Un lung ianuarie neprihănit

În trupul meu, lutul se iveşte mai limpede în gânduri
înaintea Lui Dumnezeu, ca o faţă ce şi-a făcut cărare între oameni,
din copilărie până la moarte.
Îl poţi cunoaşte atât de mult pe cât sufletul tău şi-a aprins lumina din miezul lacrimilor.
În timp ce mă apropii de Tine, buzele mele sunt pecetluite cu solzi de nisip,
ca un fel de alungare din lume,
să închid mormintele, să nu mai intre nimeni, nici cei răniţi,
nici cei singuri, când se adună în jurul luminii ca omizile de mătase în adâncirea cea de pe urmă.

Şi noi ne adunăm şi ne strângem dragostea
de care ne-am sprijinit ninsorile vieţii. Pe unde am umblat
ca nişte roiuri însetate de vară,
n-am primit nicio odihnă. Niciun loc de reazem
doar în cuvântul Tău, mai viu decât viaţa aşezată între scândurile timpului.
Dar eu nu Te pot duce
în timp ce noaptea cade
căci eşti prea sus, iar aripile mele nu s-au scuturat încă de tot pământul
n-au putere să arunce ţărâna în groapă şi să-şi despartă iubirea de singurătate, s-o aleagă din mijlocul ei, atunci când vine furtuna şi păpădiile coapte
rămân dezgolite.

Şi-mi simt sufletul cum se răspândeşte
mai puternic decât moartea, mai puternic decât întunericul în care nimicul a rămas ultimul de rostit.

poezie de Antonia-Luiza Zavalic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Ce e de făcut dacă nu mă recunosc?
Nu sunt nici creştin, nici evreu, nici musulman;
Nu sunt nici din est, nici din vest, nu sunt nici ţărmul, nici marea;
Nu sunt nicio comoară a Naturii, nici stelele din cer;
Nu sunt nici pământul, nici apa, focul sau aerul;
Nu sunt nici cerul, nici noroiul;
Nu sunt din India, China, Irak sau Kharasa;
Nu sunt al acestei lumi, dar nici al celeilalte;
Nu sunt al Paradisului şi nici al Iadului;
Nu sunt nici Adam, nici Eva, Eden sau Rizvan.
Locul meu este unde nu este niciun loc,
Urma mea este fără urmă;
Nu sunt nici corpul, nici sufletul, pentru că eu aparţin Preaiubitului meu.
Am renunţat la dualitate şi am văzut amândouă lumile ca fiind doar una,
Doar pe Tine Te caut, pe Tine Te ştiu, pe Tine Te văd, pe Tine Te chem.
Tu eşti cel dintâi, ultimul, cel din exterior şi cel din interior,
Nu cunosc pe nimeni decât pe Tine, Cel Care Eşti
Cupa iubirii mi-a umplut sufletul, iar cele două lumi mi-au scăpat din mână.

poezie celebră de Rumi
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întru Necare

Sunt la sfârşit.
Acum, doar o poveste mă aduce aproape de tine, aproape că te strigă, din rămăşitele unor cuvinte
care au făcut cearcăne de la atâta nesomn. Şi nu numai că nu mai pot dormi, în mişcarea lor, ca nişte planete nelocuite, dizolvă singurătatea din ţinereţe, o face nemuritoare în biserica mea îngropată-n zăpadă. Unde clopotele mai bat, îţi las rugăciunile mele drept curăţire de îndoieli, căci, nu te mai pot aduce înapoi şi nici nu mai pot să încetez a mă ruga când totul cade în tăcere, iar eu te respir, precum copacii respiră din duhul infinitului, apoi sunt tăiaţi şi lăsaţi să ardă.

Iată, că mănânc ca şi cum n-ar mai fi nicio urmă de foame-n mine şi beau ca şi cum setea s-ar fi lepădat de trupul meu. În mine, nu mai am loc. Prea multe sertare închise. Timpul s-a cusut înainte de vreme, nici să te plâng, nici să te uit nu pot. Pot doar să mă ghemuiesc la umbra a ceea ce mi-ai fost, ca într-o casă cu ziduri lungi, să poată decupa cerul larg după inima ta, cu o dragoste din care lipseşti desăvârşit.

Tu eşti zăpada ce a rămas neatinsă în vârful muntelui. Dacă ar fi să urc, aş cădea pe lacrimile mele şi dimineaţa m-ar găsi topit, fără viitor
îmbrăţişând moartea care mi te-a smuls.

poezie de Antonia-Luiza Zavalic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Septembrie, fierbinte

De câte ori închid ochii, un înger necunoscut îmi bate la uşă,
se apropie de patul meu, şi-mi arată cu degetul liniştea din fereastră.
Eu nu pot să văd înlăuntrul ei, jocul celor mici seduşi de viul îndepărat.
În camera mea ca la ospăţ, cuvintele hrănesc cu resturi din ziua ce-a trecut.
Mi-ai şoptit ceva despre iernile grele. Cât aş fi putut să înţeleg, găsind soarele sleind din zborul păsărilor şi mâinile celor care le alungă cu pietre?

Ploaia nu-mi atinge faţa, nici n-o spală. Îmi spun, lasă, o să-ţi fie mai frig dacă te lipseşti de vise. Miros a ceva ce seamănă cu parfumul tău şi parcă nimic nu mai poate să mă înspăimânte, chiar dacă între paginile cărţilor mucegăite, nu mi-ai lăsat nimic, niciun semn.
Aş fi putut să te cunosc, să mă scutur de zăpadă, iar cu hainele mele ude să îmbrac o altă femeie,
să o las să doarmă în patul meu şi s-o gătesc înaintea mirelui.
Ea ar fi memoria unei toamne fierbinţi.
Nu s-ar mai vorbi despre pace, căci glasul ei s-ar topi în mijlocul furtunii. Corpul ei de mătase, s-ar cerne peste bruma trupului tău întins peste patul nopţii. Şi nu ai crede că dragostea înseamnă mai mult decât linişte,
mai mult decât viaţa ce bate ca un clopot de biserică în pântecul ce sfinţeşte femeia.

Atunci mă vei chema la rugăciune
să-mi întind inima în loc de veghe,
cât mai sus,
în locul unde dragostea a uitat să plângă.

poezie de Antonia-Luiza Zavalic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iepurele

Iepurele care şi-a inventat acel ţipăt
ca să stârnească mila vânătorului -
dar nici vânătorul, nici câinele lui
n-au renunţat vreodată să-i înşface
trupul, ca pe o mănuşă de blană,
caldă încă de purtare -

iepurele care n-a inventat nimic decât un ţipăt
mai puternic decât alcătuirea lui,
ca să-şi facă intrarea în moarte,
iepurele care nu are altă imagine
despre solemnitate, decât sfâşietorul,
ridicolul ţipăt al lui...

poezie de Nina Cassian din Suave (1977)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pseudo-love

La final, ochii îmi rămân doar un subterfugiu
o stânsoare venind pe nepregătite
dezvelind în nuanţe neverosimile
liniştea nopţii de pe chipul tău
până sus, în vârful materiei întunecate
ar fi de ajuns să arunc cu pietre spre stele
depăşind vălul necredinţei
apoi să mângâi luciditatea
ca un pescar care-şi aruncă năvoadele
tot mai adânc până se va prinde de propria-i închipuire,
până când prada şi prădătorul vor deveni o singură fiinţă
una care sângerează
în pântecul nopţii.

Dar tu
- copilă neîmblânzită
iartă-mi munţii de grijă ce-i port în mine, din întunericul casei unde doar
singurătatea a mai rămas să ruginească
o fi poezia umbră peste trupul meu, cuvinte de nelepădat în care mi se scurg
anotimpurile dimineţii,
eu-
un biet corp bătrân care şi-a lăsat dragostea -
ancoră, să nu mai rătăcească în văltoarea apelor.
Tu nu mai spui nimic, tu eşti
ceaţa care vine ca un val păcătuind la întâmplare.
Focul doarme în ochii tăi ca o bestie senină,
şi mi-e aşa frică
să-ţi învelesc sângele
cu nisip.

poezie de Antonia-Luiza Zavalic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pasărea cameleon

mâinile tale miroseau a sfârşit,
un pustiu ce apasă resemnările zilei, care până ieri mângâiau tăcut

*

în casă
îngerul de lumină şi-a pus lacătul deoparte să închidă alte lumi
alţi ochi ferecaţi în stele

*

o să-ţi adun cuvintele - şi cele nespuse
semănate-n râuri tulburi

*

viaţa ta s-a scos la mal -
iar tu ai păşit desculţ la capătul lumii fără să mai priveşti înapoi
cu inima subţire,
patul muşcând din singurătate,
fără să mai deschizi geamul-
să vezi cum afară s-au strâns deja toate păsările cameleon-
noi nu le putem vedea dar ştim că sunt acolo
pe fundalul de sticlă smuls din capătul celuilalt cer

*

cât dorm pe jumătate de pernă
dragostea mea încetează să mai încapă-n mine

*

uneori moartea vine ca o pasăre cameleon
nu o vezi, dar o simţi când se apropie şi ai aşa un gust de o despărţire sinceră
îţi simţi viaţa apăsând, mai aprinsă către sfârşit-
fitilul lunecând în visul de pe urmă
şi brusc nu mai poţi trece drept unul care măsoară limite,
brusc timpul te atinge pe dinlăuntru - ca o fiară ce dă să rănească cu blândeţe -
dar rănile nu mai dor
căci nu mai au nici carne
nici pereţi care să se dărâme

*

şi te întinzi între lacrimi şi începuturi
ca un martor tăcut cu
toate gândurile decapitate de sufletul lor
le laşi întru totul
ochii îţi cad mantie
peste lumină
ca ultima amintire caldă
dar tu nu mai ai nicio grijă
plânsul tău s-a făcut o ninsoare amestecată cu foc
cum aşa vară n-ai mai pomenit

*

o bucată de hârtie peste care alţii vor picura ceara din lumânări
că ai mai trăit o dată şi dacă cumva va fi să te întorci
Dumnezeu te va pune la aceeaşi masă cu poeţii
când te-ai privit dincoace de fereastră
ai privit acolo dar tu
în tot acest timp, nu te-ai văzut
fiindcă erai singur şi nedesăvârşit

abia acum
toate temerile
ne-au devenit cărţi inutile

poezie de Antonia-Luiza Zavalic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scumpei mele soţii care a devenit o stea

Zilele şi nopţile mele nu mai sunt timp
ci strigăt şi dangăt şi vuet,
de când ai plecat, de când n-am uitat
mişcările tale şi chipul de icoană.

bolnav de singurătate, am rămas aici
aşteptând să ne reîntâlnim, dragostea mea
nepieritoarea mea dragoste

nimeni şi nimic nu te poate înlocui
ai devenit o stea şi mă luminezi
atunci când şarpele întunericului
se aşează la picioarele mele

te rog să mai fii puţin răbdătoare
până voi veni lângă tine
dragostea mea nepământeană
lumina mea de stea.

poezie de Gheorghe Mihaiu din Scrisori de dragoste
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Împărtăşire

( când nu te visez, când nu te simt, te trăiesc prin moarte...)

Prea mult de împărtăşit n-a mai rămas
în prima noapte fără mine;
mi-a trântit pământul inima din piept
şi bâjbâi cu un trup cleios întunericul sub pas,
ţărâna mă apasă în neştire.
Un elan izbit de pretenţia sărmană de a fi cu tine,
mă întoarse în nopţile în care nu visam
că pot deveni pâmânt însufleţit,
dar nicio îmbrăţişare nu-i eternă.
Mi se stinge sângele-n mormânt,
plătind tributul cel dintâi,
şi anotimpul împrospătează florile sub care mă descompun.
Eu m-am iertat şi te-am iertat demult,
tu care n-ai plecat din mine...
Adie trist a primăvară
în cimitirul bătut de clopote şi liturghii
şi nimeni nu priveşte în urmă,
spre lumea fără căpătâi.

De-ai să mă uiţi, tu să nu mori fără iubire -
în moarte nu rămân;
timpul stinge clipa şi orice împărtăşire,
dar mi-a rămas speranţa şi parcă sunt mai demn
în adâncimea nimicului:
te iubesc şi te trăiesc în moarte
sub crucea mea de lemn.
Trăiesc îmbrăţişarea ta
preaplin de tine, prea gol de mine;
buzele mi se-nroşesc în fire de ţărână
şi eşti atât de-aproape...
De m-ai regăsi
undeva, cândva,
în groapa cerului,
renăscut din ape,
atunci ai să ştii
că poţi respira din mine lumina
înaltă cât un vis,
tu - care mi-ai rămas în moarte,
ne întrupăm din veşnicie şi abis.

poezie de Ştefan Radu Muşat din LitArt - martie 2015 - Revista USR Mureş (29 iulie 2010)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Camera cu magnolii

Dacă ar fi să vin la tine
ca o mângâiere ce lipseşte singurătăţii, aş fi stăpână pe constelaţiile desprinse din veşnicia sufletului tău, când vorbeam ca nişte copii, dar cuvintele noastre erau porţi stelare,
iar eu visătooarea cerului întrupat,
te atingeam sub plapumă şi atunci o viaţă nouă se răcorea odată cu lăsarea nopţii. Şi acum o simt, în felul ei dulce, ca un capilar de sânge ce îmi înconjoară trupul din jurul trupului tău,
aşa mă rotesc
ca o planetă rătăcind în jurul unui felinar smuls din cele mai grele vise. Dacă ar fi să mă pierd, aş pune dragostea să ne stea de şase, eu să dorm, tu să-mi vorbeşti, iar ascultarea să cadă într-o lumină subţire, acolo unde viul nu-şi întâlneşte capătul,
aş cânta cu o voce închipuită şi cântecul meu s-ar deschide în camera cu magnolii.
Un efort senin, ca vârful delicat de aripă ce abia atinge moartea, fără să ştie
că sfârşitul i-a fost deja scris.
În adâcul inimii noastre am ajuns să ne privim viaţa ca o certitudine, cu toate că odată paharul acesta se va sparge şi noi poate nu vom şti cum să culegem resturile, cum să ne întoarcem la locul obişnuit. Acolo aş păşi, în grădina unde Dumnezeu şi-a învelit florile, din timp în timp,
iar în locul lor, un tunel de foc s-ar topi într-un glas anonim de femeie.

Noaptea când îngerii s-ar întoarce acasă,
am să-mi închid ochii, am să-mi imaginez o lumină fierbinte iar tu, cerul care arde
în doliu pentru plânsetul lui.

poezie de Antonia-Luiza Zavalic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prietenia care m-a ucis

Legea inimii e scrisă în fiinţă;
Am învăţat prin veacuri să aştept...
Rămas este un dor, o ultimă dorinţă,
Să mă înalţ în timp şi să învăţ să sper.

Acum ascult pe tine cum mi te povesteşti,
Nu este loc să fie şi vocea mea acolo
În locul unde zaci, unde te poticneşti...
În inima pătrunsă de mult prea multe goluri.

Iată-mă din nou, singură pe-alee...
Unul a plecat... altul a venit...
Alţii or să vină, să intre, dar n-au cheie,
În inima care, cândva te-a găzduit.

Viaţă între scheme fără nici un sens!
Un pahar de griji pe care îl bei singur...
Ai un plan să dai... mai şters, sau mai dens,
Eşti regină viaţă! Regină în nimicuri!

Nu te întreb ce-are să fie,
Sau cine eşti... ce vrei cu mine...
Doar să-mi vorbeşti de nebunie,
Căci o cunoşti atât de bine!...

Să n-ai un scop, sau... infinite
Aşa ca tine, cum tu eşti...
Tu viaţă, tu – planuri sortite –
Când ne urăşti, când ne iubeşti.

Ştiu cine m-a ucis! Eu nu credeam în moarte!
Dar în prietenie, mult am crezut în ea...
Cea care am iubit-o şi-am sprijinit-o în toate,
Nu a dorit decât, viaţa să îmi ia!...

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu
Adăugat de Adina-Cristinela Ghinescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Creaţia

Şi Dumnezeu a apărut în spaţiu,
A privit în jur şi a spus:
Sunt singur –
Îmi voi face o lume.

Şi până departe, până unde ochiul Domnului putea vedea,
Întunericul acoperea totul,
Mai negru decât miezul a o sută de nopţi
Jos în bahnele chiparosului.
Apoi, Dumnezeu a zâmbit,
Şi, de nicăieri, a apărut lumina,
Şi bezna s-a rostogolit într-o parte,
Şi lumina a rămas să lumineze cealaltă parte,
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Iată, asta-i bine!

Apoi Domnul s-a întins, a luat lumina în mâini
Şi-a rotit-o în jurul degetelor
Până ce a făcut soarele;
Cu lumina rămasă după făurirea soarelui
Domnul a alcătuit o minge luminoasă
Pe care a aruncat-o în mijlocul întunericului,
Smălţuind noaptea cu luna şi cu stelele.
Apoi, jos
Între întuneric şi lumină,
A potrivit lumea;
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Iată, asta-i bine!

Apoi Dumnezeu s-a retras –
Şi soarele era în mâna lui dreapă,
Şi luna era în cea stângă;
Stelele erau adunate deasupra capului său,
Iar pe pământ stăteau picioarele lui.
Şi Domnul a mers, iar unde-i călcau
Tălpile se iveau văi adânci
Şi se înălţau de nicăieri munţi.

Apoi s-a oprit şi a privit, şi a văzut
Că pământul era fierbinte şi sterp.
Aşa că Dumnezeu a ieşit la marginea lumii
Şi a scuipat cele şapte mări –
A clipit şi-au licărit fulgerele –
A bătut din palme şi s-au rostogolit tunetele,
Şi-au început să curgă apele de deasupra pământului –
Şi apele răcoreau arşiţa.

Apoi s-a ivit, verde, iarba
Şi-au îmbobocit, roşii, flori mici,
Pinii au început s-arate cu degetul către cer,
Iar stejarii şi-au întins braţele,
S-au format lacuri în scobitura văilor
Şi râurile-au prins s-alerge spre mare;
Dumnezeu a zâmbit iarăşi,
Şi-a apărut curcubeul,
Încolăcindu-i-se-n jurul umărului.

Atunci Dumnezeu a ridicat braţul şi şi-a fluturat mâna
Deasupra mării şi a uscatului,
Şi-a spus: Veniţi! Veniţi!
Şi mai repede decât a putut Domnul să-şi coboare mâna,
Peşti şi pescăruşi,
Animale şi păsări
Înotau pe râuri şi pe mări,
Mişunau prin păduri şi prin crânguri,
Despicând aerul cu aripile.
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Iată, asta-i bine!

Apoi Dumnezeu a făcut un ocol
Şi a privit
La toate pe care le crease.
S-a uitat la soarele lui,
S-a uitat la luna lui
Şi s-a uitat la steluţele lui;
El a privit lumea lui
Cu toate vieţuitoarele ei...
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Sunt încă singur.

Şi-atunci Dumnezeu s-a aşezat
La poalele unui deal unde se putea gândi în linişte,
Lângă un râu adânc şi larg;
Cu capul în mâini
S-a gândit şi s-a tot gândit,
Până când i-a venit ideea: Îmi voi face un om!

Domnul a luat argilă
De pe fundul râului;
El a îngenuncheat
Pe malul apei;
Şi acolo Dumnezeu Atotputernicul,
Cel care a aprins soarele şi l-a pus pe cer,
Care a aruncat stelele până-n cele mai îndepărtate colţuri ale nopţii,
Care a rotunjit pământul în podul palmei sale –
Acest măreţ Dumnezeu,
Ca o mamă aplecată deasupra pruncului ei,
A îngenuncheat în praf
Frământând un boţ de lut
Până când l-a modelat după propriul chip.

Apoi i-a dat suflarea vieţii,
Iar omul a devenit un suflet viu.
Amin. Amin.

poezie de James Weldon Johnson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din casa umbrelor fierbinţi

Casă străină,
chipul tău trece din odiseea ligamentelor
apune dinspre zarea cu ţărănă arsă şi roua nopţii celei mai reci
dintre toate verile sfărâmate în subconştentul timpului
retezând pământul negru dintre crăpăturile adânci ale palmelor mele.
Te culeg în orice floare, căci acum toate capătă un rost fierbinte.
Tu eşti viu de la un capăt la altul, cu toate că-n hainele tale nu mai eşti, nici în casa ta, nici buzele tale nu mai păstrează astăzi, cana fierbinte.

Genunchii tăi nu mai ating cerul şi dacă mă uit în sus, stelele sunt chiar mai albe ca altădată.

Până mai ieri, am adormit într-un suflu vechi,
stingând incendiul dinlăuntrul umbrelor.
Astăzi e mai lumină, căci soarele s-a deschis în inima ta,
până când toamna s-a făcut un anotimp veşnic.

poezie de Antonia-Luiza Zavalic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doresc cu patimă un singur lucru: să-i implor pe oameni, de la Nicolae al II-lea până la ultimul tâlhar, să se cruţe pe sine, să uite tot, toate cugetările despre Dumnezeu, despre viaţa viitoare, nu mai vorbesc de stat, familie, propriul trup, şi să-şi îndrepte toată atenţia, toate puterile asupura unui singur lucru, singurul care este fără de tăgada, viaţa lor, şi să n-o dea nici pentru patrie, nici pentru glorie, nici pentru bogăţie, nici pentru Dumnezeu, ci să trăiască pentru sine, pentru binele lor, să se folosească de binele vieţii care e în puterea noastră. Binele ăsta care nu ni se poate lua, care atârnă mai greu decât orice altceva, care distruge tot ce poate fi greu în viaţa noastră. Binele ăsta e iubirea, iubirea faţă de tot ce e însufleţit, şi chiar neînsufleţit, ba chiar şi iubirea faţă de sine, faţă de sufletul nostru. E starea aceea a duhului în care totul e bine. Mă chinuie, mă aţâţă, mă torturează, mă bat, iar mie mi-e milă de cei care fac asta, îi iubesc şi mă simt cu atât mai bine cu cât ei sunt mai răi cu mine. Sădeşte în suflet sentimentul ăsta, căci e cu putinţă, şi totul va fi bine, tot ce e considerat nenorocire, inclusiv moartea, totul se va transforma în bine.

Lev Tolstoi în Despre Dumnezeu şi om din jurnalul ultimilor ani
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu nu ştiu cine m-a adus pe lume, nici ce e lumea, nici ce sunt eu însumi; eu mă aflu într-o ignoranţă teribilă a tuturor lucrurilor; eu nu ştiu ce e corpul meu, ce sunt simţurile mele, ce este sufletul meu şi însăşi această parte a mea care gândeşte ceea ce spun, care meditează asupra oricărui lucru şi asupra ei însăşi, fără a se cunoaşte mai mult decât restul. Eu văd aceste spaţii înspăimântătoare ale universului care mă închid şi mă găsesc legat de un ungher al acestei vaste întinderi, fără a şti de ce sunt aşezat mai degrabă în acest loc, decât în altul, nici de ce puţinul timp ce mi-e dat să trăiesc îmi este hotărât în punctul acesta mai degrabă decât în altul din întreaga eternitate care m-a precedat şi din cea care mă urmează... Tot ceea ce cunosc e că trebuie să mor în curând, dar ceea ce ignor mai mult este însăşi această moarte pe care n-o pot evita.

Blaise Pascal în Cugetări
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eram sălbăticit şi plin de ură. Uram întreaga lume pentru că vedeam mizeria şi egoismul, sălbăticia cu care cel puternic smulgea celui slab agoniseala obţinută cu greu. Cel puternic râdea şi batjocorea. Cel slab plângea şi dispera. Se resemna. Nu ştiu ce s-ar fi ales de mine şi unde aş fi ajuns dacă nu ar fi rămas o singură flacără mică de umanitate care ardea în mine şi care era ţinută vie de puţinii prieteni adevăraţi pe care îi aveam şi care vedeau în mine un suflet, şi nu un sărac ce nu avea nimic de oferit şi de pe care nu poţi scoate profit. Să simt că sunt o companie plăcută pentru nişte oameni care se puteau lipsi de mine, să simt că sunt ascultat şi că atunci când vorbesc despre dorinţele şi visurile mele nu sunt batjocorit şi umilit, să pot să râd cu cineva, să simt că exist şi primesc puţină atenţie, să fiu onorat ca fiinţă umană pentru ceea ce sunt în interior şi nu pentru ce pot să afişez în exterior, asta mi-a salvat sufletul, mi-a schimbat viaţa şi m-a împuternicit ca azi să pot vedea şi eu în oameni măreţia, puterea şi divinitatea şi după puterile mele, să fac ce pot ca să păstrez flacăra speranţei aprinsă aşa cum odată a fost şi ea îngrijită de prietenii mei pentru mine. Iubeşte oamenii atunci când o merită cel mai puţin. Atunci au nevoie cel mai mult. Doar aşa putem să salvăm suflete pentru a face lumea mai bună.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înţelepciunea morţii

Cine nu se naşte nu moare.
Moartea e cea mai trainică lucrare a lui Dumnezeu.
Soarta ta este de muritor, dorinţele te depăşesc.
Cu cât ai mai mult, cu atât pierzi mai mult prin moarte.
Râsul este izvorul vieţii, plânsul este al morţii.
Să trăieşti ca şi cum ai fi nemuritor, să mori cu aceeaşi credinţă.
În fiecare om zace un mort – trecutul.
Când mori te întorci la locul naşterii.
Nu vorbi des despre moarte, îi poţi atrage atenţia.
Datorită morţii a intrat morala în viaţa noastră.
Viaţa este un împrumut al morţii.
Pot trăi la nesfârşit cei ce nu au nimic de făcut.
Când ştii de toate mergi spre moarte cu ochii închişi.
De unde ştim că nu ne aşteaptă cu dor cei care au plecat?
Ştim că vom muri, dar nu ştim uneori că am murit deja.
Nu mă preocupă moartea acum, am să mă ocup de ea după.
Moartea ta este treaba altora, nici tu nu te poţi ocupa de ea.
Nu ducem lipsă de timp, ci de viaţă.
Cunosc moartea mai bine decât morţii.
Cine pătrunde trufaş în moarte?
Cineva arde, cineva putrezeşte în viaţă fiind.
Orice termen de garanţie aminteşte de moarte.
Spitalele au nevoie de bolnavi, cimitirele de morţi.
Cei vii se duc, morţii rămân ca martori.
Când viaţa nu există, nici moartea nu are loc.
Iubirea nu ne apropie şi nici nu ne depărtează de moarte, dar ne dă curaj.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de Boris Marian Mehr
Comentează! | Votează! | Copiază!

Paradox... tu şi eu

În jurul meu doar frumuseţe,
Doar clipe-n care mi-este bine,
Sunt împlinită în tristeţe,
Căci nu te am tocmai pe tine.

E soare şi mă simt iubită,
Pe stradă oameni îmi zâmbesc...
Surâd şi eu nefericită,
Când totul vreau şi nu primesc.

Plimbările-n amurg spre mare
Am timp acum să le măsor...
Şi totuşi... se merită oare,
Când marea-mi cântă al tău dor?...

Nimic nu-mi pare-n strălucire,
Deşi doar ea mă înconjoară...
Suspină tainic o iubire
A cărei undă mă-mpresoară.

Pe unde paşii mă purtară,
Tânjisem mult într-un trecut...
N-aş fi crezut ca ea să doară,
O împlinire ce-am avut;

Am totul... numai tu nu eşti...
Ce mi-am dorit să am cu tine,
Am regăsit doar în poveşti,
Unde cărările sunt line.

Mă uit în jur şi mă-ntristează
Perfecţiunea ce-am creat-o...
Somnul cel mult mă ţine trează,
Căci n-am iubirea ce-am chemat-o.

Am totul şi nu am nimic
Şi n-am nimic când n-am pe tine,
Când am pe tine mă complic,
Având pe noi, mă am pe mine...

Flori de mătase cerne timpul,
Din dragostea ce o ador,
La testul timpului eşti primul,
Dar vremurile-au timpul lor.

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Izvoarele vieţii (2009)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Chipurile mele împietrite

n-am să pot fi niciodată
mai drept
şi mai frumos decât un scaun
mai nobil
fi mai împietrit decât o coasă
mai zvelt
şi mai melodios decât o vâslă
mai economic
şi mai adunat decât o bardă
mai gînditor
şi mai tăcut decât o masă
mai concentrat
şi greu decât un clopot
mai împăcat
şi visător decât o scară de grădină
mai limpede
şi fascinant decât o roată
sunt lucrurile
chipurile mele împietrite
mai palide şi mai încete
durata lor ce mă conservă
am vreme lungă să le pot privi
pentru secunda-n care mă voi vedea
încremenit
pe mine însumi
şi-acea secundă
nespusă nimănui de nimeni
mă va sparge hotarât
când trupul retezat de viaţă
pe sine însuşi se contemplă
şi dovedindu-se el cel mai puternic
resoarbe înapoi tot ce-a văzut

poezie de Grigore Hagiu
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu voi pleca la tata...

astăzi am mers mai mult
decât în toate zilele

venele sufocate de umbre
şi de multe alte lucruri
s-au încins
între timp mă gândesc
să scriu o scrisoare dar
nu ştiu cum să încep
ideile se detaşează
şi nu pot să inventez
nicio scuză
buzele îmi vibrează ca
aripa unui fluture prins în lumină

sunt multe lucruri pe care
vreau să le scriu
între două gânduri
cuvintele se transformă în toamnă
şi se rânduiesc adânc în mine

închid ochii şi respir
din plămâni ies aripi
nimic din ce-am văzut
nu există
nici tata şi totuşi
vreau să-i scriu
cerul şi-a rupt din margini
poteca e tot mai strâmtă
în oraşul din mine
nu mai suflă nici vântul
aerul trece dintr-o tăcere în alta
dar aştept până se termină toamna

e destul de lungă

tac şi mă uit
timpul muşcă din marginile trupului
ca dintr-o halcă sfâşiată
oricum nu mai contează
e târziu
sfârtec un gând şi
despic senzaţii
neputinţa de a scrie
mă face să las un mesaj
pentru singura parte care
lipseşte

nimic mai trist decât timpul oprit
între mâinile mele de copil

cuprind cerul
şi supus
pentru o clipă
tac
ca într-un joc
să nu-l trezesc pe tata
ştiu că mă simte

în urmă vin liniştile şoptind umbrei
doar în pieptul toamnei
respiră un greier

se aude

nu-mi pot opri teama
e prea mult pentru o zi în care
am uitat suferinţa
în mine
mă opresc pentru o clipă
şi privesc o icoană

emoţia intră adânc
mă chircesc şi ţip
până se sparge umbra

eu voi pleca la tata
*
(text din volumul: moartea, un fluture alb. Autor: Teodor Dume)

poezie de Teodor Dume (februarie 2022)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omule, oricine ai fi

Omule, oricine ai fi,
Vine şi la tine o zi.
De eşti bogat sau sărac
Şi tu vei fi judecat.

Oricâte conturi ai bancare
Să ştii: eşti numai o suflare
Şi acele conturi nu-ţi slujesc
De suflet de nu te îngrijeşti.

Căci sufletul-n viaţa ta,
Are nevoie de ceva
Ce poate tu nici nu gândeşti
Sau poate vrei să îl răneşti?

El vine de la Dumnezeu
Spre El tânjeşte tot mereu.
Şi atunci când tu te-ai împăcat
Cu Dumnezeu de-a devărat,

Să vezi ce suflet mare ai.
La conturi mari ce le visai
Importanţa tu nu le mai dai
Căci sufletul îndrepţi spre Rai.

Şi-ncepi apoi a te-ntreba
De unde vii
Unde-i pleca
Ce sa-ntâmpla cu viaţa ta.

Iar sufletul te va-ndrepta
Să mergi şi tu la Golgota.
Căci viaţa cineva şi-a dat
Să ai iertare de păcat.

Să vezi sufletul chinuit,
Ce bucurie a primit
Căci nimeni nu ţi-o poate da
Doar El, Isus din Golgota.

Ori eşti bogat, ori eşti sărac
Tu Domnului să-i fii pe plac
Căci banii nu-ţi pot garanta
Căci vei ajunge-n Slava Sa.

poezie de Elena Fărăgău (21 ianuarie 2009)
Adăugat de Alexandra
Comentează! | Votează! | Copiază!