Mergând
Pășesc agale, gânditor,
Apăs cu-a mea ființă
Pământul greu al urmelor.
Simțesc cum vântul mă-nfășoară
Făr-de vină și cusur
În a haosului aspră sfoară.
Dar eu țin cu al meu vis
De realul crez,
Alergând în câmp deschis.
Văd lumea stinsă cum se zvârcolește,
În lanțul neînțeles,
Cercând a elibera, pe cine gândește.
Și mă trezesc, cândva uimit,
Din gândul meu,
Mergând... fără sfârșit.
poezie de Mihail Romanov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Citate similare
Om raționând
Căutat-au realul pur
În a altora crezare,
Voia de abstractizare
Mânați de eul cel mai dur.
Unii, în zăcutul lor
Gândit-au chiar firește
C-adevărul ce-i izbește
Nu-i decât al umbrelor.
Dar cum pot ei nega
Simțul ce-i străpunge,
Iubirea, scrisă-n sânge,
Nimic sacru n-ar vedea?!
Doar privind la sine
Omul, gândit-a miracol,
Mai clar, din veac în secol
Răpus de gândul "Cine?".
Omul viu și singuratic,
Și-n tăceri, el raționează
În Adevăr, si el crează
Realul clar și matematic.
poezie de Mihail Romanov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Credința
Omu-și scaldă-n infinit știința
Stropindu-și în zadar dorința
Cu sudori, din neputința
De-atinge cei doi sori:
Realul viitorului târziu
Ce surprinde-a minții cale
Cu-al său vis pur, auriu
Ori, coșmar vag, cenușiu.
Nevăzutul, ca o ființă rară
Pe tărâmuri nesfârșite-aleargă,
Definind umanul "a simți"
Făr-de care n-am mai fi.
Dar, chiar și cel ce nu cuvântă
Gângurind, ca prin miracol
Poate simți deja trăită
Clipa vie, mult dorită.
Viitorul, deci, devine
Realul viu, desăvârșit
Prin speranța roditoare
Din preștiinți doveditoare
Nevăzutul se preschiimbă,
Dând orbire ochilor,
Căci dovada evidentă
E deasupra ființelor.
Prin el, deci, omul viu trăiește
Căci, așa doar reușește
Să uneasc-a firii inimi
Cu Cel ce însuși Este.
poezie de Mihail Romanov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Curajul
Gandirea, ca un fulg plutește
Și se scurge-n raza dulce
A divinei realități,
Fiindu-i, deci, cu neputință
Să-nțeleag-a sa știință.
Viitorul, deși tainic el domnește
Și subjugă-a minții vină,
Ce se-ncrede doar în vânt,
Din străvechi el se arată
Contra realului cuvânt.
Iubirea, sacru viu ea stăpânește
Și-ntărește a minții ființă,
Ce răzbate-n vântul crunt,
De la-nceput ea se vădește
Forța "de a fi ce sunt".
El, cel ce ere a schimbat
Și prefăcând în umilirii coroana,
Dând inimilor asigurarea,
Ce-și trăiau doar resemnarea:
"Curaj, eu am învins lumea!"
poezie de Mihail Romanov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
De chaos pătruns
Mă-nvârt în juru-mi ca un astru
În poala soarelui măiastru,
Întunecimea mă-nfășoară
Sălbatic, m-atacă ca o fiară.
Mii de vânturi mă pătrund
În chaos mă trezesc că sunt,
Călcat de pietre fără frică
Ce-n aer cred că se ridică.
Căci, doar pietre ele sunt,
Cad în praful cel mai crunt
Dar, chiar și-atunci, sfidând
Tot vulturi, se cred zburând.
Iar eu, uitat în carcera cea grea
Searbădă și rece, solitudinea,
Nu sunt, ce sunt cu-adevărat
Ci, doar, ce alții au aflat.
Dispar, ca un gând ciudat,
Ca un fum, de alții dispersat.
Eul meu se-afundă-n neființă
Pustiit de-a focului voință.
poezie de Mihail Romanov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Poetul
Copilul, ce cu-a sa privire
Scaldă realul în uimire,
Colorând cu rima-i albul,
Aurind cu slova-i, negrul.
Omul, ce încă i-au rămas
Aripi gânditoare ceas de ceas,
Zburând contra misterelor,
Dând senin pur, zorilor.
Datorul, cui-i dăruiește
Cheia porților celeste
Și-al lumilor îndrumător,
Spre focul viu, nemuritor.
Astrul, ce mereu lucește
Și-n obezi, el reușește
S-aprindă-n zări dorința
De-ași întrece neputința.
poezie de Mihail Romanov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Recunoștința
Alergând, mergând agale,
Dac-o întâlniți în cale,
Rog să-i spuneți oful meu:
Vreau să o cunosc și eu!...
epigramă de George Budoi din În Țara lui Invers (12 februarie 2008)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!
Textul original este scris în limba română.Și nucul plânge
Privind pe fereastra ce duce spre sud,
Văd nucul bătrân ce-a rămas fără frunze,
Pozând melancolic cu crengile: nud,
Așteaptă o toamnă cu pământul mai ud,
O iarnă mai aspră și vântul mai crud,
Pregătit să reziste și: Nu vreau s-aud
Al nimănui scuze.
În fieșce an îmi este mai greu,
Când văd « nemiloșii » ce-mi adună povara,
Unul se urcă în vârf, parcă-i zmeu,
Altul.... O creangă îmi rupe, fără tupeu,
Așa-mi petrec anii, plângând tot mereu,
Dar cine să audă? Că ei, n-au Dumnezeu,
Degeaba-i ocara.
Când toamna va trece și iarna ce vine,
Sosi-va iar timpul să rodesc mai... bogat,
Voi plânge din vreme să mă apere: Cine?
Corneliu ce are un geam, cu ochiul spre mine,
El vede ușor « făcătorii de bine »,
C-o voce mai aspră și, mai de rușine,
Cei răi vor fugii de « legat ».
poezie de Corneliu Zegrean-Nireșeanu din Freamăt de gânduri Lacrimi de dor (intern) (2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireșeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!
În câmp de lavandă
îmi trezesc extazul cu semințe de mac
și mă rostogolesc în câmp de lavandă
leagăn de visare un albastru hamac
orizont deschis în ritm de sarabandă.
sorb cu sete mare cafeaua cu caimac
mici bucurii alunecă pe-o bandă
îmi trezesc extazul cu semințe de mac
și mă rostogolesc în parfum de lavandă.
nu cred în trăinicia gândului buimac
și toate sentimentele revin dintr-o legendă
demonului negru am să-i vin de hac
doar fericiri să transcriu în agendă.
îmi trezesc extazul cu semințe de mac
și mă rostogolesc în câmp de lavandă.
hipersonet de Floare Petrov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Iubirea
Arzând în neantul fără de-nceput
Lumină sacră ce moarte n-a văzut
Ce-n infinit se-ntinde făurind
Din albă negură, ființă dăruind.
Tainic zămislita-n inimii o rază
Ce din prunc în moarte, speranță ea creează
Încoronând cu a stralucirii sale ființa
Ce-n om își puse iar credința.
Încercat-au fitile frânte-a o defini
Rătăciți de rațiunea simplă de-a o trăi
Căci a sa coroană greu apasă
Pe capetele ce plecate nu se lasă.
Primar instinct de-a viețui
A altor trai spre-a birui
Prelungind doar a sa viață
Zdrobind sălbatic ce-n contra i se-nalță.
Dar a timpului stăpână
Din stravechi sălășuie
În inimi pline de lumină
Ce din pururi dăinuie.
Definindu-și starea, ca un unic crez:
Există-n cel ce ființa-și reneagă
Trăind pentru cel ce realizează
Că focul sacru nu-l trădează.
poezie de Mihail Romanov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Singuri mai trăisem cândva dar parcă ironia unei fărâme de hazard neînțeles îndrăznise abuziv să ne șteargă din gând această convingere. Dacă aș fi pornit în zbor spre o altă poveste, fără temeri și chibzuință firească poate vântul schimbării avea să-și întețească fiorul, frângându-mi aripile albe. Și cine oare, m-ar fi dorit așa cu sufletul palid, sluțit de lipsa mângâierilor? Cine m-ar fi păzit de mine în furtuna contradicțiilor apăsătoare?
Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Lumea din vis
Parfumul rozelor ca semn
Te-am căutat neobosit
Un glas sună ca un îndemn
Credeam că te-am zărit
Nimic nu mă poate opri
În alte lumi am să pășesc
Trec prin furtună prin vijelii
Mă las învins și te gândesc
Puterea gândului te- aduce
În lumea mea din vis
Parfumul tău suav și dulce
Doar ști ce ne-am promis
Când totul pare un infinit
Fără sfârșit de dureros
Ne vom unii în asfințit
În vârful munților Athos
Răsună gândul în pustiu
Glasul se repetă în ecou
Sufletul îmi este viu
Gândul ne unește din nou
poezie de Vivian Ryan Danielescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Atunci când soarele apune
Atunci când soarele apune
Într-un sfârșit de luna mai,
Oamenii buni să se-adune,
Bucuroși, într-un colț de Rai!
Să vadă vișinii în floare
Purtând rochii de mireasă,
Când pe-a cerului culoare,
Curcubeele se lasă!
E protecția divină
Ce-ntr-un semicerc se-arată,
Cu un zâmbet de regină,
Pe cupola ei bombată.
Da cât suferă pământul...
E permanent exploatat,
Arșița, gerul și vântul,
De-atâta timp l-au maltratat!
Dar e umil și rezistent
Și ce vremuri o să vină...
Dar cel mai sadic oponent,
Îi e omul cel cu vină!
Oamenii nu se potolesc...
Dar se miră toată lumea
Când unele dealuri pornesc
Și vin la vale aiurea!
Când se-nfurie pământul
Ne-amintim de-a lui candoare,
Cutremurul, apa și vântul,
Schimbă a vieții culoare!
Inocența e furată!
De ce lipsesc cei șapte ani?
Moralitate-a e uitată,
Și transformăm totul în bani!
Când soarele ne-ndrumă,
Pământul ne dă bucate...
Dar unii prea mult consumă,
Deși ne dă pe săturate!
poezie de Arpad Toth
Adăugat de Galaxy
Comentează! | Votează! | Copiază!
A cui e vina?...
E lumea de jale strivită
Iar noi condamnații la zid,
Cu viața de boală lovită
Și stinsă de-un grav genocid.
A cui este vina supremă?
Te-ntrebi; însă totu-i mister,
Iar cei ce ne țin în dilemă,
Au măști cu surâsuri de ger.
Miroase-a minciuni în spitale
Și oamenii dragi ne tot pier,
Iar spaima se plimbă agale
Și morții îi e curier.
Șomajul e-n plină paradă
Și mulți au rămas fără bani
Dar cine?... Dar cine să vadă?
Că suntem ai sorții orfani.
Și-atunci cum să spunem că-i bine
Când lacrimi pe gene se cern,
Văzând că speranța spre mâine
Se surpă-n scandal de guvern.
poezie de Dorina Omota
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Pe pragul sufletului meu
Stau pe pragul sufletului meu.
Să pășesc sau nu într-însul oare?!
Nu va fi motiv de întristare,
Rătăcind prin el ca Odiseu?!
Și crezând că le știam pe toate:
Lacrimi, zâmbet, vaiet, bucurie,
Înțeles-am că străin mi-e mie
Cu durerile în el răbdate.
Aș fi sters tot ce a fost și doare
Și-aș păstra seninul liniștit,
Al iubirii fără de sfârșit,
Ce mă încălzea cu-a ei dogoare.
Să fie leac și cine a adus
Ăst cânt de dulce alinare,
Ce râul clipelor amare
Între pământ și cer a descompus?!
poezie de Mihaela Banu din In volumul Eu râul tău, tu matca mea (2015)
Adăugat de Mihaela Banu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Omul este o ființă liberă, o conștiință creatoare: doar ființa care suferă este o ființă necesară. Existența fără nevoi este o existență superfluă;o ființă fără nevoie este o ființă fără cauză;o ființă fără suferință este o ființă fără esență. O ființă fără suferință nu este nimic altceva decât o ființă fără sensibilitate, fără materie.
citat din Ludwing Feuerbach
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Tristețea
Curgând în marea nesfârșită
De lacrimi reci, otrăvitoare
A ta ființă se scufundă,
În rugina-i muritoare.
Mergând tăcut printre mulțimi
Ce dispar cu totul în pustiu,
Doar tu, căzut în solitudini,
Rămâi cu-al tau suflet, încă viu.
Uitat în lanțurile grele
Ce-n haosul frenetic te cuprind,
Înnăbușit iar, intre gratiile
Neînțelesului din gânduri, suferind.
Adormit de cantecul uitării,
Crezi-n zadar, ca-l tau coșmar
De zori, în tărâmul visării
Fi-va alungat, cu-al tau amar.
Simțind dar, dintr-o dată,
Cum lumina cald pălește,
Și zâmbind, totu-ți arată:
O clip-a fost. Trăiește!
poezie de Mihail Romanov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Bacoviană
Pasărea de foc cu aripi de jar
E stinsă de noapte în vântul stelar.
Mormintele reci sunt cuiburi de flori,
O cruce uscată e stâlp pentru ciori.
Iarba murind înverzește cumva
În piatra crăpată. E cripta cuiva.
Sub ea e pământul, e liber să mori
Să vină iubita cu brațe de flori.
poezie de Ștefan Radu Mușat din revista USR Bacău P l u m b, nr 164 - nov. 2020 (revistă fondată de George Bacovia)
Adăugat de Adi Mușat
Comentează! | Votează! | Copiază!
Cine ești?
Ascult tăcerea nopții fără stele
din umbra neuitărilor târzii
ce-mi bântuie speranțele rebele
tot așteptând din depărtări să vii.
Pe liniștea întinsă ca o pată
se prind în horă clipe de regret
venite-n pragul serii deodată
cu amintiri ținute în secret.
Se-așază peste cuget în neștire
sub bolta unui gând fără sfârșit
lăsat cândva pe-o muchie subțire
la marginea lui minus infinit.
Dar gândul, mai agil decât lumina,
spre seară-ajunge înlăuntrul meu
cu versurile-aduse din grădina
unde-a căzut cândva un curcubeu.
Le-așez, fidel, în rime potrivite,
într-un poem pe care să-l citești,
când prinsă de uitările-ți vrăjite
o să te-ntrebi mirată: "cine ești"?
poezie de Corneliu Neagu din revista Confluențe Literare, ISSN 2359-7593, ediția din 24.06.2021
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!
Cine ești?
Ascult tăcerea nopții fără stele
din umbra neuitărilor târzii
ce-mi bântuie speranțele rebele
tot așteptând din depărtări să vii.
Pe liniștea întinsă ca o pată
se prind în horă clipe de regret
venite-n pragul serii deodată
cu amintiri ținute în secret.
Se-aază peste cuget în neștire
sub bolta unui gând fără sfârșit
lăsat cândva pe-o muchie subțire
la marginea lui minus infinit.
Dar gândul, mai agil decât lumina,
spre seară-ajunge înlăuntrul meu
cu versurile-aduse din grădina
unde-a căzut cândva un curcubeu.
Le-așez, fidel, în rime potrivite,
într-un poem pe care să-l citești,
când prinsă de uitările-ți vrăjite
o să te-ntrebi mirată: "cine ești"?
poezie de Corneliu Neagu din Ecouri Existențiale
Adăugat de Corneliu Neagu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Ceva
În vremea de demult
Când noi nu ne știam
Speram...
Să fii al meu
Să fiu a ta
Doar viața separa
Ceva...
Neînțeles atunci
De mine
De tine
În timp ne vom vedea
Cândva...
Drumul nu s-a unit,
Dar tot ne-am întâlnit
Poveste a avut sfârșit
Dar eu speram ceva cândva...
poezie de Andreea Galbîn
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!