Şi atât...

printre dimineţile mele
din care ies zilnic
cu paşi programaţi
şi printre puţinele lucruri
pe care le mai am
sunt mulţi prieteni
care-şi storc transpiraţia
ca pe nişte coşuri la pubertate
spunându-mi că mă iubesc
apoi se retrag într-un petic de viaţă
ca şi cum ne-am împărţi trupul
de fapt e un fel de trădare reţinută

atunci mă apucă o haită de draci
încep să iradiez şi împing totul
spre oamenii care mă urăsc...
reacţia mea e nocivă dar
până ies din ea
nu fac mare caz
scuip înapoi
şi atât...
fără să-mi fie frică
păşesc prin mine ca pe o alee
pe care timpul aleargă
sub formă de aburi
dimineaţa devreme

durează câteva clipe

în întunericul din jur
doar eu o oglindă spartă
din care lumea adună cioburi
şi nu-i puţin lucru...
careva reazemă privirile
de coapsele mele şi aruncă
cu pietre înăuntru
ce pot să fac...
îi ţintesc ochii
ca să am
imaginea perfectă apoi
îmi ancorez limba de o linişte
şi spun doar atât
mai du-te-n...

aerul cald dilată distanţa dintre noi
mai arunc o privire

şi atât...

ceea ce simt nu e nici măcar
ieşirea care duce înspre copilărie

o bucată din mine
rămâne cantonată pe os
în suflet mi se preling
culorile copilăriei
reacţia crapă o lacrimă şi
doar regretele duc într-acolo

ies din mine
ca dintr-un trup decupat
dintr-o fotografie
şi aştept preventiv

atât...

poezie de Teodor Dume din Lacrimi de pe altarul trupului (2018)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Roşu sau Negru...

umbra se aşază peste mine
nu-i mică şi nici mare
mi se potriveşte ca o mănuşă

(oricum lângă mine
nu mai încape nicio viaţă
fiecare creşte în jurul alteia)

şi pentru că nu mai pot
privi îndărăt
o să aştept
înăuntru
e cald atât de cald încât
îmi ies aburi prin pori
din spatele umbrei vine un zgomot
închid ochii şi aştept
văd multe imagini şi pe Dumnezeu
păşind printre lucrurile mele

pare îngândurat

amorţeala îmi intră în degete
inima bate orizontal
nu e frică
ci mai degrabă un gest
care se fixează în mine

nu doare deloc

tot ce vreau acum e
să ies din noapte şi să-mi
împreunez mâinile

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

când mă enervezi
îmi ancorez limba de o linişte
şi spun doar atât
mai du-te-n...

Teodor Dume în Lacrimi de pe altarul trupului (2018)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doamne!

unii spun că nu exişti
nu nu exişti decât
în teorii
dar
ce contează dacă
trăiesc printre oameni
şi simt la fel
poate o fi o regulă
sau un fel de indiferenţă
dar ştiu că atunci când
te apropii şi-mi asculţi inima
în interior se produce o mişcare
o diversitate de lucruri şi
lumea mea e perfectă

din mine pleacă cuvinte ştiu
mâine va fi altfel
stau şi privesc îndelung oamenii
care spun că nu exişti
las indiferenţa la o parte
şi te strig
doamne!
poate că nu-i cea mai curată rugă
trimisă spre tine la ceasul din noapte
când toate cuvintele dorm
şi doar câteva linişti fac impresie
o singură dată ascultă-mă
în singura zi în care vreau
să mă privesc prin
curbura liniei din palmă

e o zi importantă

în cazul în care nu ai fi
aş putea tot atât de bine să
înjur să slobod urletele din mine
printre lucruri
nu se va întâmpla nimic
doar o mică turbulenţă
ca o diversiune ar devia
umbrele din zi

mă privesc atent
nu nu par convingător
dar vrea să-ţi mai spun
o singură dată sub această noapte

doamne!

o stare de nelinişte mă sufocă
exişti sau...

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Templu

corpul meu e un templu în care intru
dimineaţa la amiază şi seara
pentru dezvelirea sufletului
această golire e un ritual şi
îl practic în spaţiul în care
doar iubirea coboară
odată cu lacrima lui Dumnezeu

nici nu-mi pasă de celelalte lucruri
atâta timp cât primesc binecuvântarea
fie şi pentru câteva clipe
încetez să mai fiu ce am fost
durerea se transformă în linişte
îmi împreunez palmele
să pot vorbi cu Dumnezeu apoi
mă plimb prin universul din mine
pentru că
fiecare bătaie de inimă e o poartă
prin care trece viaţa înspre o altă viaţă

în momentul de faţă
sunt o secvenţă sau orice altă mişcare
prin care trec dintr-un anotimp într-altul
spre un loc unde oamenii pleacă mereu...

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Efecte secundare

trupul meu e un adăpost pentru săraci
unde se mănâncă şi se bea puţin
uneori e mult întuneric şi se întâmplă
în dimineţile în care intuiesc
existenţa unor sentimente intermediare

deşi nici nu ştiu cât de mult contează

ambuteiajul produce zgomote
un fel de trepidaţii care decantează
sentimentele insalubre
doar atât
cât să pot respira

în toate acele ore
simt o arsură
pare nefiresc

de la o vreme
aerisesc de trei ori pe zi
dimineaţa
când cerul se dilată peste umerii mei
acoperindu-mi teama
la amiază
când soarele se holbează la mine
ca la o piersică coaptă
şi colo mai înspre seară când
mă privesc pe dinăuntru ca să văd
ce-a mai rămas pentru ziua de mâine

ştiu că e o aglomerare de lucruri acolo
printre care şi o suferinţă
ce respiră haotic

dar nu-mi pasă

cel ce ocoleşte suferinţa moare încet
pentru că nimeni şi nimic nu poate
înlocui atingerea

asta e tot...

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Kat Stratford: Urăsc felul în care vorbeşti cu mine şi felul în care te tunzi. Urăsc felul în care îmi conduci maşina. Urăsc atunci când te holbezi la mine. Urăsc ghetele tale de soldat şi felul în care îmi poţi ghici gândurile. Te urăsc atât de tare, încât mi se face rău; şi asta mă face chiar să vorbesc în rime. Urăsc faptul că tu ai mereu dreptate. Te urăsc atunci când minţi. Te urăsc până şi atunci când mă faci să râd şi e şi mai rău atunci când mă faci să plâng. Te urăsc atunci când nu eşti lângă mine şi urăsc faptul că nu m-ai sunat. Dar cel mai mult urăsc faptul că nu te urăsc. Nici măcar pe aproape, nici măcar puţin, chiar deloc.

replică din filmul artistic 10 lucruri nu-mi plac la tine
Adăugat de Anamaria Licurici
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cândva şi tata a iubit

dragostea e doar un gest prin care
trece liniştea înspre libertatea
de a iubi şi a fi iubit

cândva şi tata a iubit
ştiu bine asta

îmi plăcea să mă prefac că dorm şi
liniştea cobora peste patul meu
ca o umbrelă
era cald în acea oră târzie
consumam vise
(simţeam fiecare parte din mine)
îmi lipeam obrazul de lumina lămpii
şi-l vedeam pe tata tolănit pe fericire
între mine şi el doar o tăcere şi
câteva respiraţii dizolvau
întunericul proptit de geam

curiozitatea mi se plimba prin vene
ca un marfar greu şi cu jumătate de ochi
încercam să ţin timpul în loc

la urma urmei orice suferinţă
e o clipă dintr-un infinit ori
o iluzie în care oamenii
se retrag ca într-un templu

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Între mine şi cer e o umbră

nici nu ştiu dacă numele meu e teodor dume
şi dacă stăpânul celui însemnat de Dumnezeu e
moartea într-un capăt şi viaţa în celălalt

uneori prins între cele două linişti
îmi lipesc urechea de marginea pământului
şi vorbesc cu tata în prezenţa căruia
am învăţat să iubesc să sufăr
şi să aprind prima lumânare
ţin minte cum am sărutat-o pe mama
şi m-am rugat lui Dumnezeu
să se joace cu mine
eram devorat de frică şi de
întunericul decupat
din veşmintele lui tata

prins în acest sentiment ciudat
am ucis o lacrimă
am strigat şi
moartea s-a zgâit la mine
ca la o pradă

nici nu ştiu dacă sunt fericit sau trist
ştiu doar că nu-mi aparţin
am privirile amputate şi oscilez
între cer şi o umbră leneşă

aş putea să mă prefac într-un băiat care iubea
sau într-o altă prezenţă în care numele
nici că ar conta
numai că
între mine şi cer există o legătură
care defineşte viaţa şi moartea

şi totul sfârşeşte cu un alt anotimp

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un fel de remiză

ştiu că nu ne-am văzut de mult
nu mai contează oricum
între mine şi tine
nu-i decât un punct
în care se adăpostesc
pentru o vreme
umbrele şi mirosul greu de igrasie
care mă împiedică să te văd

nu e nici ură nici încăpăţânare
ci doar un zid umed şi înalt
cu ferestre false care nu mă lasă
să privesc într-acolo...

încerc să mă târăsc prin
smoala din zid
şi mi-e greu
presimt ceva rău
neputinţa se-ncolăceşte pe mine
şi îmi taie răsuflarea dar
mă gândesc că de fapt
toate sfârşiturile sunt părţi
care egalează distanţa dintre noi

aici în lumea mea
cu o singură moarte
e ca un fel de joc cu remiză...

***

nu nu-mi doresc nimic mai mult
decât să stau în faţa oglinzii
şi să privesc depărtările

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Singurătatea travestita în iubire

Se mută dintr-o noapte într-alta ca
durerea dintr-un os într-altul
curge veninos prin vene
înspre târziul din mine
gângăvesc ceva dar
nu spun nimic
renunţ la tot şi-mi fac socotelile...
nu datorez nimănui nimic
poate lui Dumnezeu cu o întrebare
şi atât
de aia nu sunt trist deşi
mi-aş fi dorit să ştiu
cât de mult am fost iubit

am renunţat să mai ştiu de mine
de fapt nici nu ştiu cât mai sunt de uman
am corpul fleşcăit de întrebări
şi nu contest nimic

e şase dimineaţa şi restul din mine
încearcă un zâmbet
poate mint sau poate nu am curajul
să mă reîntorc înspre ceea ce am fost

pe noptieră lângă veioza aprinsă
am o fotografie un bileţel şi
o întrebare

nimic mai mult
la distanţă de-o lacrimă sunt doar eu şi Ea

uneori mă întreb dacă e bine să aleg
nici nu ştiu dacă
m-ar ajuta la ceva
ştiu însă că
la marginea timpului meu sunt două umbre...

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înainte mai aveam câteva lacrimi de povestit

dar acum nu mai am nimic
nici măcar de pierdut
totuşi îmi este atât de linişte
un fel de calm ancestral
numai bun pentru a trece dincolo

sentimentul că sunt doar al universului
mă sprijină să visez cu totul altceva
nu tu case nu tu maşini nu tu raiuri nu tu eve
nimic din lumea materială şi zbuciumată
visez doar figuri geometrice tridimensionale
piramide cuburi paralelipipeduri elipse sfere şi...
ceva ce pare a fi o regulă mă cuprinde cald
e prima regulă pe care nu vreau să o desfinţez

unde naiba îmi este răzvrătirea doamne
nici măcar nu mai strig întrebarea asta dementă
o rostesc aşa de rar
şi parcă dincolo de orice gând
într-un fel atât de rotund
ca pe un cântec încă necântat

de parcă aş fi translucid şi lipsit de substanţă
trec prin mine toate aceste forme
atât de regulate
încât le pot învăţa pe de rost
dintr-un singur punct
apoi lipesc genele de un poliedru ciudat
şi nu mă mai satur de sărit într-un picior
dintr-o lume într-alta
ca şi cum aş avea o inimă de atlet universal

râd de parcă mă gâdilă infinitul în talpă
chiar nu mai ştiu la ce foloseau lacrimile

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dumnezeu, tăcut ca o lacrimă

dovada faptului că am fost
şi încă exist sunt
cele câteva cicatrici de pe trup
şi o urmă de bisturiu pe care
nu mă sfiesc să v-o arat
mai am câteva femei
pe care
le-am uitat definitiv
de fapt nici nu ştiu dacă
le-am iubit
dimineaţa
unele
mă împiedicau să văd răsăritul
altele
se aşezau la masă şi
îndepărtau locurile rămase libere
nu cumva Dumnezeu
să se aşeze între trupurile noastre
până în ziua în care
am coborât în mine şi m-am privit
am deschis toate ferestrele inimii
imprevizibil ţipătul zilei
mi-a dezechilibrat paşii
nu era decât o diversiune care
mi-a amintit de cineva şi
de toate trecerile mele prin viaţă

Dumnezeu, tăcut ca o lacrimă mă privea

ştiu că sunt vinovat de toate cele şi
mai ştiu că sfârşitul unei vieţi
nu-l aduce ploaia şi nici
zborul negru de deasupra

în drumul meu s-a pierdut
o urmă de om
şi atât...

poezie de Teodor Dume din Dumnezeu tăcut ca o lacrimă
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Am murit demult, ceva m-a omorât!
Am rătăcit doar printre clipe, rece şi pustie!
Nu mai credeam în viaţă, nu mai credeam că mai sunt vie, nu mai ştiam ce-i zâmbetul, eram o dimineaţa stearpă fără Soare, uram chiar timpul, nu-l puteam opri, uram lumea în care Eu nu mai eram!
Jucam un rol tot mai gol, mai dăruiam un zâmbet fără noimă, îmi mai doream ceva, dar şansa era prea firavă, calea tot mai strâmtă, viaţa tot mai goală în faţa mea!
Să mor sau să trăiesc, să iubesc sau să urăsc,
nici una nici alta nu mai pot, nici nu ştiu cât aş putea să te iubesc, sau să te omor de prea mult dor, să te omor, doar atât mai pot şi să fug, să tac, în urmă să nu mai privesc!
Şi-n nopţile negre, pustii, să mă jelesc că nu te-am putut iubi, că nu te-am lăsat să-mi fii ce aş fi vrut în acea zi!
Acum mă zbat în golul dintre Noi, mă plouă lacrimi reci, te aud când tot mă chemi, dar Eu mă pierd, mă pierd!
Şi mă dori, o durere atât de surdă, aş ţipa dar nu mai am glas, sunt mută, lipsită de putere!
Urăsc ziua de mâine, te urăsc chiar şi pe tine, nimic nu pot schimba, nimic nu-mi şterge lacrima!
Sunt tot mai absentă, o umbră fără de lumină, o aripă frântă fără zbor, un muritor mort prea devreme!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru o posibilă întâlnire cu mama

locuiesc la periferia unei clipe şi
deseori îmi închiriez
o singurătate
doar aşa pentru a-mi pierde vremea
în tot acest timp
mai vorbesc cu Dumnezeu
despre una-alta
ultima oară l-am întrebat despre mama şi
l-am rugat să lase fereastra deschisă
ca să pot privi înăuntru
şi ca o consecinţă a indiferenţei
m-a privit drept în ochi
apoi a râs

doar atât...

unii ar putea crede că sunt nebun
şi că uneori îmi închipui lucruri
care nici nu există
ori că-mi împrumut durerea
pentru a face impresie

oare de ce trebuie să fie mereu o regulă
doar pentru cei care rămân
umbre printre lucruri...

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gesturi, doar atât cât durează un vis

aş vrea să schimb ceva în mine
pentru o vreme
să redevin copil
ar putea să doară
nu ştiu
nu prea am rude sau
pe cineva aproape de suflet
am avut-o pe Ana
nu tare de mult
a plecat

unii spun că sufletul nu pleacă
de aici până când lucrurile
nu sunt rânduite şi că
se reîntoarce dacă
nu duce cu el
bănuţul de argint
busuiocul şi
câteva lacrimi

Ana s-a reîntors
am văzut-o în vis avea
părul despletit ochii adânciţi
mâinile slabe şi degetele lungi
purta cămaşa albă cu dantela cusută
în ajunul paştelui în care a plecat...

şi-a rotit ochii prin casă
apoi s-a oprit la mine nu clipea
inima îmi zvâcnea ca o rană
m-am trezit
cu ochii umezi
am privit dincolo fereastra
ea dispăruse în întunericul rece şi greu

îmi amintesc cum plângeam
în mine pe furiş ca şi atunci când
eram mic şi nu voiam să-mi dau jos cămaşa
îmi era teamă că mă vede Dumnezeu
aşa îmi spunea Ana

mai cred şi acum că ea
locuieşte aproape de Dumnezeu
şi uneori se uită la mine
ca atunci când mă duceam
la biserica albă din spatele prunilor

de fiecare dată când bat clopotele
la noi plouă de dincolo dealul
se prelinge ca o rază
pe acoperiş
liniştea ronţăie din margini
străzile devin înguste
sub cerul înfundat
se bălăcesc grijile
doar Ana uneori
mă priveşte şi tace

degeaba

am vrut să spun
cât durează un vis şi să
mă identific cu această aşteptare

nu cunosc semnificaţia gestului
se pleacă pur şi simplu...

poezie de Teodor Dume din Moartea, un fluture alb (2015)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Povestea mea de azi e aceeaşi ca în fiecare zi...

Când întredeschid ochii, mi-e teamă să nu văd din nou întuneric... ghicesc orele atât de uşor, ca şi cum aş fi pendula din perete... sau, poate, pentru că mă trezesc la aceeaşi oră în fiecare dimineaţă...
Mai întâi simt cum mă doare liniştea, apoi zorii fără lumină... le aud scâncetul prin uşa deschisă de la bucătărie...
Ies pe balcon şi număr stelele, dacă sunt şi câte apuc până ameţesc... mă goneşte pustiul străzii...
Ce puţin îmi trebuie să devin euforică! Mă gândesc la cafea, ţigară şi la extazul poeziei pe care urmează să o scriu...
Ei, da, altă viaţă!
Decorul se estompează brusc şi intru în starea mea de sublim, undeva, dincolo de lume, dincolo de durere, dincolo...
Nu e un loc anume, nu se defineşte, nu are hotare, e nemărginit în gândurile mele...
Primul vers îmi atinge ochii, apoi, restul curge ca o ploaie de vară... alerg prin mine, deşi nu mai sunt eu... doar o hologramă a imaginaţiei mele... e starea de graţie care dispare o dată cu ultimul vers...
Trezirea e dureroasă, ca şi cum m-aş lovi, în cădere, de colţul ascuţit al unei pietre...
Ziua trece leneşă, banală, cu durerile care îmi smulg câte o înjurătură... mîine, măine dimineaţă devreme plec iar în locul meu de taină, pentru câteva clipe care îmi dau putere să merg mai departe...
Mai dă-mi, Doamne, un MÂINE!

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un poem naiv care trecea şi el pe-acolo

Eu sunt un copac care nu ştie să înflorească
Nici măcar frunzele mele nu stau cum trebuie
Întotdeauna m-am temut că poate sunt un copac defect
sau, mai rău, că nu sunt copac deloc
În jurul meu toată specia lemnoasă ştie exact ce are de făcut
se propteşte bine în rădăcini şi: puf! scoate floare după floare
la fel de firesc cum mă mir eu de ele...
"Străduieşte-te şi tu puţin", mi se spune.
Eu mă uit cu ciudă la toţi ceilalţi copaci înfloriţi şi mă străduiesc din toate crengile
degeaba.
- "Te străduieşti prea mult", zice careva
Şi atunci mă străduiesc să nu mă mai străduiesc atât
Dar tot un copac fără flori sunt
Şi nici măcar frunzele mele nu stau cum trebuie...

Toate acestea s-au schimbat în ziua în care te-ai oprit sub ramurile mele.
Ai cerut o floare şi ţi-am întins-o fără să-mi dau seama de unde a răsărit.
Ce minune!
Floarea mea tremura atât de tare în mâinile tale
ar fi cântat din toate puterile de bucurie,
Dar era prima şi încă nu ştia cum, săraca.
Pe urmă mi-a fost uşor să înfloresc
Plănuiam să fac un buchet imens pe care să ţi-l întind când te întorci
Florile mele erau, e drept, aiurea
aveau, nu ştiu cum, o formă scandaloasă,
alergau pe stradă după toţi oamenii care semănau cu tine
şi cântau din toate puterile
O haită de flori roşii şi fierbinţi.
Se ţineau de mână şi dansau în jurul meu în pielea goală,
cu neruşinarea unor fete mari înnebunite de atâta aşteptare.

Ai trecut din nou pe lângă mine şi nu m-ai cunoscut
Şi atunci florile mele, arzoaicele, te-au strigat pe nume.
- "E nepermis să faci asemenea flori", mi-ai spus,
Dar eu eram sigură că e o provocare
că aştepţi să fac floarea perfectă
ŞTIAM că numai eu pot face floarea perfectă!
trebuia numai să mai încerc
să încerc până iese
Oricum, nu mă mai puteam opri din înflorit
Florile mele se năşteau una după alta
ciudate şi roşii
În toate zilele în care te vedeam
Şi mai ales în cele în care nu te vedeam
În toate zilele cu soare şi în toate nopţile fără soare
"Încetează cu florile astea!" Ai strigat..."Încetează!
Încetează încetează!"

E drept, sunt un copac care nu prea ştie să înflorească
Nici măcar frunzele mele nu stau cum trebuie...
Şi nu vreau să mă revolt împotriva primăverii,
doar că durează nedrept de puţin
absurd de puţin
şi nu ştiu dacă întreg mormanul ăsta de flori uscate
îmi va putea ţine de cald toată iarna...

poezie de Crista Bilciu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ferestre spre marginea lumii

Fericirea mea e o fereastră prin care
privesc cerul şi din când în când
poteca ce duce
înspre marginea lumii
totul este asemeni cerului care
mă împiedică să văd dincolo
în fiecare dimineaţă
scormonesc prin memorie
am senzaţia că îmi lipsesc
câteva lucruri
lipsa asta mi-a împuţinat trupul
şi de-o noapte îmi tot spun
că sunt trist
doar
câteva iluzii se zbat pe uscat
şi-mi zgâlţâie privirea
sunt înghesuit într-un colţ
de întuneric şi lovit în plin
precum zborul din adâncul cerului
singurătatea îşi leagănă tăcută umbra
şi din când în când
îmi ciuguleşte din suflet
trupul mi-a devenit un loc
de pelerinaj pentru toate păcatele lumii
durerile înalţă ziduri
nimeni nu intră
nimeni nu iese
la singura poartă din zid
mi s-a aşezat umbra şi cerşeşte
puţină libertate
doar atât cât
să-l impresioneze pe Dumnezeu

poezie de Teodor Dume din Volum: Ferestre spre marginea lumii. Editura: Pim/Iaşi, (2019)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru o oră de linişte

te părăsesc iubito
e doar un gest pentru a-mi
curăţa rănile pline de aşchii

... şi începe să plouă fără vânt şi
fără nicio legătură cu Dumnezeu
(deşi înţeleg că şi Dumnezeu a fost trădat)
stropii mi se lipesc de piele
ca o durere
de parcă
toată rostogolirea asta
ar începe din mine

din toate slăbiciunile îmi fac ziduri
printre care mă plimb apoi
mă furişez înspre singurul loc neatins...

din singurătăţi îmi construiesc biserici
la altarul cărora o să vină
toate femeile pe care le-am iubit

nici nu ştiu cum să-mi definesc întâmplarea

mai las un pic să-mi ard neliniştea
şi clipa în care-am mărturisit
că am iubit şi am fost
tot ceea ce nu mai pot să fiu

e târziu şi-n deşertul din mine
nu se mai întâmplă nimic
mă închid în întunericul din umbră
şi tac

te părăsesc iubito
e doar un ultim gest...

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Singurătatea travestită în iubire

se mută dintr-o noapte într-alta ca
durerea dintr-un os într-altul
curge veninos prin vene
înspre târziul din mine
gângăvesc ceva dar
nu spun nimic
renunţ la tot şi-mi fac socotelile
nu datorez nimănui nimic
poate lui Dumnezeu cu o întrebare
şi atât
de aia nu sunt trist deşi
mi-aş fi dorit să ştiu
cât de mult am fost iubit
am renunţat să mai ştiu de mine
de fapt nici nu ştiu cât mai sunt de uman
am corpul fleşcăit de întrebări
şi nu contest nimic

e şase dimieaţa şi restul din mine
încearcă un zâmbet

poate mint sau poate nu am curajul
să mă reîntorc înspre ceea ce am fost

pe noptieră lângă veioza aprinsă
am o fotografie un bileţel şi
o întrebare

nimic mai mult

distanţă de-o lacrimă sunt doar eu şi Ea

uneori mă întreb dacă e bine să aleg
nici nu ştiu dacă m-ar ajuta la ceva
ştiu însă că la marginea timpului meu sunt doi gemeni

poezie de Teodor Dume (2015)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!