Pseudo-love

La final, ochii îmi rămân doar un subterfugiu
o stânsoare venind pe nepregătite
dezvelind în nuanţe neverosimile
liniştea nopţii de pe chipul tău
până sus, în vârful materiei întunecate
ar fi de ajuns să arunc cu pietre spre stele
depăşind vălul necredinţei
apoi să mângâi luciditatea
ca un pescar care-şi aruncă năvoadele
tot mai adânc până se va prinde de propria-i închipuire,
până când prada şi prădătorul vor deveni o singură fiinţă
una care sângerează
în pântecul nopţii.

Dar tu
- copilă neîmblânzită
iartă-mi munţii de grijă ce-i port în mine, din întunericul casei unde doar
singurătatea a mai rămas să ruginească
o fi poezia umbră peste trupul meu, cuvinte de nelepădat în care mi se scurg
anotimpurile dimineţii,
eu-
un biet corp bătrân care şi-a lăsat dragostea -
ancoră, să nu mai rătăcească în văltoarea apelor.
Tu nu mai spui nimic, tu eşti
ceaţa care vine ca un val păcătuind la întâmplare.
Focul doarme în ochii tăi ca o bestie senină,
şi mi-e aşa frică
să-ţi învelesc sângele
cu nisip.

poezie de Antonia-Luiza Zavalic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un lung ianuarie neprihănit

În trupul meu, lutul se iveşte mai limpede în gânduri
înaintea Lui Dumnezeu, ca o faţă ce şi-a făcut cărare între oameni,
din copilărie până la moarte.
Îl poţi cunoaşte atât de mult pe cât sufletul tău şi-a aprins lumina din miezul lacrimilor.
În timp ce mă apropii de Tine, buzele mele sunt pecetluite cu solzi de nisip,
ca un fel de alungare din lume,
să închid mormintele, să nu mai intre nimeni, nici cei răniţi,
nici cei singuri, când se adună în jurul luminii ca omizile de mătase în adâncirea cea de pe urmă.

Şi noi ne adunăm şi ne strângem dragostea
de care ne-am sprijinit ninsorile vieţii. Pe unde am umblat
ca nişte roiuri însetate de vară,
n-am primit nicio odihnă. Niciun loc de reazem
doar în cuvântul Tău, mai viu decât viaţa aşezată între scândurile timpului.
Dar eu nu Te pot duce
în timp ce noaptea cade
căci eşti prea sus, iar aripile mele nu s-au scuturat încă de tot pământul
n-au putere să arunce ţărâna în groapă şi să-şi despartă iubirea de singurătate, s-o aleagă din mijlocul ei, atunci când vine furtuna şi păpădiile coapte
rămân dezgolite.

Şi-mi simt sufletul cum se răspândeşte
mai puternic decât moartea, mai puternic decât întunericul în care nimicul a rămas ultimul de rostit.

poezie de Antonia-Luiza Zavalic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Curcubeele dimineţii

Nu mă mai întorc la vechile forme,
păşesc spre noile deschideri
sunt un mugure care aşteaptă căldura
lumina îi mângâie ochii până văd cerul
şi nimic nu se întâmplă,
fără Dumnezeul primăverii din mine.

Nu mă pierd în cuvintele nopţii,
dimineţile mele au curcubee după ploi
care beau apă din râuri
şi răsăritul topeşte întunericul în ele,
voi fi mereu la izvoarele orizontului
unde minunea se naşte liberă.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi atât...

printre dimineţile mele
din care ies zilnic
cu paşi programaţi
şi printre puţinele lucruri
pe care le mai am
sunt mulţi prieteni
care-şi storc transpiraţia
ca pe nişte coşuri la pubertate
spunându-mi că mă iubesc
apoi se retrag într-un petic de viaţă
ca şi cum ne-am împărţi trupul
de fapt e un fel de trădare reţinută

atunci mă apucă o haită de draci
încep să iradiez şi împing totul
spre oamenii care mă urăsc...
reacţia mea e nocivă dar
până ies din ea
nu fac mare caz
scuip înapoi
şi atât...
fără să-mi fie frică
păşesc prin mine ca pe o alee
pe care timpul aleargă
sub formă de aburi
dimineaţa devreme

durează câteva clipe

în întunericul din jur
doar eu o oglindă spartă
din care lumea adună cioburi
şi nu-i puţin lucru...
careva reazemă privirile
de coapsele mele şi aruncă
cu pietre înăuntru
ce pot să fac...
îi ţintesc ochii
ca să am
imaginea perfectă apoi
îmi ancorez limba de o linişte
şi spun doar atât
mai du-te-n...

aerul cald dilată distanţa dintre noi
mai arunc o privire

şi atât...

ceea ce simt nu e nici măcar
ieşirea care duce înspre copilărie

o bucată din mine
rămâne cantonată pe os
în suflet mi se preling
culorile copilăriei
reacţia crapă o lacrimă şi
doar regretele duc într-acolo

ies din mine
ca dintr-un trup decupat
dintr-o fotografie
şi aştept preventiv

atât...

poezie de Teodor Dume din Lacrimi de pe altarul trupului (2018)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sub ochii stelelor

Seara
luna coboară pe ape
în propria-i oglindire
să-şi aline singurătatea.
Buzele nopţii
sărută ascuţişul glasului de sirenă
sângele galben
pluteşte peste liniştea gândului.
Muzele fug
din poeme închipuite
până la ţărm, să adape metafora
cu urmele paşilor lăsate de valuri...

Nu mai căuta visele efemere
le-am adunat în cearcăne
sub ochi de stele.
De-acum, poţi dormi liniştită...

poezie de Ovidiu Sinov (23 iulie 2012)
Adăugat de Ovidiu Sinov
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dincolo de veghea Ofeliei

Mi te strecori în vis,
în gândul cel mai aproape de marginea pământului,
luminos şi clar ca o petală de vară cenuşie,
în mâna Lui Dumnezeu,
să-mi spui că umblarea pe apă este doar o aprindere ce se naşte din convieţuirea sufletului cu seninul,

poate o fi chiar viaţa prin care ne înmuiem degetele
îndeajuns să lăsam dragostea să ne coacă,
iar apoi să rodim
în tăcere.

M-a găsit setea, în purtarea ireproşabilă a sfinţilor,
risipind întunericul şi toate umbrele care m-au ascuns frumuseţii.
Te privesc iar ochii mei trec de camera îngerilor,
te urmez cu toată dragostea unei mame în care viaţa se întoarce de pe-o parte pe alta să-şi găsească cel mai bun loc în lumină.

Tu eşti micuţă acum
dar totuşi ai învăţat că zborul este o dimineaţă în care umbrele se topesc.

Cu imaginea vieţii îngropate în pulberea de pe stradă,
cuvintele noastre
limpezesc visul din urmă.

poezie de Antonia-Luiza Zavalic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timpul şi-a făcut culcuş în inima ta

ca un hoţ înfigând ghearele
până în adâncul fiinţei
de aici vine teama de a nu încerca
să ieşi din veşmântul care te acoperă zilnic
mi se pare normal să lupţi cu mine
până la urmă cine sunt eu
nu-i aşa
sunt doar o pasăre cu o aripă frântă
şi când vreau
îmi rezerv dreptul să iubesc infinitul
cu toate brazdele lui aurii

frica şi-a făcut loc în sângele tău
iar eu
de aici
din capătul acesta de lume
simt cum pe buzele arse
o rugăciune prinde contur
până la urmă cine sunt eu să te judec
nu-i aşa
sunt doar o umbră
care îşi plânge paşii
pe nisipul vremii

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cândva aveam o casă la marginea lumii

şi toate cărămizile stoarse înainte de vreme ştergeau rosturile împietrite în timpuri lungi
cuvintele creşteau drept ca între urmele făcute de acul de cusut al bunicii
într-un crepucscul izgonind fluturii din lumină
prelungindu-le tinereţea peste infinuri
astăzi, inima ei ar fost mai vie, mai dulce ca vinul vărsat pe pământ rece

astăzi,
o toamnă învelită-n pansamente ca un fluture de grădină
proaspăt ieşit din cocon şi-a luat zborul
mai sus de stele –
gropi de lumină în depărtări
la miezul nopţii când fericirea este aprinsă în ultima respiraţie
şi praful căzut între ferestre

ochii mei se opreau ca două lanterne
mereu în dreptul icoanei cu ochi de sticlă
în spatele căreia am măzgălit o cruce palidă
dar care sângerează uneori când mă gândesc la rugăciunea şoptită a bunicii

pe patul de moarte, i-au murit cuvintele
dar ochii ei îmi vorbeau ca dintr-o lume a flăcărilor felinar
chipul ei de zăpadă –
ostenit
îmi şoptea apăsându-mi trupul pe drumul neîntoarcerii

şi dacă sărutul meu ar fi vindecat-o de moarte
mi-aş fi părăsit sufletul în cerul încăperii sihastre
cu îngeri de ceară topindu-şi degetele pe buzele ei fierbinţi
unde viaţa s-a refugiat ca pentru ultima oară
şi mă privea fix
din colţul casei părăsite de la marginea lumii.

poezie de Antonia-Luiza Zavalic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Septembrie, fierbinte

De câte ori închid ochii, un înger necunoscut îmi bate la uşă,
se apropie de patul meu, şi-mi arată cu degetul liniştea din fereastră.
Eu nu pot să văd înlăuntrul ei, jocul celor mici seduşi de viul îndepărat.
În camera mea ca la ospăţ, cuvintele hrănesc cu resturi din ziua ce-a trecut.
Mi-ai şoptit ceva despre iernile grele. Cât aş fi putut să înţeleg, găsind soarele sleind din zborul păsărilor şi mâinile celor care le alungă cu pietre?

Ploaia nu-mi atinge faţa, nici n-o spală. Îmi spun, lasă, o să-ţi fie mai frig dacă te lipseşti de vise. Miros a ceva ce seamănă cu parfumul tău şi parcă nimic nu mai poate să mă înspăimânte, chiar dacă între paginile cărţilor mucegăite, nu mi-ai lăsat nimic, niciun semn.
Aş fi putut să te cunosc, să mă scutur de zăpadă, iar cu hainele mele ude să îmbrac o altă femeie,
să o las să doarmă în patul meu şi s-o gătesc înaintea mirelui.
Ea ar fi memoria unei toamne fierbinţi.
Nu s-ar mai vorbi despre pace, căci glasul ei s-ar topi în mijlocul furtunii. Corpul ei de mătase, s-ar cerne peste bruma trupului tău întins peste patul nopţii. Şi nu ai crede că dragostea înseamnă mai mult decât linişte,
mai mult decât viaţa ce bate ca un clopot de biserică în pântecul ce sfinţeşte femeia.

Atunci mă vei chema la rugăciune
să-mi întind inima în loc de veghe,
cât mai sus,
în locul unde dragostea a uitat să plângă.

poezie de Antonia-Luiza Zavalic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întru Necare

Sunt la sfârşit.
Acum, doar o poveste mă aduce aproape de tine, aproape că te strigă, din rămăşitele unor cuvinte
care au făcut cearcăne de la atâta nesomn. Şi nu numai că nu mai pot dormi, în mişcarea lor, ca nişte planete nelocuite, dizolvă singurătatea din ţinereţe, o face nemuritoare în biserica mea îngropată-n zăpadă. Unde clopotele mai bat, îţi las rugăciunile mele drept curăţire de îndoieli, căci, nu te mai pot aduce înapoi şi nici nu mai pot să încetez a mă ruga când totul cade în tăcere, iar eu te respir, precum copacii respiră din duhul infinitului, apoi sunt tăiaţi şi lăsaţi să ardă.

Iată, că mănânc ca şi cum n-ar mai fi nicio urmă de foame-n mine şi beau ca şi cum setea s-ar fi lepădat de trupul meu. În mine, nu mai am loc. Prea multe sertare închise. Timpul s-a cusut înainte de vreme, nici să te plâng, nici să te uit nu pot. Pot doar să mă ghemuiesc la umbra a ceea ce mi-ai fost, ca într-o casă cu ziduri lungi, să poată decupa cerul larg după inima ta, cu o dragoste din care lipseşti desăvârşit.

Tu eşti zăpada ce a rămas neatinsă în vârful muntelui. Dacă ar fi să urc, aş cădea pe lacrimile mele şi dimineaţa m-ar găsi topit, fără viitor
îmbrăţişând moartea care mi te-a smuls.

poezie de Antonia-Luiza Zavalic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dezlipire

Ai grijă ce-ţi doreşti, întunericul nu iartă!
Există un loc
Undeva...
În care durerea nu are nume,
Acolo doar simţi cum timpul
Trece prin tine,
În măsuri sacadate
În ritm de final...
Şi acum privim în urmă,
Dacă totul se şterge din noi
Încet... pătrunzător, adânc
Oare am ajuns
Sau ne-am ajuns?

Mie nu-mi mai miroase a artă
Locul ăsta, înrădăcinat în mine...
Un muzeu al rebuturilor
Rupte din...
Ar trebui să mă grăbesc încet
Număr din cinci în cinci
Până la final...
Ce-mi mai pot dori când
Am tot, dar nu văd nimic?

poezie de Florinow Maria Luca
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nebuniile din gând

Prinse de furtuna nopţii zilele ce mi-au rămas,
Sunt cu toate bântuite de un val fără de glas,
Valul nopţilor de vară curge foarte amăgit,
De privirea ta fugară care iarăşi a rănit.

Sus, pe cerul plin de nuferi, plouă foarte liniştit,
Împăcat cu ce se duce, încerc somnul odihnit,
Dar nu vine să coboare peste trupul obosit
Ce îl port din primăvară, de acum îmbătrânit.

Prinse de furtuna nopţii gândurile trec, revin,
Ochii de-i închid, aduceri doar cu noi când ne iubim,
Îi deschid să fugă somnul, visul său clocotitor,
Scrie drama pe hârtie cu final răscolitor.

Caut în mine printre pagini, filele scrise de noi,
Sunt frumoase dar au tragic prins pe undeva de foi
Şi când slova recitită îmi pătrunde trupul meu,
Sunt o fiinţă prea rănită şi fac paşi-ncet, cu greu.

Tu de undeva din noapte poate-o clipă te gândeşti,
Că sunt rătăcită-n şoapte şi te chem de mai doreşti
Să petrecem cum o dată focul ne ardea mocnit
Arzând jarul de la vatră şi pe noi mai înzecit...

poezie de Corina Mihaela Soare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doamne, Tu eşti totul...

Fără margini mi-este dragostea de Tine
Orişiunde-aş merge Tu eşti Domnul meu
Mă-nfior şi tremur când Te simt în mine
Unde eşti Tu, Doamne, vreau să fiu şi eu.
Nu mai pot departe să Te ştiu, mi-e teamă -
Viaţa fără Tine-i ca şi cum n-ar fi -
Stele mii să moară, nu le bag în seamă
Tu eşti ceru-n care iar le vei zidi.

Ce eşti, Doamne sfinte, de rămân pierdută
Când Te văd pe gânduri şi-n tăcere stai,
Ochii plâng cu ceaţă, vorba mi-este mută,
Mâinile-s întinse după Tine-n rai.

Şi mă sui pe-o rază gingaşă de lună
Să Te văd când, Doamne, mă aştepţi în prag,
Pentru Tine, Doamne, mi-am dorit cunună
Mi-e şi frică, Doamne, cât îmi eşti de drag.

Doamne, Tu eşti totul până peste moarte
Ai crescut în mine veşnic Dumnezeu,
Îngerii din ceruri vin şi-o să mă poarte
Şi cu Tine-n slavă am să fiu şi eu...

Amin!

poezie de Adriana Cristea
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

despre ce să taci mai întâi când te trezeşti în faţa unei dimineţi de zid?
prima dată ai impresia că ochii îşi târăsc picioarele printr-un iaurt, alb, fireşte, în consistenţa văzului. apoi cumva se limpezeşte talpa,
se spălă trupul de pământul
care l-a înghiţit peste noapte,
uite cum curge sufletul murdar la rădăcina crucii care eşti, apar nuanţe pe care le auzi ca şi cum şi-ar striga o fântână toată apa în tine.

apoi se intră în zi,
începi să vorbeşti cu secunda despre minut, cu minutul despre oră, dai aerul la o parte în drum spre ţigară, cafea, spre bucata aia din janis care a rămas singură de aseară pe youtube, îţi dai seama că eşti un automat în care bagi mereu fise de 50 de bani, dar remarci că nu prea mai ai nici din astea. probabil ar trebui să te grăbeşti să îţi fie frică. sau să îţi fie dragoste.

din geam vine oraşul peste tine, îl dai afară ca pe muşte, te duci lângă zid şi îi zici "mă, te iubesc, nu mai ai nişte alb?"

poezie de Corina Daşoveanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi dacă nu m-aţi învăţat să dorm

am crezut de cuviinţă
că e bine să întorc stele pe dos
să-mi mânjesc degetele cu strălucire
ca apoi să vă ating ochii
ochii voştri, orbilor
care m-aţi ţinut strâns de mână
până când am învăţat să înţeleg semnele
trei snopi de gânduri mi-am pus la căpătâi
şi n-am putut închide pleoapă peste pleoapă
am zăbovit în mine până să cresc
şi femeie m-am născut
când întâmplarea m-a luat pe nepregătite
şi dacă nu m-aţi învăţat să dorm
v-am ţinut grijile în braţe
vouă, umbrelor mele topite în amurguri reci
şi-n răsărituri neîmblânzite
până când am uitat că greul nu-i decât uşorul
ce-ţi ridică sufletul spre cer

poezie de Ana Sofian
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Până la înălţarea definitivă

E o neşansă a întâlnirii mele
când stăpânitoare nu mai eşti în trupul tău
mai zdrobitoare decât mine, decât ochii mei
pe care-i ascund sub ochelarii vremii
ca sub o ceaţă mereu străină.

Să ne împărţim bucuriile, să plângem durerile
să le cântărim ori să le spargem în bucăţi
până la despărţirea de noi şi de ele
cum răul de bine, frumosul de urât.
Du-mi prezentul pe buza prăpastiei
picioarele desculţe să calce pietrele
trupul să se înalţe drept din suferinţă
tot mai înalt şi mai subţire
să urce-n cer împiedecându-se de îngeri.

Să-mi spui că şi tu eşti o mirare
cu care mă minunez în faţa stelelor,
că suntem un fluviu ce desparte munţii
dealurile, câmpiile şi tot ce stă-n cale,
că suntem o întâmplare găsită pe pământ
şi nu căzută aiurea din cer
care se ridică şi sărută lumina
prin luptă înfrigurată cu sine şi restul
până la înălţarea definitivă.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu (10 noiembrie 2009)
Adăugat de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nebuniile din gând

Prinse de furtuna nopţii zilele ce mi-au rămas,
Sunt cu toate bântuite de un val fără de glas,
Valul nopţilor de vară curge foarte amăgit
De privirea ta fugară care iarăşi a rănit.

Sus pe cerul plin de nuferi plouă foarte liniştit,
Împăcat cu ce se duce încerc somnul odihnit,
Dar nu vine să coboare peste trupul obosit
Ce îl port din primăvară, de acum îmbătrânit.

Prinse de furtuna nopţii gândurile trec, revin,
Ochii de-i închid cu-aduceri, doar cu noi când ne iubim,
Îi deschid să fugă somnul, visul său clocotitor,
Scrie drama pe hârtie, cu final răscolitor.

Caut în mine printre pagini, filele scrise de noi,
Sunt frumoase dar au tragic, prins pe undeva de foi
Şi când slova recitită îmi pătrunde trupul meu,
Sunt o fiinţă prea rănită şi fac paşii grei cu greu.

Caut luna pe fereastră, raza ei nu o mai văd,
Sunt ca norul care poartă fulgere făcând prăpăd,
Mă lovesc iarăşi pe mine, eu le-arunc, ele mă prind,
Simt arsurile nebune, nebuniile din gând.

poezie de Corina Mihaela Soare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Transparenţă

lunga mea cădere în captivitate - intravenos bag substanţe care să mă vindece dar nimic destructibil
care să cutremure creşterea osoasă a corpului

dar venele, venele astea rămân tari ca o sârmă ghimpată ce capătă consistenţă

îmi vorbeşti despre pantofii stiletto şi rochia roşie a manechinului din vitrină iar asta
declanşează un război în mintea mea când
liniştea e atât de puternică şi se prelungeşte până la marginea oraşului
unde eu stau cu piciorul pe o m i n ă gata să se declanşeze

trebuie doar să mă împingi dintr-un perete în altul

& voi deveni alt manechin / cel care aşteaptă să nu moară de foame
la fel ca în secolele trecute când oamenii mureau
rând pe rând sclavi ai sistemului /asta ne consumă acum şi pe noi

descarcerarea este o posibilă soluţie / doar aşa mai rămâi în viaţă cu viziuni
halucinante în starea asta care se perpetuează
până la oprirea definitivă a durerilor

eşti ca un frigider scos din priză de la - 18 grade / până aici oricât de mult ai merge
nu vei vedea nimic care să ne aducă alinare- egrete zburând deasupra luciului apelor sălbatice & plaje exotice
e doar traficul ăsta intens / soare fierbinte injectat pe marginea străzilor
&
oraşul care ne intensifică foamea.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O, până când?...

De-atâta vreme-auzi şi tu chemarea
Spre ceruri, spre lumină şi spre rai,
Şi tot n-asculţi, nici plânsul, nici cântarea
Şi nu-ţi îndrepţi nici gândul, nici cărarea:
O, până când, o, până când mai stai?
Văzut-ai şi tu lucrurile care
Pe alţii mulţi i-a-ntors din calea rea,
Dar tu mereu rămâi în nepăsare,
În cea mai rea, în cea mai tristă stare.
O, până când, o, până când aşa?

O, tu cunoşti că moartea nu-i departe,
Că mergi spre focul iadului dintâi,
Şi totuşi tu rămâi pe căi deşarte,
Rămâi în foc, în chin, în plâns şi-n moarte!
O, până când, o, până când rămâi?

Tu ştii şi de la tine ce aşteaptă
De-atâta vreme şi astăzi Dumnezeu!
Cunoşti chemarea sfântă şi-nţeleaptă,
Cunoşti şi calea rea şi calea dreaptă:
O, până când, o, până când în rău?

A mai trecut un an din scurta-ţi viaţă
Şi-acesta-i poate ultimul ce-l ai.
O, smulge-te din neagra nopţii ceaţă,
O, rupe-ţi vălul negru de pe faţă:
O, până când, o, până când mai stai?

Curând solia morţii-o să te cheme
Răsplata cea de veci ca să ţi-o iei.
E vremea hotărârilor supreme,
E azi a mântuirii tale vreme!
O, până când, o, până când nu vrei?...

poezie celebră de Traian Dorz
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

La margine de râu

Ne vor lovi cu pietre, vom fi alungaţi
ca doi schismatici în deşert,
e prea multă linişte, hai să plecăm.
Ne biciuie frustrarea pe faţă şi pe ochi
pornim pînă nu se-nfundă drumurile, până când norii
nu aruncă cu fulgere sticloase în noi.

Cu rasuflarea tăiată, prin ploaie,
îţi voi deschide fereastra unui gând
ce-mi mistuie inima şi o coace întreagă
la focul aprins dincolo de râu.

În odaia în care duhul apei doarme,
ochiul cerului stă nemişcat şi priveşte
cum, despovărată de veşminte,
măsori întunericul cu braţele albe.

Cu ochii mari, îngheţaţi pe mine, spui
ne vor lovi cu nepăsare, vom fi uitaţi
aici la margine de râu
şi cred că-i atât de frumos.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu (16 mai 2011)
Adăugat de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântecul ploii spre asfinţit

fantomele de zi la braţ
cu arătările nopţii
s-au aşezat lângă mine tiptil
şi patul scârţâia groaznic,
iar mâna mi-a rămas încremenită
în mângâierea lor
în ochi mi-au crescut deodată priviri infirme
firave abia ce mai pâlpâiau
mioape aduceri aminte
după cum am aflat mai târziu
ochii mei sunt ferestrele cerului
prin care ne vom arunca la asfinţit

la fel am mai aflat
cum au fost îngropaţi copacii
copac în copac
apoi zece câte zece în alt copac
până a rămas un singur copac
căruia i-am dat foc spre înserat

îngerii lumină
au tot licărit în noapte
ca nişte stele căzătoare
şi se tot prăbuşeau unul după altul
încât nici nu ne mai pasă

ploaia creşte adânc în noi oceane
pe care încă mai plutesc mesaje
de pe vasul cu care ne întoarcem din timp
şi care la rândul său
habar nu avea unde urma
să se înece

hei, ştiu o uşă cu vedere la soare!

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!