
cerul s-a stins
să strângem şi masa

din mărul muşcat
doi sâmburi,
trei sâmburi,
sub vâscul uscat

poezie de Lorena Craia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Principele iubeşte doar femeile foarte frumoase, la fel sluga lui

Noaptea se întâmplă mereu lucruri mari
din dulap iese zăpadă
căzând
sau un pumn de flori şi se revarsă printre lucrurile ei intime
locuiam cu un om care nu ştia cine era ea
o chema de născută cumva exotic ca şi cum ai striga pe nume o picătură de parfum
cu adevărat frumoasă era cum eu nu dar
ştiam
de ce i se spunea ei miss primavera
într-o zi mi-a lăsat pe un taburet coroniţa ei de argint
casa era plină de zăpadă
şi de flori
primăvăratice
foarte frumoase
pielea ei netedă şi fină mirosind aşa ca migdalii şi ca merele
Căprioara
de fapt o chema "pădure"
nu vă spun numele ei
= da silva =
ştiam că se născuse să o iubească bărbatul meu că într-o zi mă va părăsi
pentru că văzuse şi el coroniţa aceea,
trandafirii de argint
de pe margine,
bobocii la care eu doar visasem, o visasem, o visasem, o visasem,
şi
zâmbetul ei plin
buzele foarte frumoase
aşadar mi-am deschis propria ladă
de zestre şi de fântână de curs mai departe
eram doar o femeie
îmi dosisem cămăşile albe şi râurile
care aveau să mai curgă
un trandafir îmbobocit doar visasem
era aşezat pe căpătâiul meu
ca un sărut
la fel ca ultimul sărut pe care mi-l dăduse el pe frunte înainte să plece
poate cuvintele mi le ascunsesem, pentru timpul care avea să mai vină
flăcări luceau pe la ferestre femeia frumoasă ştia că erau de fapt stele

şi desigur din toate câte aveau să urmeze nu am mai ştiut nimic.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lipsesc scheletele isterice din debara

dintr-un izvor de nădejde
subtil
se-nalţă o pană de vultur

caută gura care a smuls-o
caută mâna care a uns-o
caută până găseşte
ochiul închis într-un peşte

peştele-mi şade pe masă
o mână îmi intră în plasă
apuc de năvod
îl duc până-n pod
m-apropii de grindă

o stea aburindă
curge pe mine
pe lampadar
curge pe marginea unui pahar

vulturii toţi pe o cracă îmi stau
aşa că m-aplec şi o beau

poezie de Lorena Craia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Răboj

Ţin răboj în duh arhaic
Număr ca ciobanul
câte-s albe, câte-s negre
zilele, tot anul.

Număr paşii, ai frumoasei,
până-n pragul uşii.
Stele număr câte are
cuibul Găinuşei.

Câte sunt, de toate, număr,
amăgiri şi fumuri,
ziua-ntreagă număr, număr
rătăciri şi drumuri.

Număr pietrele pe care
Mândra trece vadul-
Şi păcate pentru care
Mă va arde iadul.

poezie celebră de Lucian Blaga
Adăugat de stassia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ornamentală

dacă în zilele de Marţi
bei cafea
să îţi aduci aminte că undeva
într-un secol trecut
nu foarte departe
cineva se golea de ziuă de noapte
apoi aştepta
sperând că va veni altcineva şi îl spală
de urmele de smoală
care se potriveau foarte bine
cu zidurile acelei uzine
în care intrai pentru pâine şi sare
din care ieşeai pe alte picioare
şi sperai la
o candelă ornamentală
sau măcar la o schimbare totală
care să nu degenereze treizeci de ani mai târziu

într-o boală mentală

poezie de Lorena Craia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înainte de pandemie

Ce vremuri mai erau atunci,
Demult, de care n-am uitat,
Când hoinăream prin văi şi lunci,
Prin codrul cel înveşmântat,
Ca omul singur, ne-nsurat.

Pământul tot era lucrat
Şi nu vedeai parcele goale,
Purta în spate rod bogat,
Lipsit era de chimicale,
Nici hoţii nu-i dădeau târcoale.

Ca-n Rai era mereu în sat,
Prin şesuri line sau ponoare,
Cu oameni harnici, buni la sfat,
Dar şi la joc în sărbătoare,
Când mai furam o sărutare.

Spre seară, istoviţi de munci,
Veneau din câmp cu care pline,
Mergeau la nunţi, scăldau şi prunci,
De toate-aveau ei în cămine,
Iar eu curtam vreo trei vecine.

Aveau lăicere pe divan
Ţesute la război în casă,
Aveau căciuli de astrahan,
I-aveau şi pe copii la masă,
Azi lipsa lor cumplit i-apasă.

Aveau şi cai, ovine, junci,
Dar şi neveste fără fard,
Cu drag privirea să-ţi arunci
La ei în curte peste gard...
Iar eu de dorul mândrei ard.

poezie de Vasile Larco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-a intrat primăvara în casă

Am răsturnat ceaşca de cafea
Şi o splendoare de parfumuri m-a năpădit,
Iar nările fremătânde din nou s-au trezit,
Să-şi ia energia din ea...

O mulţime de culori de primăvară
Mi-au pictat faţa de masă albă ca neaua,
Eu nu ştiam că-i aşa de colorată cafeaua,
Dar fluturi se ridică si zboară...

Florile toate din gradina din vis, înverzită,
Au curs ca nişte lacrimi de bucurie,
Ca motivele florale descusute din ie,
Primenite de roua smerită..

Curgeau pe masa mea de cafea, una câte una,
Roşii, albastre, galbene, violete,
Culori de primăvară prinse-n palete,
Risipite în aer când trece furtuna...

Mi-a intrat primăvara în casă cântând
Şi bucuria de a trăi regasită în flori...
Imaginare flori, culese dimineaţa, în zori
Şi din ceaşca albastră, zburând!

poezie de Marilena Ion Cristea din Îngeri în colivie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Visul unei nopţi de primăvară

Visam că eram pe un tărâm departe,
Din altă lume, pe care n-o ştiam din carte,
Unde soarele era atât de-aproape,
Că lumina lui pătrundea până-n pământ şi-n ape.

Florile creşteau aici cât ai clipi cu ochii,
Semeţe îşi desfăceau multicolor bobocii,
Se unduiau în semn de fericire,
Se sărutau în semn de mulţumire.

Ţinutul era populat cu fiinţe mai mici, mai mari,
De culoare azurie,
Între ele nu existau lupte pentru supremaţie.
Cu toate aveau aripi lucitoare,
Ce luminau cu ele spaţii interstelare.

Veneau aici şi diferite specii, cu sutele, cu mii,
Din alte galaxii,
Dar nu în scop de cucerire,
Ci pentru o posibilă unire!

Noapte nu era pe acest cuprins,
Şi totul părea alb, ca după o zi ce-a nins,
Plutea în aer mireasmă de pace şi tihnă,
Ce anunţă să vină... O eră divină!

poezie de Gheorghe Alionte (11 mai 2021)
Adăugat de Gheorghe Alionte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rochia

Aş aduna în palme petalele de floare,
Din crini şi lăcrămioare o rochie să-ţi fac
I-aş pune şi paiete din razele de soare,
La poale aş tivi-o cu flori de liliac

Şi-n loc de cingătoare pe talie s-o ţină,
Ţi-aş împleti albastre flori de nu mă uita,
Ţi-aş aşeza pe frunte cunună de lumină
Şi nu din astrul zilei, ci din privirea ta.

O rochie ţi-aş face din florile pădurii
Şi ţi-ar veni turnată, mai bine decât crezi
În degrade-mbinate, culorile naturii
Ţi-ar scoate-n evidenţă frumoşii tăi ochi verzi.

Şi astfel înflorită să fii o veşnicie
Rivala primăverii, regină peste flori
Şi pe covorul roşu când vei păşi mlădie
Umili, să ţi se-încline cohorte-ntregi de sori,

Să-ţi cadă la picioare neplânse ploi de stele
Şi vântul să te poarte în zbor până la nori,
Când nopţile-ţi vor ţese senine, lungi perdele
Să le desfacă luna, iar tu să te strecori.

O rochie-ţi voi coase, cu ea să ţi se-mbrace
Şi sufletul, şi trupul în blânde, vii culori
Din galaxii pierdute atunci mă voi întoarce
În fruntea unei armii de îngeri păzitori
Din zori şi până-n noapte, din noapte până-n zori,
Să-ţi fim gardă regală, regină peste flori!

poezie de Daniel Dobrică
Adăugat de Băştinaşul
Comentează! | Votează! | Copiază!

La masă cu un heruvim

Ades privirea noi ferim
Şi când murim, şi când iubim.

Rămâne colbul scuturat,
Ca pe morminte-n ţintirim.

Deşi-nvăţăm, de mici copii,
În suflet, gingaş, să privim,

Cu fiecare pas călcat
Săpăm un şanţ, ce nu dorim

Să ţină, poate,-n matca sa,
Tot ce-am uitat cândva să fim.

Nu cred că timpul ştie calea
De-a ne întoarce, dar fugim

Înspre minutele în care
Dorim, iubim şi-apoi murim.

Pe Steaua Nordului jucăm
Busola-n care poposim

Şi într-un orizont de fum
Pe noi, apoi, ne regăsim,

Dar poate este prea târziu
La masă cu un heruvim.

poezie de Lorena Craia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iadul

O, ce măreţ e iadul!
În iad nu vorbeşte nimeni de moarte.
Iadul e zidit înlăuntrul pământului
şi-i înfrumuseţat cu flori de jăratec...
În iad nimeni nu spune cuvinte deşarte...
În iad nimeni n-a băut şi nimeni n-a dormit
şi nimeni nu zăboveşte şi nimeni n-are tihnă.
Nimeni nu vorbeşte în iad, şi totuşi strigă cu toţii,
lacrimile aici nu-s lacrimi şi mâhnirea şi-a pierdut puterea.
În iad nu se îmbolnăveşte nimeni şi nimeni nu oboseşte.
Iadul e acelaşi mereu. Iadul e veşnic.

poezie clasică de Edith Sodergran
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cerneala celor deprimaţi

"hulubi se cuibăresc în clopote de nuntă
şi doamne! ce păcat când nimeni nu-i ascultă
iubito, lumânarea se stinge pe obraz
mă sting şi eu, iubito, aici în Alcatraz"

nu ştiu ce a înţeles ea
din această telegramă
dar a ales conştient
să nu mai fie mamă

poezie de Lorena Craia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Egretele sunt prea târzii

Au împuşcat-o fără milă
La gura de vărsare-n deltă,
I-au dărâmat făptura zveltă,
Ce zace-acum sub o şenilă.

Doi cărăuşi musteau pe ape,
Ca două plute fumurii,
Încrucişaţi şi sângerii,
Ca două mâini ce vor să scape.

Topite în amurgul viu,
Lăcustele zburau la sol,
Iar stelele, pe cerul gol,
Se domoleau într-un târziu.

Venise iarnă şi război,
Obuzele se sărutau
Ca-n povestiri cu Menelau,
În zbor, în moarte şi noroi.

Conservele pluteau în van
Prin mlaştini şi râpane mici,
Noi toţi trecuserăm pe-aici,
Cum treci şi tu, an după an.

Şi urmele creşteau din scrum,
Iar noi eram tot mai săraci,
Puneam nisipurile-n saci,
Apoi ne preschimbam în fum...

Azi, dropiile sunt stafii.
Mai dau ocol, din când în când,
Prin vântul sobru, rar, spunând:
"Egretele sunt prea târzii..."

poezie de Lorena Craia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cafeluţa descântată

Într-un ibric, pe-o lopată,
Sub o cuşcă dărâmată,
Fierbe-o cafea descântată
Pentru omul de zăpadă.

Aburi ies, se-nalţă-n zare,
Aripi lungi de călătoare
Aduc razele de soare
Şi florile pe ponoare.

Tu te plimbi prin aburi vii
Cu verdeaţă pe câmpii,
Îmi pătrunzi în poezii
Înger cu ochii căprui.

Te opreşti să bei cafea
Din ceaşca, inima mea,
Care-i dulce şi ar vrea
Să fii zaţ de stea în ea!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Marin Moscu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Percepţia aparenţelor are o prezenţă foarte densă în rândul omenirii şi, tocmai de aceea, omenirea nu conştientizează ceea ce este dincolo de aparenţe şi ceea ce susţine prezenţa aparenţelor. Sunetele sunt ascultate cu interes şi cu atenţie, însă câţi dintre ascultători sunt conştienţi de spaţiul dintre sunete? Pauza dintre cuvinte, pauza dintre respiraţii, pauza dintre forme, pauza dintre paşi, pauza dintre gânduri. Această pauză este un răgaz - o odihnă care are potenţialul să reconecteze sunetul la Liniştea din care provine.

Cătălin Manea în Întoarcerea la Linişte, Liniştea, Partea I
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Reverie

se şterge pământul de ochii mei
şi se-aşază la masă

îşi taie liniştit o felie din copii
o întinde pe un fel de pâine
închide ochii mei şi murmură un fel de rugăciune

apoi, cu un tăciune,
se-nfruptă pe nerăsuflate până pocneşte

el doar aşa primeşte
istoria nefericiţilor îngropaţi cu scandal
după o noapte şi-o zi la spital

poezie de Lorena Craia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!