Mi-am pus capul pe umărul său. Tăcerea sfâşietoare care plutea tainic peste umbrele fade ale clipelor, contrasta vizibil cu zgomotul gândurilor neodihnite de glasul inimii. Nu mai ştiam drumul înapoi către mine. Fără o şoaptă mi-am rezemat amintirile de podul palmelor şi am aşteptat răbdătoare să curgă picuri de timp din văzduh, ca o ploaie de vise menite să limpezească tumultul îndoielilor. M-am apropiat să-l sărut pe umărul gol. Mirosea a flori de câmp şi a nopţi de dor, rătăcite într-o întindere nesfârşită de apus. Era totul şi cerea totul. Doar trecutul rămăsese împachetat în bagajele vremii, fără să ceară răspunsuri întrebărilor nerostite. Iar eu hoinăream prin lumi colorate, căutându-mi neoprit sufletul. Într-o zi îl dăruisem voit, fără regrete, ca o dovadă clară a iubirilor nemuritoare..

Andreea Palasescu (7 septembrie 2017)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Visele apuneau în tăcere purtând cu sine răsunetul lugubru al tristeţii. În cioburile mari, sângerânde furia curgea limpede că o şoaptă de dor necuprins. Glasul sufletului firav, ascuns într-o mângâiere tardivă, mistuia orizontul infinit. El nu era prezent. Plutea calm peste colbul rutinei apăsătoare. Câteodată vorbele ei se izbeau de vidul adânc al gândurilor nerostite. Auzea fără să asculte şi vedea printre rânduri fără să privească. Se iubeau şi totuşi în chip sfidător şi neînţeles era în ei suspinul unei iubiri nemuritoare. Erau străini de aceea veche apropiere şi însetaţi de zâmbetul depărtărilor care într-o zi îi apropia...

Andreea Palasescu (17 decembrie 2015)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zgomotul surd al tăcerilor curgea în ecouri simple de întuneric. Ne înţelegeam tacit, fără impedimente impuse, într-un acord subtil al gândurilor. Glasul estompat al orgoliilor oarbe se răsfârgea brutal într-o şoaptă tulburând fărâme de linişte şi firesc. Ne spuneam totul şi aglomeraţia trăirilor copleşitoare ne îmbrăţişa. Erau de prisos explicaţiile fade, visele stinse şi nopţile respirate intens printre suspin şi extaz. Îmi era inutil graiul plin de aglomeraţie şi cuvinte mici, stinghere prin insuficienţa lor. Pentru că noi ne trăiam cerul nedespărţit. Cu ploile lui de Mai, într-o palmă de fericire, înghesuiţi într-un singur suflet. Ne săruta viaţa pe creştet, sub umbra delicată a razelor calde de apus.

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zgomotul surd al tăcerilor curgea în ecouri simple de întuneric. Ne înţelegeam tacit, fără impedimente impuse, într-un acord subtil al gândurilor. Glasul estompat al orgoliilor oarbe se răsfrângea brutal într-o şoaptă tulburând fărâme de linişte şi firesc. Ne spuneam totul şi aglomeraţia trăirilor copleşitoare ne îmbrăţişa. Erau de prisos explicaţiile fade, visele stinse şi nopţile respirate intens printre suspin şi extaz. Îmi era inutil graiul plin de aglomeraţie şi cuvinte mici, stinghere prin insuficienţa lor. Pentru că noi ne trăiam cerul nedespărţit. Cu ploile lui de Mai, într-o palmă de fericire, înghesuiţi într-un singur suflet. Ne săruta viaţa pe creştet, sub umbra delicată a razelor calde de apus.

Andreea Palasescu (8 mai 2018)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ne-am strâns în tăcere toate amintirile. Separat şi demn, fără nostalgii sau regrete ca nişte oameni mari. Simţeam că n-au nici o noimă cuvintele fade, fără esenţă validă, menite să păstreze mirajul aparenţelor. Timpul o să curgă lent şi lacom, aruncându-ne în braţe de hazard efemer, fără menanjamente. O să uităm. Nu pentru că e impus în legile nescrise ale existenţei ci pentru că altfel, indubitabil ne-am sufoca de nevoie reciprocă. Trăim într-o lume stranie, însetată de critică şi superficial. Ne vom da sufletele la schimb, nesocotind orice glas de gând. Nu-i ca şi cum într-o aglomeraţie de călători prin hazard, n-am găsi un înlocuitor. Tu şti cel mai bine...

Andreea Palasescu (11 mai 2019)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu spunea nimic şi tăcerea ei blândă, sfâşietoare răsuna în ecouri de suflet flămând, sorbind într-o răsuflare de şoaptă toate atingerile calde, izbucnite dintr-o frântură de surâs şi dor. El o asculta răbdător, răspunzându-i la răscruce de gând pribeag fără să-i tulbure imensul frumos din sine, fără să-i îmbrace goliciunea simplă, cu vorbe de neînţeles. Era dornic de îmbrăţişări şi odihnă neatinsă de patimi, poate doar pentru că de prea multă vreme îi hoinărea nestingherit prin suflet. S-a apropiat uşor doar cât să-i ademenească dorul de apartenenţă şi amintiri. Părul lung, împletit cu praf de stele mirosea a linişte, senin şi libertate împărţită în jumătăţi imperfecte.

Andreea Palasescu (15 martie 2018)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stranie senzaţie îmi hoinărea prin sufletul plăpând... la margini de vis, cu şoaptele aşezate graţios pe poante, îmi legănam gândul într-o firimitură de apus. Mă învârteam în cercuri, trasate cu palmele tale grele peste aroma clipelor sorbite cu nesaţ, într-un sărut lung. Îmi erai prăpastie, fericire şi abis necuprins de suspine. Câte puţin din toate şi totul în puţinul ce rămăsese din mine. Abia scâncit, sub umbra delicată a norilor, soarele se stingea în jar şi scântei de amintire. Cerul îmi era pânză, ţesută cu miresme şi trecut cuprins într-o primăvară târzie. Totuşi ochii tăi străbăteau nevăzutul să mă-ntâlnească.

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

M-am gândit

M-am gândit într-o zi
la ce aş fi eu fără zâmbetul tău,
eu fără mângâierea ta.
Nemăsuraţi, paşii vorbei m-au
dus uneori către tine şi ţi-am spus ce nu era.
Din vorbe
îmi făcusem regat şi eu,
pierdută prin el, nu mai ştiam
să spun ce era cu mine.
Gândurile mele vechi mă cuprindeau şi mă făceau noapte.
Fără să văd lumea,
fără să-mi pese ce era cu ea şi cu mine,
credeam că trăiesc.
Şi s-a făcut toamnă peste aleile
pe care fugeam. Şi nu mai ştiam dacă era
toamnă afară sau doar în mine.
Nu vedeam, nu simţeam penele
vântului zburând peste nori...

M-am gândit că eu
am venit la tine în suflet
ca într-o casă dărâmată
din temelii de cuvânt.
Până în zori
am să mă nasc

din nou rază
şi cuvântul meu poate
o să ajungă la tine
ca un pescăruş străin
ce ne împarte de azi
cerul în bucăţi
egale cu noi.

M-am gândit la o zi în care
vorbele nu ar mai fi, în care
paşii ar bate doar pe loc,
urmele ar păşi înainte şi
umbrele ar merge alături de
oameni pe stradă,
la braţ cu zâmbetul lor.

M-am gândit că
asta ar fi
de n-am fi.
Dar tu, tu te-ai gândit
ca într-o zi
să dai de pomană cerneală
pentru sufletul meu?

poezie de Daniela Slapciu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zgomotul surd al roţilor negre se pierdea în aglomeraţia de paşi şi urmele timpului scrijeleau adânc gânduri nespuse pe asfaltul fierbinte. O priveam în tăcere, cuprinzand într-o palmă mică, întinderea nesfârşită a cerului albastru. Soarele aţipise într-o geană de amurg şi aripile albe de metal mângâiau pământul cu mantia umbrelor. Doar vântul cobora agale pe pistă, cu bagajul viselor îndesate într-o doară, fără regrete. Ne-am strâns în braţe, cu toată puterea iubirii care ne unea. Era atât de frumoasă. I-am făcut o poză cu sufletul şi zâmbetul ei, mereu tânăr şi viu m-a îmbujorat. Şi-a cerut iertare că pleacă. Eu mi-am cerut iertare că n-o pot urma.

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În aer plutea molatic, aroma intensă a ceaiului fierbinte. Aburii se înălţau tainic, pe culmi neatinse de gânduri, într-o înlănţuire a siluetelor slab conturate. Chipul palid îi era luminat de un zâmbet tomnatic şi-n tăcerea obscură a zorilor, şoaptele se topeau înfiorându-mi simţurile amorţite. Simţeam nevoia aceea acută, statornică de a muşca din ispită, încet şi cu poftă ca şi cum lentoarea aceasta nefirească m-ar fi aruncat într-un amalgam de plăceri fără margini. Era tot ce nu avusesem vreodată. Un fel de vis reţinut în frâul gândurilor obositor de comune, atins cu sfială de sărutul umed al dorinţelor. Mi-aş fi agăţat oglinzi în suflet, fără regrete, doar ca să-şi poată privi imaginea clară, reflexia vie a sentimentelor mute, pentru care, de prea multă vreme cuvintele erau de prisos.

Andreea Palasescu (3 decembrie 2017)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O să reuşim împreună cumva. Într-un sens neînţeles, interpretabil. Nu ştiam încă de unde voi începe să-mi culeg iţele viselor desprinse molcom, într-o senină mângâiere de răsărit. Timpul muşcase din ele cu lăcomie, lăsându-ne esenţa să curgă tainic în amarul vremii. Fără cuvinte blânde şi pregătire în prealabil s-au dezlipit de cer luminile fade, dezbrăcându-ne rapid de aparenţă şi necunoscut. Mi-am acoperit goliciunea regretelor cu haina ta moale si te-am îmbrăţişat. Din toată puterea existenţei mele şubrede, cumva istovită de vâltoarea aceasta violentă. Ştiu că înţelegeai. Poate nu pe deplin, însă destul cât să-mi doresc oglindirea în inima ta pentru o fărâmă de veşnicie. Cât să te caut şi să te am.

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În zare, amurgul străbătea ecoul tăcerilor nesfârşite. Noaptea, cu braţele lungi, legăna visele ademenitoare într-o şoaptă şi vântul împletea iţele timpului într-un mănunchi de amintiri. Numai ea, curgea tainic în adâncuri şi valurile flămânde înghiţeau urmele tainelor nerostite şi paşii dorinţelor arzătoare, apuse într-un gând senin. Freamătul atingerilor delicate mă înfiora. Tălpile goale mărgineau răsătitul şi tăcerea ecourilor zgomotoase străbătea mireasma razelor străvezii. Mulţi vor veni să-şi ascundă ispitele în abisul ei. Şi marea le va păstra veşnic, ca o dovadă a iubirilor nemuritoare.

Andreea Palasescu (12 martie 2017)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-am ascuns sufletul în palmele tale. Să-l cuprinzi, purtându-l cu grijă prin margini de lume. Şi la apus când se vor aduna amintirile în cuibul lor, cuprinde-mi somnul adânc în raze de lună. Să te am cu mine pretutindeni. Şi să nu mă trezesc din fericire.

Andreea Palasescu (6 februarie 2018)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţi-am promis un gând cu fiecare asfinţit molcom. N-am ştiut cum altfel să agăţ tăcerile de ramurile unui văzduh albastru, cât să ne adăpostim sufletele. Evidenţele par să fii spulberat fără milă fiecare emoţie firavă. Ca şi cum adevărul ar sta la pândă, dezbrăcându-ne fără pudoare de orgolii surde. Te iubesc simplu pentru mine, necesar, plin de vindecare. Într-o lume care adesea condamnă fără nici un răgaz trăiri denumite de neînţeles. Nu e nici o grabă dar dacă într-o zi m-aş pierde într-o clipā de efemer fără regrete inutile, poate numai ţie aş alege să-ţi fiu alinare cuibărindu-mă într-o bătaie de inimă.

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

M-am încălţat cu ziua de azi. Îmi strângea sufletul în căuşul palmei, cu brazda fină a întunericulului ca o rază stingheră îmbrăcată în lumina rumenă a zorilor. Mi-am strâns şireturile timpului, cu grijă, domol, ca nu cumva să-mi ating tălpile albe cu noroiul suferinţelor. Cândva au curs din ochii amintirilor, şiroaie adânci menite să limpezească urmele paşilor gravate pe drumuri anevoiase. De aceea, acum treceam agale printre gândurile vii, care roboteau harnic prin lumea mea aglomerată, ca un muşuroi de furnici. Azi vreau să-mi fie soare în suflet. Să-mi cânte visele şi să ma-ndrăgostesc de viată şi de misterul ei neînţeles. Să plecăm braţ la braţ într-o nouă aventură. Iar dacă se va lăsa peste noi amurgul, sau de-ar fi să rămân iar desculţă prin pulberea vremii, timpul mă va încălţa grabnic cu o nouă zi...

Andreea Palasescu (11 iunie 2017)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-am îmbrăcat sufletul cu tine. Îmi erai ţesut din flori de primăvară târzie, infuzie de surâs şi sensibilitate. Înfloreau teii bătrâni de şoapte şi lumina clipelor înmiresmate săruta uşor ramurile umbrite. Din adâncul cerului visele pluteau tainic, pe fior de gând apus şi tăceri cuminţi. Puteam să zburăm iubind sau puteam să iubim simplu, intens şi plin de vindecare, într-o margine pustie de lume unde oamenii au aripile frânte de suspin. Ce mai conta?

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În liniştea gândurilor, stingher, mi-am făcut adăpot în sufletul tău. De acolo strâns îmbrăţişaţi, la umbra visurilor firave, glas de toamnă curge ritmic peste şoaptele nerostite. Ultima picătură de fericire şi plec fără să privesc înapoi. Îti promit. Dar vreau cu toată puterea să gust clipa asta febrilă şi-apoi flămândă de veşnicie să-ţi agăt umbra vie de un asfinţit leneş. Nu există pic de efemer dacă iubim. Şi asta e de simţit pe îndelete, lasciv, tandru şi în contraste. Cu izbucniri care nasc şi sfâşie, rănesc dar fără discuţie vindecă toate neputinţele. Şi eu cumva inexplicabil, imposibil de rostit în cuvinte goale te simt în aglomeraţie de agonii şi extaz, pe margini de văzhuh albastru şi-ntotdeauna sub gene de timp năvalnic.

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ianuarie cu gust de fragedă răcoare îmi stătea înghesuit în suflet. Aglomeraţia clipelor efemere şi bruma străvezie împletită cu surâsul vag al timpului ascuns în ghirlande de amintiri mă îmbrăţişa. Mirosea a brad şi a oameni plini de şoapte cu doruri nespuse. Întunericul cobora în ecouri de lumină palidă şi oraşul îmi părea o întindere nesfârşită din care răsăreau cuminti destine furate la începutul zorilor. Oamenii le culegeau în palme şi apoi le aruncau în grabă, ascunzându-le prin bagajele pline cu vise. Unii plecau în călătorii şi altii aşteptau încă trenul pierdut. Poate aşa era viaţa. Plină de moartea uitării şi de noi începuturi care aduceau mereu primăvara vieţii, într-un suflet hoinar.

Andreea Palasescu (4 ianuarie 2018)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Steaua de pe umărul lunii

Calc printre frunze ce acoperă inima mea
şi mă mir de frăgezimea lor - dulce cunună
mă îndrept spre o stea care mă vede
şi mă aşteaptă sfioasă ca să o iau de mână

Mai eşti acolo pierdută între străduţe de fildeş
pe umărul lunii ascunsă?
sau trebuie să îţi şoptesc literele numelui tău
ca tu să îmi devii supusă?

Apleci către mine capul tău cleştar argintiu
şi mă îndemni să ating lumina de pe al cerului felinar
pâlpâie în noapte bătaie speriată ciută
care se naşte dintr-o scăpărare din amnar.

Întoarce luna ochii către steluţa-i de pe umăr
şi îi arată calea către mine cu un îndemn de sclipire
hărţi fără munţi şi ape ar trebui să străbată
doar ca să treacă prin glasul oglinzii în nemurire.

poezie de Alice Diana Boboc
Adăugat de Eliana Serban
Comentează! | Votează! | Copiază!

Locuiesc într-o casă colonială, pe trotuarul însorit dinspre parcul San Nicolas, unde mi-am petrecut toate zilele vieţii fără femeie şi fără avere, unde au trăit şi au murit părinţii mei şi unde mi-am propus să mor singur, în acelaşi pat în care m-am născut, şi într-o zi pe care mi-o doream îndepărtată şi fără suferinţă.

Gabriel Garcia Marquez în Povestea târfelor mele triste
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

O inimă tot ca şi tine

Ţi-am dăruit, superbă fată, o inimă tot ca şi tine.
Cu strălucirea inocenţei, asemeni clipelor senine
În care sufletul ne cântă, trăirea sfântă care vine
Din dragostea ce-i tot mai rară, căci mulţi o ţin doar pentru sine.

Şi-n toată-această dăruire, mi-am pus şi suflet şi gândire.
Nu mai am teama unui mâine, ce ar putea ca din privire
Să-mi fure singura dovadă că nu trăiesc în rătăcire.
Mă-ncred cu totul în iubire. E drumul către mântuire.

Nu ştiu alt leac pentru orbirea, în care omenirea tinde,
Să se scufunde tot mai lacom, cu sufletele sângerânde —
De parcă-i este scris pe frunte, să se hrănească cu osânde
Şi să nu aibă ca variantă, hrănirea inimii flămânde.

Eu am ales să cred în şansa ce ni se dă spre vindecare
Prin frumuseţea ce ne paşte, când vieţii-i oferim iertare.
Şi am ales să-ţi fiu cu totul, fără să-mi pese de urmare.
Priveşte doar, superbă fată, divinul cum din noi răsare.

poezie de Evelin L. Ş. Andrei din Vă las pe voi să fiţi poeţi
Adăugat de Evelin Andrei
Comentează! | Votează! | Copiază!