Înainte de pandemie
Ce vremuri mai erau atunci,
Demult, de care n-am uitat,
Când hoinăream prin văi și lunci,
Prin codrul cel înveșmântat,
Ca omul singur, ne-nsurat.
Pământul tot era lucrat
Și nu vedeai parcele goale,
Purta în spate rod bogat,
Lipsit era de chimicale,
Nici hoții nu-i dădeau târcoale.
Ca-n Rai era mereu în sat,
Prin șesuri line sau ponoare,
Cu oameni harnici, buni la sfat,
Dar și la joc în sărbătoare,
Când mai furam o sărutare.
Spre seară, istoviți de munci,
Veneau din câmp cu care pline,
Mergeau la nunți, scăldau și prunci,
De toate-aveau ei în cămine,
Iar eu curtam vreo trei vecine.
Aveau lăicere pe divan
Țesute la război în casă,
Aveau căciuli de astrahan,
I-aveau și pe copii la masă,
Azi lipsa lor cumplit i-apasă.
Aveau și cai, ovine, junci,
Dar și neveste fără fard,
Cu drag privirea să-ți arunci
La ei în curte peste gard...
Iar eu de dorul mândrei ard.
poezie de Vasile Larco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.