Macerări în doi

pe umăru-mi tu tâmpla mică-ţi lasă
pe când respiri de aer catifele,
deasupra limfei intru să-ţi fiu piele
şi cerul în spinare mă apasă.

triumf al cărnii sta în cuib de stele
destine amândouă să le ţeasă
prin toată-a ta şoptire ne-nţeleasă
când adevărul umblă în atele.

iar duhul îţi priveam, alert pe margini,
zadarnic zvon, icoana nu-mi dă bici,
credinţa din memorii e-n paragini.

rostirea-n preacuvinte moi o strici
şi pixelii te-mbracă în imagini,
pe creştet ţii marama unei frici.

poezie de Ştefan Petrea
Adăugat de Iolaus
Comentează! | Votează! | Copiază!

Infinit vorbă hazlie

Când a-ntuneric plânge-n om secundă
ce-n gânduri existenţa îi veghează
tu urci spre cer din stele pe o rază
rostogolindu-ţi lacrima rotundă.

Îţi e privirea de altar şi trează
îţi este rugăciunea-n clipei undă
a curge, piatra morţii s-o ascundă,
clepsidra încă să nu ştie oază.

Când însă-i a crepuscul cărnii printre
coşciuguri nefiinţe ce-şi ascut
îmi pare-n umbre înger nenăscut
în sacrul zar a linişte să intre.

Tăcerile în sânge m-au orbit,
doar duhul meu aleargă-n infinit...

sonet de Ştefan Petrea
Adăugat de Oceanul
Comentează! | Votează! | Copiază!

Teatru

Îmi eşti mormânt în dedesubtul ploii
Şi rezemându-te de apă-ţi cade
O lacrimă de taine-n cavalcade
Din vechi pe când spre mâine zboară noii.

Zău, azi e-un teatru cu scenarii fade,
Îmi spânzur minţile de albul foii
Şi stihuri vin, enigme şi strigoii
Şi nunta, preot Domnul la izvoade.

Iar prin saliva ta în tine intru
Pe racla gurii când îmi dai sărut
Şi mă ademeneşti sub cerul cintru.

Că răni de-amor pe sânge mi-au crescut,
Privesc la toate cele-n zarvă dintru
Un morb de stele ce-mi coboară-n lut...

sonet de Ştefan Petrea
Adăugat de Thalia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te chem

Mă-ntorc să te aflu în visele mele
În somn mângâiată de tine să fiu
Din margini de ceruri sub ploaia de stele
Din margini de lume mă-ntorc să Te ştiu.
Te chem pentru omul ce nu vrea să-audă
Cu mâinile-ntinse şi sufletul treaz
Şi-atunci când purta-vei povara cu trudă
O lacrimă caldă să-Ţi fiu pe obraz.

Te chem pentru mine, atinsă de vină
Cu luna în pleoape şi-o sta căpătâi
Te chem îmbrăcată în cer şi lumină
Învaţă-mă, Doamne, cuvântul dintâi!

Primeşte-mă, Doamne, primeşte şi pune
Cununa-nflorită pe creştetul meu
Când cerul va-ncepe prin stele să sune
Să stau printre ele să-Ţi cânt, Dumnezeu...

poezie de Adriana Cristea (6 iunie 2003)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Otrăviri prin cuvinte

deasupra ploaia îşi zideşte norul
spre a cădea în dragoste de tină
iar vântul are flamura deplină
pe când un fulger îşi apleacă zorul.

tu vii, frumoasă-n trupului tulpină
şi-n tine ţii în har de ape zborul
venea în nimb de pasăre soborul
a hotărî pe calea ta alpină.

erau acolo sfânt şi dumnezeie
în zvon de mere stând pustiitor
zemos ce-n foaie curge din condeie.

privesc a teamă larme-n viitor
când se va stinge drum de melopee,
respir deja cuvânt otrăvitor...

poezie de Ştefan Petrea
Adăugat de Pompiliu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doi jumate

senin mi-e-n suflet chinul cărnii, Doamne
că răni fiinţa îmi îndestulează
în lut umbros să-mi dai puţină rază
în noaptea vieţii, sub argint de toamne

din bezne-a fi iertarea-mi du la Tine
că frig de timp în sânge îmi pătrunde
pe unde azi de ieri deja-s secunde
şi strig albastru-n duhului retine

că nu-i nimic luminii Tale-ascunde;
poem de preacuvinte genuine
de reazem am în clipele-n ruine
citind Poeţii ce-s în veci pe unde...

poezie de Ştefan Petrea
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem al cărnii cu viciu a nefi

Fiind, de cazi în umbre-a morţii viciu
Grăind un întuneric plumb a noapte
Ţi-s rănile din gând în chinuri coapte
Şi-n sânge ai de patimi edificiu.

Cu mine te-nvelesc şi bându-ţi şoapte
În tine intru prin sărut, indiciu
De cuget ce mi-l ţin pe drum de-ospiciu
În orizont stricat, în zări inapte.

Acolo-n plaga clipelor de piatră
Cu ochi din frunte-n răcnet te-am văzut,
Exişti a nefiinţă idolatră.

Din brâu a toamnă frunza ne-a căzut
Şi-n iarna de hârtie stih e-n vatră...
Amor, poem al cărnii, imn de lut...

sonet de Ştefan Petrea
Adăugat de Poesis
Comentează! | Votează! | Copiază!

Crăiasa

Când se va face Nunta,-n lumânare
Al Păsării repaus fi-va sacru
Pe-acoperişul nefiinţei, nacru
A melci prin clipele interioare.

Va fi în gânduri nuptial masacru,
Mireasa însă trup sub fuste n-are;
Poveri de somn voi duce în spinare
Că în oglinzi mi-e-n cuget chipul acru.

Pe rând în zboruri duhul ne-nvelimu-l
Înalt, trezind pe Dumnezeu, adânc
În vis de diamant căzut, Sublimul.

Te va primi la Porţi un înger ţânc
Şi nu vei fi nici ultimul nici primul...
Crăiasă Moarte, mierea ţi-o mănânc...

sonet de Ştefan Petrea
Adăugat de Elsa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sfaturi desuete către sine

când îngeri îţi apasă pe-ai mănăstirii umeri
şi Ana ta zidită-i în moara-n hram de pâine
te ceartă cu uitarea dar mergi pe drum de mâine
iar stihurile-n lege judeţului să numeri...
cuprins de vocea muzei peniţei, ca de febră
în pajiştea hârtiei, cea albă, să aduci
nu dragostea-n notoriu, în zarva-n minţi celebră
ce se încheagă lesne-n murire pe sub cruci...
îţi vreau în freamăt teiul, ca-n de demult să sui
pe cerul de lumină izvoarelor corăbii
să-ţi fie, rece, spusa nezisă nimănui
şi-n teaca ta de vorbe să-ţi intre pacea-n săbii...
în rest, în rost de friguri canicula să-ţi clatini
şi să-nsumezi cu noul ce ţi-e deprins din datini

poezie de Ştefan Petrea
Adăugat de Yo
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stropi de pace

sorbeai pe ochi parfum de întâmplare
sub corul ne-ncetatelor mistere
speranţa iar în sfera mea te cere
şi miez în gânduri zvelte tâmpla are.

ne îmbrăcam în straie de tăcere
a noastre vieţi de-amor caniculare;
în umbre-s vise perpendiculare,
lumină dulce-n cristică avere.

iar nemurirea-i cât să ne cerşească
în duhuri locuire pe cântar
ca adevărul dintre noi să crească.

ne sta în graiuri zumzet solitar
deasupra traiului, în za cerească
udând cu stropi de pace un altar.

poezie de Ştefan Petrea
Adăugat de Corbul
Comentează! | Votează! | Copiază!

Om

nuntire-n plai pe-a verdelui strivire,
mi se înfige ploaia-n ochi, mireasă
şi văd natura-n sânge, taină deasă
pe sfoara vieţii mele să se-nşire.

cuvinte în ruină vin să-mi să-mi ţeasă
deasupra lor enigma din privire
tu-mi eşti apendice pe-o nesfârşire
iar de te cuget mi-eşti neînţeleasă.

cu fruntea sus port vina din zadaruri
şi slugă la Divin să mă tocmesc
când tu arunci a sorţii mele zaruri.

de ancora ridic din strai lumesc
eternitatea a-mi aduce daruri
eu încă în zidiri de Om trăiesc...

sonet de Ştefan Petrea
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Infirmitatea de a spune

în noaptea albă a hqrtiei fierbe
a ta chemare, bezna ce-mi amuză,
femeie cu sărut de slove-n buză
şi îndemnând peniţa la proverbe.
ci nefiindă te respir, havuză
ce-n veci te bea văzduhu-n ploi acerbe,
enigme curg în nucleare jerbe
şi nemuriri carnalul meu acuză.
arboriform pe crengide vis e rodnic
nimicul, în spinare de amor
sisif suind zadarnic piatra-n nor
îmi este clipa, sunt spre stins logodnic.
şi umbre-adie-n Domnului crezare
când merg cu El la Om la devânzare...

poezie de Ştefan Petrea
Adăugat de Pluto
Comentează! | Votează! | Copiază!

Facultatea de alienare

îmi donez minţile unei sticle cu rachiu

ieşit din Facultatea de alienare, licenţiat schizo profesez la catedra cugetului Întuneric, sânge formolizat la ţâţa butoaielor cu uitare, uneori scuip saliva mea de cerneală-n hârtie, poeme de tot râsul, cruci îmi aşteaptă răstignirea eresului, igienizând peniţa murdară de vorbă-n zadar, când îmi rămân unul în odaia tremurului de cuvinte merg pe podele ferindu-mi călcâiul de tăişurile înaintării către înapoi şi nu, nu-mi grăi şi tu despre iubire, sunt sătul de exfolierea eternităţii, de năpârlirea sfinţilor în icoane, când gura ta mănâncă pielea lor de praf, n-a mai sărutat demult nimeni Credinţa acolo, să spele cu buzele vremea ce-şi lasă peste toate-ale uitării scrumul din ţigareta cu fumul lovindu-se de tavanul odăii Pământ

poezie de Ştefan Petrea
Adăugat de Psyche
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea nu e oarbă, cum zic unii

Iubirea nu e oarbă, cum zic unii,
Cum poate eşti tentat să îţi imagini,
Ea vede peste marginile lumii
Şi dincolo de ale vremii margini.

Ea vede tot ce e şi tot ce nu e,
Te vede-n toate şi pe toate-n tine,
Şi doar icoana ta în ochi mi-o suie
Ca numai ei privirea-mi să se-nchine.

Ea vede roz când negru e în preajmă
Şi negru vede când înjuri, când minţi,
Imaginile lumii reci le sfarmă
Dând strălucire unei lumi fierbinţi.

Iubirea nu e oarbă, dar să ştii:
Sunt orbi doar cei ce nu mai pot iubi.

sonet de Nicolae Silade din Iubirea nu bate la uşă (noiembrie 2008)
Adăugat de Nicolae Silade
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem pentru soţia mea

Eu sunt şoptire...
Sunt doar şoptire...
Şoptire în râul lacrimile tale,
Mă iartă... vreau să-ţi fi doar iubire!

Tu eşti şoptire
Caldă dulce de iubire...
Eu sunt viaţa ta, tu eşti viaţa mea
Copiii strălucesc în miezuri de iubire!

Ţi-aş săruta inima
şi lacrimile ce plâng prin ceruri...
dar Viaţa e plină de adânc,
De falsuri, de misteruri!

Ţi-aş săruta ochii căprui
şi poezii nescrise încă...
Tăcerea mea adâncă
Ţi se închină: Eşti o SFÂNTĂ!

poezie de Constantin Anton din Simplitate şi firesc
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când ai început să-ţi faci reclamă, ori ai început să te strici, ori eşti de vânzare.

aforism de Ştefan Mîrzac din Cuvinte cu dor de miez, Reclamă (2016)
Adăugat de Ştefan Mîrzac
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îngerul de Pământ

adevărul face dragoste cu minciuna,
el e Luceafăr şi ea e femeie
înger de Pământ, omul
veghează mirarea
aici Dincolo e un dromader semn de întrebare
spre pustia necunoaşterii de mâine îngerul de Pământ
bea şi mănâncă
la masa sângelui şi a cărnii proprii
cocoaşa interogatoriului de Dumnezeu
o umple-n enigme

în zori de moarte moare somnul
îngerului de Pământ,
îşi va trezi toate rugăciunile
din lumânarea cu lumină etern
urcând în spinarea Domnului
crezământ

dintr-o coastă m-acostează femeia,
are brâu de dorinţă şi prunci,
are toate amorurile îmbătate de neexistenţă când viul
încă mai suceşte minţile cărnii

nu cunosc vorbele de la fântână
când şi unde
e nupţialitatea visului în secunde, fecioare de timp
în haremul sultanului Suflet

tihneşte-n cuvinte a-şi deschide sicriul
îngerul de Pământ

poezie de Ştefan Petrea
Adăugat de Angel
Comentează! | Votează! | Copiază!

Părinte ( * )

visu-mi se destramă...
din roua dimineţii,
în privire,
s-a înălţat uimirea -
adâncă-n fire,
cătând iar Cerul...
prin ceaţa trupului
privire...

Copilă,
visul nu e stâncă,
e doar nisip ce îşi adună
firele din gânduri,
din simpla ta privire,
din Privire,
şi din tulpina de tăceri,
râzând uimire
spre-a Soarelui
sublimă revenire...
când alb
e datul Soarelui să-ţi fie,
velinţă sufletului,
în a ta pornire,
gândul se-mpacă
şi furtuni de stele,
coboară-ncet
prin rodul câmpului...
şi iele
încearcă timpului,
măsura-n fapte...
de-aceea ele
se arată doar în noapte,
când pleoapa,
tâmpla o aşterne între perne,
când trupul obosit
i-un bulz în piele,
când sufletul
aleargă printre lumi
când tu nu poţi să cânţi,
să te aduni...

Copilă,
destrămarea-i doar poveste...
visul se-nalţă-ntreg,
zăpadă fină-n creste...
şi munţii
îl alintă,-l cresc pe frunţi,
tu doar,
încearcă veşnic,
să-l ajungi...

Părinte,
în tâmpla stângă-mi arde,
inima câmpului
şi geana mi se zbate,
de câte ori aştern pe-o pernă,
capul...
mintea-mi adoarme
dar sufletul, săracul,
nici eu nu ştiu pe unde întâlneşte,
herghelii...
în tropot surd l-aud,
prin vijelii...
când roua-n palmă,
blândă mi se-aşază,
Lui doar,
îi spun că trupu-mi este
doar o bază,
un zid în care,
sufletul frământă,
tot ce e dor,
ce-i lest,
ce-i sfântă,
Iubirea,
bucuria de a fi,
printre legende,
fir de clipe vii...

Copilă,
lasă candela să ardă...
astrele-ascultă
ruga ta înaltă
şi vin pe rând,
prin îngeri te-nconjoară,
cu aripa de vis,
te cheamă,
te-nfioară...
şi-ţi cresc în tine,
Dorul călător,
de a trăi în ceru-ţi,
senin izbăvitor...

poezie de Anne Marie Bejliu din Gânduri, rânduri (3 august 2010)
Adăugat de Anne Marie Bejliu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gând în derivă

pe nava gândului s-a frânt timona
şi dedesubt e marea de idee
izbind zvârcolitorul vis ce-ncleie
o clipă-n har, ca-n fală anemona.

pe gura ta la şoapte te încheie
când la fereastră duhul ţi-e cremona
şi nu privi în ochi atunci gorgona
ci fii cum eşti, o mică dumnezeie.

în murmurul de pavăză-n destine
spre laudă cuvinte nu deţin
chiar dacă fluturi port în intestine.

te-am zăvorât în aerul puţin
la sânul de văzduhuri clandestine
da-n piept eu iarăşi mie-mi aparţin.

poezie de Ştefan Petrea
Adăugat de Plutoniu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Misterele nopţii

Când din stele auroase
Noaptea vine-ncetişor,
Cu-a ei umbre suspinânde,
Cu-a ei silfe şopotinde,
Cu-a ei vise de amor;

Câte inimi în plăcere
Îi resaltă uşurel!
Dar pe câte dureroase
Cântu-i mistic le apasă,
Cântu-i blând, încetinel.

Două umbre, albicioase
Ca şi fulgii de ninsori,
Razele din alba lună
Mi le torc, mi le-mpreună
Pentru-ntregul viitoriu,
Iar doi îngeri cântă-n plângeri,
Plâng în noapte dureros,
Şi se sting ca două stele,
Care-n nuntă, uşurele,
Se cunun căzânde jos.

Într-un cuib de turturele
Ca şi fluturii de-uşor
Saltă Eros nebuneşte,
Îl dezmiardă, l-încălzeşte
Cu un vis de tainic dor;

Iar în norul de profume
Două suflete de flori
Le desparte-a nopţii mire
Cu fantastica-i şoptire,
Le resfiră, până mor.

Când pe stele aurie
Noaptea doarme uşuel,
Câte mime râzânde,
Dar pe câte suspinânde
Le delasă-ncetinel!

Dar aşa ni e destinul
Vitreg prea adeseori.
Unui lumea-i acordează,
Iar pe altul îl botează
Cu-a lui rouă de plânsori.

poezie celebră de Mihai Eminescu (1866)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un om tăcut

un uriaş
cu palma cât o lopată.
copiii fug de el când dă să-i mângâie pe creştet.
nu prea are ce spune pe limba oamenilor,
cu ce cuvinte să vorbeşti despre gustul cărnii de şobolan
în Siberia
sau despre copiii morţi de foame
traşi de lupi în hrubele lor îngheţate.
şi vară şi iarnă umblă
cu boanda roasă de molii, şosete de lână în opinci
şi căciula din piele de oaie, trasă pe urechi.

apoi, într-o zi, prinde-a se topi pe picioare
acum o umbră trece pe uliţă şi sperie copiii.

dar omul tăcut e greu,
tăcerile lui atârnă ca nişte ghiulele
şi-l trag în fundul pământului.
aşa şi Huzum
intră puţin câte puţin în pământ,
până-ntr-o zi când fu înghiţit cu totul,
cu boanda lui roasă de molii,
cu şosetele de lână şi căciula din piele de oaie

la dezgropare,
oasele mari aproape straluceau
atât de curate
lânga ele tăcerea grea
ca o cutie neagră, neatinsă de viermi.

poezie de Nastia Mureşan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!