Copiii care nu mai au

Suntem copiii alergării-n cerc,
Şi ne pândesc păduri cu gâtul berc,
O să ucidem tot ce-i de ucis,
Chiar toamna cea visată de cais.

Păşim cu timpul într-un ceas mărunt,
Din sânul nopţii, laptele cărunt
Îndrumă cocoşatele femei,
Cu iarna până-n florile de tei.

Dormiţi! Dormiţi, vă rog, suntem cuminţi,
Ne scuipă moartea asta printre dinţi
Şi până să ne prindem orizont,
Ne mestecă pământ cu osul bont.

Suntem copiii alergării-n punct,
Păşim cu timpul într-un ceas defunct,
O dată să mai spunem ce-i de spus,
Cu primăvara-n pântecul distrus.

Uitaţi-vă cum zările de pini
Sunt şi mai mici, iar noi tot mai puţini.
Acum aţi înţeles tot ce era:
O vară sinucisă până-n ea.

poezie de Lorena Craia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!