Septembrie, fierbinte

De câte ori închid ochii, un înger necunoscut îmi bate la uşă,
se apropie de patul meu, şi-mi arată cu degetul liniştea din fereastră.
Eu nu pot să văd înlăuntrul ei, jocul celor mici seduşi de viul îndepărat.
În camera mea ca la ospăţ, cuvintele hrănesc cu resturi din ziua ce-a trecut.
Mi-ai şoptit ceva despre iernile grele. Cât aş fi putut să înţeleg, găsind soarele sleind din zborul păsărilor şi mâinile celor care le alungă cu pietre?

Ploaia nu-mi atinge faţa, nici n-o spală. Îmi spun, lasă, o să-ţi fie mai frig dacă te lipseşti de vise. Miros a ceva ce seamănă cu parfumul tău şi parcă nimic nu mai poate să mă înspăimânte, chiar dacă între paginile cărţilor mucegăite, nu mi-ai lăsat nimic, niciun semn.
Aş fi putut să te cunosc, să mă scutur de zăpadă, iar cu hainele mele ude să îmbrac o altă femeie,
să o las să doarmă în patul meu şi s-o gătesc înaintea mirelui.
Ea ar fi memoria unei toamne fierbinţi.
Nu s-ar mai vorbi despre pace, căci glasul ei s-ar topi în mijlocul furtunii. Corpul ei de mătase, s-ar cerne peste bruma trupului tău întins peste patul nopţii. Şi nu ai crede că dragostea înseamnă mai mult decât linişte,
mai mult decât viaţa ce bate ca un clopot de biserică în pântecul ce sfinţeşte femeia.

Atunci mă vei chema la rugăciune
să-mi întind inima în loc de veghe,
cât mai sus,
în locul unde dragostea a uitat să plângă.

poezie de Antonia-Luiza Zavalic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Camera cu magnolii

Dacă ar fi să vin la tine
ca o mângâiere ce lipseşte singurătăţii, aş fi stăpână pe constelaţiile desprinse din veşnicia sufletului tău, când vorbeam ca nişte copii, dar cuvintele noastre erau porţi stelare,
iar eu visătooarea cerului întrupat,
te atingeam sub plapumă şi atunci o viaţă nouă se răcorea odată cu lăsarea nopţii. Şi acum o simt, în felul ei dulce, ca un capilar de sânge ce îmi înconjoară trupul din jurul trupului tău,
aşa mă rotesc
ca o planetă rătăcind în jurul unui felinar smuls din cele mai grele vise. Dacă ar fi să mă pierd, aş pune dragostea să ne stea de şase, eu să dorm, tu să-mi vorbeşti, iar ascultarea să cadă într-o lumină subţire, acolo unde viul nu-şi întâlneşte capătul,
aş cânta cu o voce închipuită şi cântecul meu s-ar deschide în camera cu magnolii.
Un efort senin, ca vârful delicat de aripă ce abia atinge moartea, fără să ştie
că sfârşitul i-a fost deja scris.
În adâcul inimii noastre am ajuns să ne privim viaţa ca o certitudine, cu toate că odată paharul acesta se va sparge şi noi poate nu vom şti cum să culegem resturile, cum să ne întoarcem la locul obişnuit. Acolo aş păşi, în grădina unde Dumnezeu şi-a învelit florile, din timp în timp,
iar în locul lor, un tunel de foc s-ar topi într-un glas anonim de femeie.

Noaptea când îngerii s-ar întoarce acasă,
am să-mi închid ochii, am să-mi imaginez o lumină fierbinte iar tu, cerul care arde
în doliu pentru plânsetul lui.

poezie de Antonia-Luiza Zavalic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi, dacă ţi-aş spune...

Şi, dacă ţi-aş spune, m-ai crede?
Ţi-ai frânge degetele-n mâini
Şi ţi-ai zdrobi privirea în perete,
Tăcând,
Şi poate
Mi-ai vorbi despre nimic
Uitând...

Şi, dacă ţi-aş spune, m-ai crede?
Mi-ai lăsa ochii să vorbească
Şi ţi-ai strânge sufletul în resemnare,
Ştiind,
Şi poate
Mi-ai cânta despre nimic,
Plecând...

Şi, dacă ţi-aş spune, m-ai crede?
Mi-ai curma dorul în răspunsuri
Şi ţi-ai opri ecoul în distanţe,
Simţind,
Şi poate
Mi-ai striga despre nimic,
Trecând...

Şi, dacă ţi-aş spune, m-ai crede?
Ţi-ai tăia partea din mine
Şi ţi-ai scurta vocea din cuvinte,
Ieşind,
Şi poate
Mi-ai ura despre nimic,
Fugind...

Şi, dacă ţi-aş spune, m-ai... iubi?

poezie de Gab (23 iulie 2012)
Adăugat de Gabriela Chişcari
Comentează! | Votează! | Copiază!

Schija frumuseţii

Despre femeie nu se poate vorbi decât cu mâinile

despre femeie nu se poate cânta decât cu lacrimile

despre femeie nu se poate lupta decât cu ochii

despre femeie nu se poate iubi decât cu inima

despre femeie nu se poate scrie decât cu soarele

despre femeie nu se poate naşte decât cu moartea

despre femeie nu se poate ruga decât cu Dumnezeu

despre frumuseţe numai adevărul

poezie de Costel Zăgan din Ode gingaşe (6 martie 2022)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un lung ianuarie neprihănit

În trupul meu, lutul se iveşte mai limpede în gânduri
înaintea Lui Dumnezeu, ca o faţă ce şi-a făcut cărare între oameni,
din copilărie până la moarte.
Îl poţi cunoaşte atât de mult pe cât sufletul tău şi-a aprins lumina din miezul lacrimilor.
În timp ce mă apropii de Tine, buzele mele sunt pecetluite cu solzi de nisip,
ca un fel de alungare din lume,
să închid mormintele, să nu mai intre nimeni, nici cei răniţi,
nici cei singuri, când se adună în jurul luminii ca omizile de mătase în adâncirea cea de pe urmă.

Şi noi ne adunăm şi ne strângem dragostea
de care ne-am sprijinit ninsorile vieţii. Pe unde am umblat
ca nişte roiuri însetate de vară,
n-am primit nicio odihnă. Niciun loc de reazem
doar în cuvântul Tău, mai viu decât viaţa aşezată între scândurile timpului.
Dar eu nu Te pot duce
în timp ce noaptea cade
căci eşti prea sus, iar aripile mele nu s-au scuturat încă de tot pământul
n-au putere să arunce ţărâna în groapă şi să-şi despartă iubirea de singurătate, s-o aleagă din mijlocul ei, atunci când vine furtuna şi păpădiile coapte
rămân dezgolite.

Şi-mi simt sufletul cum se răspândeşte
mai puternic decât moartea, mai puternic decât întunericul în care nimicul a rămas ultimul de rostit.

poezie de Antonia-Luiza Zavalic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

un piaptăn închis în turn semn că pe acolo a trecut mireasa
şi mirele acesta căutînd-o fericit
parcă nu s-ar fi întîmplat nimic parcă nu s-ar fi întîmplat nimic
ceva straniu în felul de a fi al nuntaşilor un
fel de bucurie ascunsă i love you scrie pe voalul căzut între
mese nimeni nu înţelege dar se minunează cu toţii
cîţiva s-au aşezat în dreptul ferestrei şi s-a lăsat
întuneric atît cît să nu li se vadă feţele deodată
se face frig soarele intră în pămînt ca un metal obosit
lîngă uşă pîndeşte o lumînare toţi s-au speriat
doar mirele caută fericit parcă nu s-ar fi întîmplat nimic

poezie de Costel Stancu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jocul dragostei

Joc frumos e dragostea
Ce-a pătruns în viaţa mea,
Joc frumos de fericire
Ce mi-a adus doar iubire.

Clipe dulci, de neuitat
Sufletul mi-au încântat.
Plină-i acum viaţa mea
De jocu'-acesta – dragostea...

Tu, cu trupu-ţi delicat,
Inima din piept mi-ai luat
Şi liniştea mi-ai furat,
Dar nici eu n-am ripostat.

Cu pivirea-ţi cristalină,
Dulce, suavă şi senină
Şi albastră ca şi marea,
Necuprinsă cât e zarea...

Sufletul mi-ai subjugat,
Ochii, mintea, ţi le-am dat...
Stăpână mi-ai devenit,
Căci nu mă satur de iubit.

Îţi spun sincer "Te iubesc!"...
De ziua ta-ţi dăruiesc
Toată dragostea ce-ţi port;
Fără tine-s ca şi mort!

Mi-a adus doar fericire
Jocul nostru de iubire,
Ce-a pătruns în viaţa mea;
Joc frumos e dragostea.

poezie de Cornelia Georgescu din romanul Proxima, Partea a-V-a: "Pe drumul de întoarcere"
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tăcere

Mă recunoşti?
Da… desigur, trecut-au anii!
N-am să te-ntreb de unde vii
Şi nici măcar ce-ai mai făcut,
Nici câte lacrimi mi-ai trimis,
Sau cât de mult te-au mai durut,
Nici câte vise mi-ai ucis,
N-am să-ţi mai spun nimic mai mult.
De fapt, nu am să scot nici un cuvânt.
Poate… doar să te privesc…
Îţi aminteşti?
-toate în viaţă au un rost-
Where have you been when I was lost?
Când încercam în disperare
Să îţi explic o vorbă mare
Pe care toată lumea o ştie:
Că în iubire nu există ierarhie!
Cu toate acestea
N-aş fi putut să te urăsc…
Urăsc doar naivul care-am fost.
Dar n-am să pot nicicum schimba
O clipă doar din viaţa mea.
Şi n-am să-mi însuşesc decât
Tăcerea modelată-n plumb,
Topit
In argintul te iubescului folosit
Ca monedă -interzisă acum- de lut,
Oricum n-aş fi primit mai mult
Nici un cuvânt…
Nu am să-ţi zic.
Oricum n-ai înţeles nimic!
Alt suflet în loc n-ai cum să-mi pierzi
Prin tot acest deşert ce ne desparte.
Şi chiar de mâine-ar fi o zi
Acum e noapte…

poezie de Adrian Silviu Mironescu
Adăugat de Dora Raducanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din octombrie până în martie

Noaptea se risipeşte în parfum de stele,
Miros dragostea presărată peste pleoapele tale.
Dacă în visul meu, un înger s-ar furişa
Bătăile inimii mele, inima ta ar număra.

Zorii ar aduce brumă peste pietre – şi raze trandafirii.
Ai stinge dorul, linişte în suflet ai sădi
Dacă m-ai ţine strâns în braţe
Şi dezvelindu-mi umărul, cu sărutări m-ai înveli.

poezie de Carmen Stoian din romanul Din octombrie până în martie, Capitolul 1 (2018)
Adăugat de Carmen Stoian
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dumnezeu m-a creat să împlinesc o slujire anume. Mi-a încredinţat să fac ceva ce nu a mai dat nimănui. Am o misiune... Sunt o verigă într-un lanţ, o punte de legătură între persoane. Nu m-a creat pentru nimic. Voi face lucrarea Sa; voi fi un înger de pace, un martor al adevărului acolo unde sunt... De aceea voi avea încredere în El. Orice sunt, nu pot fi aruncat afară. Dacă sunt bolnav, boala mea s-ar putea să-I slujească Lui; îndoielile mele s-ar putea să-I slujească Lui. Dacă sunt în suferinţă, durerea mea s-ar putea să-I slujească Lui. El nu face nimic în zadar. El ştie ce face. S-ar putea să-mi ia prietenii, s-ar putea să mă arunce printre străini, s-ar putea să mă facă să mă simt singur, să-mi scadă curajul, să-mi ascundă viitorul de mine. Totuşi, El ştie ce face.

citat clasic din John Henry Cardinal Newman (1870)
Adăugat de Nana
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unde e dragostea?...

Dedicată tuturor celor care caută iubirea...

Şi rătăcea un vânt nebun,
Ce peste noi se învârtea...
Ca să-ţi arăt, sau poate spun...
Povestea despre El şi Ea.

Şi n-a fost vreme de răbdare,
Să se adune laolalt,
Mici sentimente temătoare...
Ce simţeau unul, celălalt...

O primăvară îngheţase,
Mult prea devreme şi banal...
Când dragostea nu încetase,
Zbătându-se ca şi un val.

Şi am privit nedumerită,
Cum frunze verzi pălesc uşor...
Când dragostea nu e primită,
Să-şi facă cuib... în dormitor.

Priveam un film de cinema
Despre-o iubire temătoare...
Şi chiar de inima-i chema...
Orgolii stat-au în picioare.

Iar la final, doream misterul
Să-l desluşească şi cei doi...
Cum eu înţelesesem gerul
Unei iubiri ce-ardea în ploi.

Nimic adevărat nu este,
Decât ce simţi în tine mut...
Dar fila din a lor poveste...
Se scrie doar de s-au avut.

Şi s-au avut prin anotimpuri,
Ce curs-au peste ei subtil...
Cu întreruperi între ritmuri...
Ce-au fost privite infantil...

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Şoptit de Dumnezeu
Adăugat de Czika Levente
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ninge cu absenţe...

Ninge cu flori albe din grădini de rai,
Îngerii ne-mbracă-n straie de Crăciun,
Eu îţi scriu, iubite, despre luna mai,
Să nu uiţi că, totuşi, zilele apun...

Ninge cu absenţa ta şi-a mea-n decor
Şi de-ai fi cu mine-am ninge şi noi doi,
Depărtarea-şi cerne clipele ce dor
Şi azi, parcă ninge altfel, mai greoi...

Ninge cu ecoul primului oftat
Dintr-o noapte albă,-n care mi-ai lipsit.
Aş fi vrut să fie visu-adevărat,
Că numai în vise mi te-am întâlnit...

Ninge peste lume, noi la poli opuşi
Prindem stele-n palme pentru mai târziu,
Bate miezul nopţii, clipe de cenuşi
Înnegresc zăpada... s-o albesc, nu ştiu...

Ninge cum nu ninge nicăieri şi cad
Cerurile toate peste ochii mei.
Nu mai văd, iubite,-afară niciun brad
Sunt troiene-nalte, noi nişte pigmei...

Şi de-am fi-mpreună, poate am putea
Să oprim ninsoarea doar cu un sărut.
S-ar topi troianul alb de catifea
Dar lipsim şi ninge ca la început...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi dacă ploaia...

Şi dacă ploaia s-ar opri pe chipul tău,
Mi-ar creşte vise-n palmele bolnave
Şi-aş ştii atunci că mâinile-ţi suave,
S-ar rătăci... alunecand prin părul meu

Şi dacă ploaia n-ar cădea în picuri,
Cu ea să-mi seci tu setea de iubire,
Eu te-aş păstra sculptată-n amintire
Şi n-aş mai fi sărac, nimic printre nimicuri

Şi dacă ploaia ţi-ar spăla sărutul
Cu dorul meu de-atâta vreme dus,
Pierdut în timpuri astrale şi răpus,
Ţi-aş fi eu umbra, ce atinge lutul

Şi dacă ploaia m-ar îngropa în aşternut,
Sperând să te visez ca pe-o divină
Precum un muribund ce făr· de vină,
În inimă-ţi închis... aş fi un deţinut

Şi dacă ploaia iubirii s-ar opri vreodată,
Aş alerga desculţ prin anoptimpuri...
Aş plânge amar şi-aş cere-n contratimpuri
Să îmi eliberezi de vrei, iubirea ferecată

Şi dacă ploaia nopţii s-ar topi în noi,
Am străluci în doi în picurii din stele...
Eu te-aş iubi... deasupra morţii mele,
Ca să renaşti în picături de ploi.

poezie de Dida Diana Cioponea (19 octombrie 2012)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doamne, dă-mi puterea să mă bucur de tot ce mi-ai dat şi mi-a rămas şi să uit de tot ce mi-ai dat şi mi-au luat sau nu mi-au dat sau mi-au furat oamenii. Dar de ce mi-ai dat lucrurile care mi-au fost luate? Pentru că te rugam insistent să-mi dai mai mult decât aveam. Dar nimeni nu poate primi mai mult decât are de la Tine şi nici nu poate pierde ce are de la Tine. Afară bate vântul şi parcă mi te-aduce-n rugăciune, făcându-mă să uit mai uşor şi să nu mai cer fără să ştiu ce.

Marius Robu în Carte de bucăţi (2008)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doamne, dă-mi puterea să mă bucur de tot ce mi-ai dat şi mi-a rămas şi să uit de tot ce mi-ai dat şi mi-au luat sau nu mi-au dat sau mi-au furat oamenii. Dar de ce mi-ai dat lucrurile care mi-au fost luate? Pentru că te rugam insistent să-mi dai mai mult decât aveam. Dar nimeni nu poate primi mai mult decât are de la Tine şi nici nu poate pierde ce are de la Tine. Afară bate vântul şi parcă mi te-aduce-n rugăciune, făcându-mă să uit mai uşor şi să nu mai cer fără să ştiu ce.

Marius Robu în Carte de bucăţi (29 ianuarie 2008)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum?

Cum? Cu ochii?
Nu, mi-ai spus.
Ochii înşeală
Când privesc prea sus,
Sau prea jos...
Îşi schimbă culoarea
La soare,
Ochii mint...

Atunci cum? Cu buzele?
Nu, mi-ai zâmbit.
Buzele sunt pătate
De vorbe prea multe,
Buzele caută sărutări
În vise
Mai mult decât căinţă,
Buzele mint...

Cum pot atunci? Cu mâinile?
Nu, mi-ai şoptit.
Mâinile au urme
De reproşuri în degete,
Mâinile alungă,
Când arată depărtarea
Refuzând îmbrăţişări,
Mâinile mint...

Cum? ţi-am zâmbit stins;
Cum să te iubesc?...
Mi-ai strâns cu grijă
Părul după ureche,
Fără grabă,
Ca să te aud,
Şi ţi-am simţit respiraţia caldă
Pe obraz
Şoptind:
Cu sufletul...

poezie de Gabriela Chişcari (6 aprilie 2012)
Adăugat de Gabriela Chişcari
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pseudo-love

La final, ochii îmi rămân doar un subterfugiu
o stânsoare venind pe nepregătite
dezvelind în nuanţe neverosimile
liniştea nopţii de pe chipul tău
până sus, în vârful materiei întunecate
ar fi de ajuns să arunc cu pietre spre stele
depăşind vălul necredinţei
apoi să mângâi luciditatea
ca un pescar care-şi aruncă năvoadele
tot mai adânc până se va prinde de propria-i închipuire,
până când prada şi prădătorul vor deveni o singură fiinţă
una care sângerează
în pântecul nopţii.

Dar tu
- copilă neîmblânzită
iartă-mi munţii de grijă ce-i port în mine, din întunericul casei unde doar
singurătatea a mai rămas să ruginească
o fi poezia umbră peste trupul meu, cuvinte de nelepădat în care mi se scurg
anotimpurile dimineţii,
eu-
un biet corp bătrân care şi-a lăsat dragostea -
ancoră, să nu mai rătăcească în văltoarea apelor.
Tu nu mai spui nimic, tu eşti
ceaţa care vine ca un val păcătuind la întâmplare.
Focul doarme în ochii tăi ca o bestie senină,
şi mi-e aşa frică
să-ţi învelesc sângele
cu nisip.

poezie de Antonia-Luiza Zavalic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi dacă plouă

Şi dacă ploaia s-ar opri pe chipul tău,
Mi-ar creşte vise-n palmele bolnave
Şi-aş ştii atunci că mâinile-ţi suave,
S-ar rătăci... alunecand prin părul meu
Şi dacă ploaia n-ar cădea în picuri,
Cu ea să-mi seci tu setea de iubire,
Eu te-aş păstra sculptată-n amintire
Şi n-aş mai fi sărac, nimic printre nimicuri
Şi dacă ploaia ţi-ar spăla sărutul
Cu dorul meu de-atâta vreme dus,
Pierdut în timpuri astrale şi răpus,
Ţi-aş fi eu umbra, ce atinge lutul
Şi dacă ploaia m-ar îngropa în aşternut,
Sperând să te visez ca pe-o divină
Precum un muribund ce făr-de vină,
În inimă-ţi închis... aş fi un deţinut
Şi dacă ploaia iubirii s-ar opri vreodată,
Aş alerga desculţ prin anotimpuri...
Aş plânge amar şi-aş cere-n contratimpuri
Să îmi eliberezi de vrei, iubirea ferecată
Şi dacă ploaia nopţii s-ar topi în noi,
Am străluci în doi în picurii din stele...
Eu te-aş iubi... deasupra morţii mele,
Ca să renaşti în picături de ploi.

poezie de Dida Diana Cioponea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ceva despre judecata altora

acum să-ţi spun ceva despre judecata altora
despre supravieţuire
despre plânsul tău şi miopia lor
despre durerea ta şi urma pământului
să-ţi spun ceva despre zvonul nopţii care îţi ascunde plânsul
apoi să strâng din dinţi
pentru că un supravieţuitor urmează drumuri până la capăt

şi pentru că pulsezi mai puternic după fiecare lovitură
iar tu omule
eşti copacul din mijlocul furtunii
dansează până la final
pentru că înalţii nu cunosc lucrurile simple şi fericirile
fiind mult prea sus de rostul vieţii

poezie de Dorina Şişu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Realitatea este relativă (poem postmodernist)

Văd cum paşii mei de zăpadă dispar în
zăpadă. Frigul îi înghite. Umezeala tresare
pe nea, mai umedă decât orice tresărire.

Sunt cu mult mai mult implicată într-o întindere
ascuţită dată de absenţa zăpezii decât am fost
vreodată. Am uitat că exist. Încerc să-mi amintesc.

Un nor îşi clatină albul a ploaie. Nimic nu plouă
exteriorul, universul, sensul ploii este întotdeauna
spre interior. Trebuie să se claine mai întâi,

ca să devină ploaie. Copacii simt, cu exactitate,
acest lucru, pentru că ei, cu siguranţă, sunt existenţi.
Mai mult decât atât, copacii înţeleg de ce sunt existenţi.

Ei aşteaptă ploaia, chiar dacă grindina le poate rupe
crengile. Când îi bate frigul după ploaie, ramurile lor
lucioase îngheaţă. Vreau paşii mei înapoi, aşa precum

vreau să aud, din nou, cântecul care se cânta odinioară
în aceeaşi cafenea, chiar dacă mai am şi acum o pată
de cafea pe pantof. Iau acel taxi, care nu mă poate duce

niciunde, dar şoferul ştie să conducă în prima ploaie,
care cade peste stratul de zăpadă. De fapt, această
zăpadă este existentă, până când este dizolvată de

ploaie. Eu pot fi existentă atâta timp cât nu mi-e frig
şi această ploaie nu este nicidecum una tropicală,
iar eu n-am fost niciodată mai indiferentă ca acum.

Cineva sau ceva merge nestingherit drept înainte.
E corpul meu. E ceva, care nu are nici început şi nici
sfârşit. Este mişcarea, care pierde caracteristica timpului.

Ploaia şi zăpada au nevoie de timp pentru a dovedi că
au personalitaţi similare şi aparenţe diferite. Timpul este
existent. Eu nu pot fi existentă într-un timp diferit. Eu nu pot
deveni existentă a doua oară.

poezie de Marieta Măglaş din Antologie de poezii
Adăugat de Marieta Măglaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Al nostru vis (De ce...?)

Şi mă întind uşor în patu-n care,
Întind speranţele, precum şi multe vise...
În patul în care mă iubeai atât de tare,
Speranţele acum sunt compromise.

Şi dorul mă cuprinde-n amintirea,
Când mă îmbrăţişai tandru, duios...
Nu mi-ai vorbit atunci de amăgirea,
Care urma... şi a întors totul pe dos.

Şi îmi e sete de a ta privire,
Când ochii tăi se adânceau mult în ai mei...
De ce ai ales o despărţire...?
Şi fericirea tu mi-ai vrut s-o iei?...

Şi nu ţi-am înţeles niciun motiv real,
Când şi pentru tine, era aşa de bine...!
Ai redus iubirea la banal
Şi dragostea ai ruinat-o în sine!

De ce să îţi faci rău când era bine?
De ce să te sacrifici tot mereu...?
Gândeşte-te măcar atunci la mine,
Nu meritam să-mi faci totul mai greu!

Şi sunt momente când dorul nu dă pace,
Şi amintiri mă poartă-n paradis...
De ce ai sentimente aşa sărace...?!
Renaşte din cenuşă al nostru vis!

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Şoptit de Dumnezeu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!