Visul unei nopţi de primăvară

Visam că eram pe un tărâm departe,
Din altă lume, pe care n-o ştiam din carte,
Unde soarele era atât de-aproape,
Că lumina lui pătrundea până-n pământ şi-n ape.

Florile creşteau aici cât ai clipi cu ochii,
Semeţe îşi desfăceau multicolor bobocii,
Se unduiau în semn de fericire,
Se sărutau în semn de mulţumire.

Ţinutul era populat cu fiinţe mai mici, mai mari,
De culoare azurie,
Între ele nu existau lupte pentru supremaţie.
Cu toate aveau aripi lucitoare,
Ce luminau cu ele spaţii interstelare.

Veneau aici şi diferite specii, cu sutele, cu mii,
Din alte galaxii,
Dar nu în scop de cucerire,
Ci pentru o posibilă unire!

Noapte nu era pe acest cuprins,
Şi totul părea alb, ca după o zi ce-a nins,
Plutea în aer mireasmă de pace şi tihnă,
Ce anunţă să vină... O eră divină!

poezie de Gheorghe Alionte (11 mai 2021)
Adăugat de Gheorghe Alionte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Baba a dus-o pe Gretchen în grădină. Ce mireasmă şi ce frumuseţe era aici! Toate florile de pe lume şi din toate anotimpurile le găseai aici înflorite; nici o carte cu poze nu era mai frumoasă. Gretchen a sărit în sus de bucurie şi s-a jucat prin grădină până seara, când soarele s-a lăsat după cireşi; apoi s-a culcat într-un pat cu perne de mătase roşie, brodate cu toporaşi, şi a dormit şi a visat tot visuri frumoase, cum visează numai o crăiasă în ziua nunţii.

Hans Christian Andersen în Crăiasa Zăpezii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru cei ce vin sau pleacă

zorile s-au schimbat
după amiază
nu am ştiut
priveam pe geam
pe ram
un stol de gânduri răvăşite
mă risipeam aleatoriu într-o lume străină
uneori mă întorceam
unde...
nicăieri...
în suflet pătrundea încet întunericul lumii
era atât de rece în camera aceea
un singur gând aici
de straniu giulgiu acoperit
de albe flori de crin
pentru cei ce vin sau poate pleacă de aici

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu din Pentru cei ce vin sau pleacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Semn de carte

astăzi simt fragmentar văd şirul cu întreruperi
în spaţiile goale iluziile mele supravieţuiesc
neputinţei de a vedea mai departe de
capătul unui gând ce mă biruie
ca o compensaţie îmi aşez fotoliul aproape de mal
în apă văd mai bine cum apune soarele peste aripile păsărilor
numai că această apă mare nu e marea neagră
ci o cameră de bibliotecă
plină cu cărţi între care golurile nu şi-au găsit loc
aici nu se face niciodată nici seară nici noapte
nici zi este numai dimineaţă

nici gâştelor săbatice nu le trebuie
lumină artificială
ele ştiu pe întuneric
drumul spre locurile îndepărtate şi zboară spre acolo
după ce ziua a devenit mai mică decât noaptea
şi nu-şi mai permit să întârzie
(îţi aminteşti de călătoria lui Nils copilule)
vai după ce-au zburat ce frumos semn de carte
au lăsat pe apele Suediei.

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Supremaţie

Omul? Un atom!
Nu dintr-o oarecare moleculă,
El transformă totul în nou,
Şi zboară spre lună.

Piedici nu are în cale,
Pentru el totul se poate,
Viaţă mai lungă, din noapte,
El face o nesfârşită zi,
Căile din spaţii astrale,
Enigme nu vor mai fi.

Şi pe toate în parte,
Cu asalt le va cuceri.
Apele transformă-n lumină,
Iar continentele pustii,
Vor deveni,
O înfloritoare grădină.

Viaţa ne va fi fericire,
Eternă cum s-a visat,
Mereu în veşnică-nflorire,
Şi-n veşnic asalt.

poezie de Mihai Leonte
Adăugat de Mihai Leonte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ne pleacă copiii

Ne pleacă copiii departe în lume
Ne pleacă copiii să câştige o pâine
Ne pleacă copiii departe, departe
Ne pleacă copiii uneori către moarte

Ne pleacă copiii departe in lume
Ne pleacă copiii sperand ca‐i mai bine
Să aibă ce pune pe masă la prunci
Dar suferind mult de dorul de‐aici

Rămân măicuţele plângand la poartă
Rugându‐se Domnului să le dea o soartă
Prin care să le fie bine în lume
Dar să se întoarcă în anul ce vine

Ne pleacă şi mamele pruncilor mici
Răman întristaţi doar cu ai lor bunici
Sau cu vreo mătuşa bătrână, bolnavă
Se roagă poporul strigând Domnului "Slavă "

Se roagă măicuţele la Dumnezeu
Şi Măicuţei Sale pentru traiul cel greu
Ele nu cer mai mult decat sănatate
Pentru cei de aici şi cei de departe

Ajută‐i, o, Doamne, sa fie‐ împreună
Să‐şi ţină măicuţele pruncii de mână
Să‐şi câştige pâinea aici în ţara lor
Să nu‐i mai chinuie sentimentul de dor

O, Doamne, Doamne Sfinte, dă‐ne pace în lume
Şi locuri de muncă... noi nu putem spune
Nimanui decat Tie, O, Bun Dumnezeu
Cât de greu ne este şi‐i plângem mereu

O, Doamne Iisuse, pe Cruce Răstignit
La mine la uşă atât ai bătut!
Eu n‐am ştiut Doamne ce mult mă iubeai
Şi doar o bineţe, atât aşteptai

Am multe păcate dar trăiesc în lume
N‐am unde mă plânge, doar numai la tine
Că nimeni nu m‐ajută şi‐mi‐e tot mai greu
Nu ştie ce‐i cu mine, nici fratele meu

Unii au de toate şi‐s date de Tine
Ei cred că‐împaraţesc vesnic o lume
N‐au milă de mine sau de pruncul flămând
Dar goi pleacă, Doamne, când intră‐n mormânt

Iţi cer acum iertare, Doamne, ştii bine,
Pentru copii mei, părinţi, pentru lume
Să avem mulţumire şi‐un mic ajutor
Cerem doar mântuire, pentru‐ntregul popor

O, roagă‐te Măicuţă, Bunului Dumnezeu
Să ne dea minte bună prin Duhul Sfânt al Său
Să ne întoarcem ochii mai mult la credinţă
Să trăim în iubire, nu în suferinţă

poezie de Ligya Diaconescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ompfalos

scris când viaţa la Delphi era
doar un abur celest

noaptea rupe malul luminii dar lumina
e cea care se revarsă
ca o binefăcătoare abluţiune

1

omphalos
semn al aprapelui
semn al biruinţei
(cine pe cine biruie iată-ne pândindu-ne
la marginea cărnii)

piatra arzând mocnit (pieliţa ei de tărie
n-o poate apăra de flacără
dar o altă flacără decât cea
din pieptul tău domolit de uitare
o flacără din care izbucnesc isvoare
dar altfel de isvoare pe care ochiul
nu le poate seca buzele
nu le pot atinge o
singură dată numai
te laşi cuprins de cuprinderea limpede
şi adevărul se mută în tine)
suntem fraţi şi semn al frăţiei e
carnea noastră cea de toate zilele
de toate nopţile piatră
din piatra unui adevăr
eu mor de boala ta de cer
tu mori de boala mea de pământ

2

- spun vechile cărţi
că noaptea e sângele pietrei
un sânge în care ne îmbăiem trupurile şi
din care trupurile noastre ies curate
încât rămânem de fiecare dată
buimăciţi de atâta strălucire

- spun vechile cărţi că
noapte de noapte piatra moare
pentru suprema nostră strălucire
că strălucirea noastră e vinovăţia ei
mărturisită

- zic
sora noastră piatra
şi fratele nostru soarele
dragostea noastră marea
şi carnea noastră pământul
durerea noastră pasărea
şi sângele nostru cuvântul
judecăm o noapte şi
judecăm o ploaie şi suntem
la rândul nostru judecaţi
pentru cuvinte şi pentru foc
şi pentru dragoste şi pentru
sărăcie oh
suntem atât de vinovaţi încât
aceasta e adevărata noastră
biruinţă

dăm mărturie pentru vinovăţia
unei clipe sau a unei flori
dă piatra mărturie pentru
vinovăţia noastră cea de toate zilele
dar pentru piatră cine dă mărturie
la vinovăţia pietrei cine e martor

poezie de Dumitru Necşanu din Omphalos (2007)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dumnezeu, după toate aparenţele, doreşte ca noi să putem totuşi să ne bucurăm de o adiere de fericire aici, pe pământ. Altminteri, de ce ar încuraja virtutea, care aduce fericire pentru sine şi pentru ceilalţi?

Christophe Andre în Şi nu uita să fii fericit
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul XVII

Nu te iubesc ca pe un trandafir japonez, un topaz,
ori o săgeată de garoafe sărită din foc:
te iubesc cum sunt iubite doar fiinţele sumbre,
pe ascuns, undeva între umbră şi suflet.

Te iubesc cum iubeşte planta care nu-nfloreşte şi
păstreaz,-ascunsă-n ea, lumina corolei ne-nflorite
şi, graţie iubirii tale, este ascunsă-n trupu-mi
acea puternică mireasmă emanată de pământ.

Te iubesc fără să ştiu cum, nici când şi nici de unde,
te iubesc sincer, fără confuzii şi fără trufie:
şi te iubesc aşa pentru că nu ştiu să iubesc altfel,

doar în acest chip în care eu nu sunt şi nici tu nu eşti,
aşa de-aproape că mâna ta pe pieptu-mi e mâna mea,
aşa de-aproape că se-nchid ochii tăi când adorm eu.

sonet de Pablo Neruda din O sută de sonete de amor (1959), traducere de Dan Costinaş
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Răsăritul Pământului

Timpul nu trece.
Trec limbile ceasurilor,
De la un semn la altul,
De la o cifră la alta;
Trec oamenii,
De la unul la altul,
De la una la alta.
Timpul: spaţiul fix în care se mişcă totul.

Soarele nu răsare,
Nu ştie să răsară.
Pământul ştie să răsară
Florile, pădurea, grâul.
Pământul: timpul potrivit al încolţirii universului.

Dragostea mea,
Nu trebuie să mergem pe soare
Pentru a privi răsăritul pământului.
Hai să ne culcăm aici, pe creştetul său,
Şi-n zori
Să răsărim împreună,
Sub ochii tăi însărcinaţi de vise!

Bună dimineaţa!

poezie de Marius Robu din Aproape alb (22 septembrie 2013)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Anul 1855

Dup’atâţi răi secoli negri de dureri, de vijelie
Ce-au trecut fără’ncetare peste biata Românie,
Tu an nou ce ne vesteşti?
Vii s’aduci patriei mele, ca o dreaptă răsplătire,
Pace, glorie, putere, libertate, fericire,
Îndurările cereşti?

Din noianul veşniciei eşti tu sol de mângâiere?
Trebuie ca semn de moarte sau ca semn de înviere
Să te blestem, să te-admir?
Eşti amic, sau tu faci parte din cumpliţii ani de rele
Ce-au depus în a lor treacăt peste fruntea ţării mele
O corona de martiri?

Ori ce-a fi a ta menire, voi găsi poporul tare
Înfruntând lovirea soartei cu-o puternică răbdare
Şi cu suflet de Român;
Căci Românul e întocmai precum stâncile măreţe
Care’n valurile mării furtunate şi semeţe
Neclintite’n veci rămân.
Pe aceste mândre ţărmuri santinelă ‘naintată,
Neamul nostru fără sprijin, în veghere necurmată
Stă pe loc la postul său.
El de douăzeci de secoli a trecut prin mii de lupte,
Dar acum i-a căzut braţul, i-au căzut armele rupte…
O, puternic Dumnezeu!

Sunt destule atâtea chinuri! Adă ziua mult dorită,
Zi de pace, de tărie şi de glorie iubită
Pentru acest sărman popor,
Pentr’o naţie creştină care poartă-un mare nume
Şi în sufletu-i presimte că-i chemat în astă lume
La un falnic viitor.

Fă ca anul care vine să aducă-un mândru soare
Să deschidă-o cale nouă de mari fapte roditoare
Pentru neamul românesc,
Căci el are din vechime o menire strălucită;
El a fost şi vrea să fie santinelă neclintită
Pe pământul strămoşesc.

poezie celebră de Vasile Alecsandri din Revista Literară (1855)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De va fi, va fi, într-o zi

sunt liber
nu mă atrag nici oamenii,
nici vorbele lor mincinoase
liber în cer
să zbor, să visez şi să mor
m-am întâlnit într-o zi cu eternitatea
la o nuntă în cer
nu m-a cunoscut
se coc azi boabe de struguri în vie
raza de soare se frânge
cine să vie, în vrie
nu spun nimic
nici bun, nici rău
rătăceam, pierdeam galaxii în lumina divină
eram un strop efemer de lumină
în timp şi în gând
mă întâlneam uneori spre seară, cu mine
vorbeam
eram o lumânare aprinsă în negura lumii
durerea o aruncasem departe
inima nu a plecat
doar cântecul s-a oprit, a stat
eram aici de la începuri
un spirit născut între ape
nu trăiesc aici
sunt un ocean
fără început, fără sfârşit
azi sunt nebun
liber şi fericit
şi de va fi, va fi, într-o zi...

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oamenii fără conţinut

MISTAH KURTZ – MORT

UN PENNY PENTRU BĂTRȂN

I

Noi suntem oamenii fără conţinut,
Noi suntem oamenii balonaţi,
Sprijiniţi unii de alţii,
Cu capetele umplute cu paie. Alas!
Vocile noastre uscate, când
Şoptim împreună,
Nu se aud şi nu au sens,
Sunt ca vântul în iarba uscată
Sau ca piciorele şobolanilor peste sticlele sparte
Din beciul nostru gol.

Înfăţişare fără formă, umbră fără culoare,
Forţă paralizată, gest fără mişcare;

Cei care au trecut
Cu ochii aţintiţi în celălalt Ţinut al Morţii
Îşi amintesc de noi – dacă o fac – nu ca despre nişte suflete
Pierdute şi violente, cât ca despre nişte
Oamenii fără conţinut,
Oameni balonaţi.

II

Ochii pe care nu îndrăznesc să-i întâlnesc în vis
Nu apar nici măcar în visele din ţinutul morţii,
Aceşti ochi nu apar:
Acolo – ochii sunt
Lumina soarelui pe o coloană dărâmată,
Acolo – un copac se învârte,
Iar vocile sunt,
În şuieratul vântului,
Mai îndepărtate şi mai solemne
Decât o stea care se stinge.

Daţi-mi voie să nu fiu pe aproape
În visele din ţinutul morţii,
Permiteţi-mi, de asemenea, să port
Pe acel tărâm,
Cu premeditare, camuflaje cum ar fi:
Blană de şobolan, piele de cioară, doage încrucişate
Şi să mă comport cum se comportă vântul,
Să nu fiu pe aproape –

Nu – acelei întâlnirii a finale
Din ţinutul penumbrei.

III

Acesta este un pământ sterp,
Acesta este pământul cactuşilor;
Aici sunt ridicate
Imagini din piatră, aici ei primesc
Sub clinchetul stelei care se stinge
Rugăminţile mâinii unui mort.

Aşa-i
În celălalt ţinut al morţii,
Unde te trezeşti singur
La ora când noi
Tremurăm de-atâta tandreţe;
Buze care-ar trebui să sărute
Ţuguie rugăciuni către pietrele sfărâmate.

IV

Ochii nu sunt aici,
Aici nu sunt ochi,
În această vale a stelelor care se sting,
În această vale pustie,
În această falcă ruptă a ţinuturilor noastre pierdute.

În acest ultim loc de întâlnire
Noi orbecăim împreună,
Evitând convorbirile,
Îngrămădiţi pe plaja de pe cealaltă parte-a acestui râu umflat.

Orbi – dacă
Nu reapar ochii,
Ca o stea eternă
Deschizând în împărăţia crepusculului
Petalele trandafirilor;
Singura speranţă
A oamenilor fără conţinut.

AICI NE ÎNVȂRTIM ÎN JURUL PERELOR DE CACTUS
PERE DE CACTUS PERE DE CACTUS
AICI NE ÎNVȂRTIM ÎN JURUL PERELOR DE CACTUS
LA ORA CINCI DIMINEAŢA.

Între idee
Şi realitate,
Între mişcare
Şi faptă
Cade Umbra
PENTRU CĂ A TA ESTE ÎMPĂRĂŢIA.

Între concept
Şi creaţie,
Între emoţe
Şi răspuns
Cade Umbra.
VIAŢA ESTE FOARTE LUNGĂ

Între dorinţă
Şi spasm,
Între potenţă
Şi existenţă,
Între esenţă
Şi provenienţă
Cade Umbra
PENTRU CĂ A TA ESTE ÎMPĂRĂŢIA.

Pentru că a ta este
Viaţa este
Pentru ca a ta este acea...

ŞI AŞA VINE SFȂRŞITUL LUMII
ŞI AŞA VINE SFȂRŞITUL LUMII
ŞI AŞA VINE SFȂRŞITUL LUMII
NU CU UN BANG CI CU UN SCȂNCET.

poezie de T.S. Eliot, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamna la bunici...

Toamnă blândă şi bogată
Eşti aşa de minunată
Când te întâlnesc aici,
În livadă la bunici!

Ce mireasmă... ce splendoare...
Câte fructe... ce culoare...
Mă îmbii cu bogăţii
Ce-s pe placul inimii!

Merele zâmbesc voioase
Lângă perele gustoase
Iar gutuile semeţe
De pe ramuri dau bineţe!

Parcă-ar fi un colţ de rai
Ce te-ndeamnă să mai stai....
Plin de dor... plin de iubire
Să te-nchini cu mulţumire!

poezie de Maria Luca (12 octombrie 2013)
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poezia şi dorul de ea... poezia mea

Un dor nebun de poezie m-a ridicat în noapte
Visul l-a risipit în zorii lăcrimaţi
Nu mai doresc atingeri diafane
Mă mulţumesc cu strângeri de mâini
Sau de cuvinte în tolba nemuririi.
De fiecare dată mi-ai amintit de noi
Mi-ai zâmbit şi mi-ai hrănit iubirea
Eu nu mai plec de lângă tine niciodată
Ea este ca un semn de carte.
Tu nu mai poţi zâmbi altor femei
Doar eu sunt cea ce te mângâie atent
Tu îmi răspunzi ca unui sentiment
Eu mă ridic cu fiecare cadru adiacent
De ce mă cauţi în noaptea sfântă?
Eu sunt aici pentru un tainic scop
Pot adânci privirea ta, o altă sută
Fără a putea schimba iubirea mea
De ce mă strigi cu fiecare carte?
De ce mă aprinzi în stil macedonean?
Am aspirat la o ultimă răsplată
Eu pot scrie o viaţă într-un volum.
Sunt singură, sunt pură şi mereu acasă
Am să te caut ca pe-un pescăruş
Pe care-l voi striga în noapte
Când nu-l voi mai privi prin adverbele "aici şi acum".

poezie de Ileana Nana Filip
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pulberea albă

este vremea florilor de cireş vremea pulberii albe să se răspândescă în vene
a venit ceasul când trebuie să înhalăm ploile pe o singură nară
iar meteoriţii să îşi reverse lumina în noi cu fiorul efemerităţii

mirosul care cutremură axul lumii
pătrunde ilogic în singurătăţi
în fluxul care deversează afluenţii iubirii
şi de aici dintre titanici scufundaţi în aval universul dă replici
lui Dumnezeu şi îngerilor deghizaţi în vii

zice inima mea către florile de cireş: nu zbor!
mă reîntorc la starea când ochii mei erau bulbi de plante degetele creşteau precum viţa-de-vie înconjurând imaginare lumi
picioarele mele treceau peste clipe din care secundele se desfăceau în mai departe sau mai aproape
iar în piept îmi creşteau şerpi ce se târau
spre locuri unde metafizica morţii s-a dedublat în magma timpului

haine albe ca nişte orhidee otrăvesc cupola cu parfumuri
se mai pot cupla conectorii minutelor zen la
hubloul numit zero-existenţă?
flori de cireş înfloresc în irişi cuvintele monologhează cu aura lui Osiris cameleonul-
suflet se aşază între grinduri se ierbeşte devine herghelii apoi carul mare

poezie de Angi Melania Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Era ceva răutăcios, ceva care rănea

şi mă durea de fiecare dată când îmi lua cartea. după care stingea lumina.
dar sub pătură aveam o altă carte şi o lanternă. nu dura prea mult
noapte de noapte trecea şi mi le lua. până când
nu am mai avut nimic. şi minunea s-a întâmplat. într-o noapte.
după ce mi-a luat cartea şi a stins lumina, am închis ochii
şi lacrimile s-au revoltat, şi-au ţâşnit
luând cu ele vălul negru
şi-atunci am văzut.
cărţile veneau, făceau o plecăciune,
se deadeau de trei ori peste cap şi se deschideau
luându-mă cu ele.
acum era suficient să închid ochii
şi asta l-a făcut să turbeze
evadasem. scăpasem.
l-am lăsat cu ura şi frustarile sale
nimeni şi nimic nu-mi poate lua imaginea cărţilor
decât odată cu viaţa.
dar ce mai contează, eu sunt deja carte
parte din carte

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lăcaşul

lumina a îngheţat demult
aici, pe acest pământ
soarele s-a frânt şi a plâns
eu stau tăcut
mă încurc în nimic
de spus, de zis, ce să mai zic
privesc oraşul ce arde sub cenuşă
flăcări în mine, clădiri în ruine
pe străzi amputate, doar umbre fumegânde
pe câmpuri doar lanuri de cucută
nimeni nu mai locuieşte aici
au plecat să trăiască dincolo
pe alt tărâm, sub lespezi reci

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă te gândeşţi că dezvoltarea României se făcuse în multe generaţii, iar Carol I modernizase România în 48 de ani de domnie... Aceşti oameni au distrus totul într-o clipă. Orice sau oricine însemna ceva în ţara asta au fost anihilate. Iar acum trebuie să pornim de la zero. La venirea lui, Carol I s-a găsit, totuşi, ceva aici. Existau politicieni, oameni care aveau simţământ patriotic. Toate acestea au fost şterse. Chiar dacă simţi ceva pentru ţara ta, totuşi, e greu să ai o imagine clară. Niciun alt sistem, nici chiar naziştii, nu au făcut aşa ceva aici, poate în altă parte.

citat clasic din Mihai I al României
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

lasă-mi un semn
cât dunga unui bisturiu
doar ca să ştiu că treci
cu marea la reflux
în altă jumătate

lasă un semn aici pe ţărm
un bob de grâu adus de vânt
în ochii unei scoici

şi îţi promit si-ţi jur
că n-am să mai culeg nicicând
din ape tulburi
cu mâna amforă
vreun crab

poezie de Viorica Iliescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vino

Vino,
te aştept acolo,
unde te-am aşteptat în toate zilele...
cu atâta răbdare în oasele mele,
cu atâta ardoare în sângele meu,
cu ochii căutând un curcubeu,
în ceruri!

Vino,
te aştept aici,
unde te voi aştepta şi-n alte vieţi,
cu atâta bucurie în pomeţi,
cu atâta dorinţă pe buzele mele,
cu inima mea pompând praf de stele,
te aştept etern!

Vino,
te aştept în gând,
unde nimeni nu ne poate vedea;
aici timpul nu poate să mi te ia,
aici totul este aşa cum doreşti,
aici e simplu să mă iubeşti,
în inima mea!

În ceruri,
te aştept etern
în inima mea,
vino!

poezie de Florin Armangic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!