Întoarcerea zimbrilor

Fericite, mâinile mele merg spre închinăciune,
Vai! Îmi aduc aminte...
trandafiri roşii-purpurii au înflorit pe piepturile copiilor
când ai fost sfâşiată, Românie.
Trandafiri roşii-purpurii
pe mâinile, picioarele şi coasta lui Christ
când ai fost batjocorită...
Vai! îi aud încă pe bătrâni
cum plâng pe dinlăuntru cu chipurile schimonosite de durere...
Sfinţii noştri îşi amintesc...
Vor trebui multe bătăi de pleoape
până la tămăduirea luminii din altar.
Oh! Moldovă! Moldovă! altar al cuvântului celui mai trist.

Sub copitele cailor grânele s-au frânt,
în genunchi nu au căzut decât mărăcinii...
Zimbrilor le-au fost luaţi codrii,
rătăcesc şi acum prin jalea cuvintelor nemairostite.
Răni adânci se deschid în trupurile copacilor
picurând mir peste morţii noştri.
Moldovă! Zimbrii tăi ne privesc doar din steme,
ochiul lor înlăcrimat a ajuns gigantic
ca un gol în cele trei culori.

Moldovă!...
Tu, mamă,
în fiecare noapte îţi chemi copiii strigându-i
pe numele lor de taina şi moarte.
Te vor auzi odată,
din adâncul pământului sau al cuvintelor nemairostite,
într-o noapte de Înviere,
când Mântuitorul va sparge porţile întunericului
şi va prăda iadul.

Moldovă! Zăpada se împleteşte cu gândurile triste
şi se aşterne peste trupul tău ca o linişte...
Întoarcerea zimbrilor tăi
va fi Dumnezeiasca noastră Schimbare la Faţă.

poezie de Gavriil Stiharul din Hyperion (1993)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Naşterea lui Eminescu

Ciudată noapte simt că o să fie
şi-o să trăznească în dicţionar,
la noapte, în Moldova mijlocie,
se naşte Eminescul nostru iar.

A fost sortit să vină-n cea mai dulce
şi-n cea mai sfâşiată dintre ţări,
pleca-vor toţi ai zilei să se culce
şi-l vor primi strămoşii lui călări.

Aşa firesc se-ntâmplă nefirescul,
pământul nostru suferă adânc,
la Ipoteşti se naşte Eminescu
şi-n toată România mame plâng.

La noapte, dintr-un pântec şi o slovă,
se naşte steaua celor ce-au tăcut,
îngenunchez, în faţa ta, Moldovă,
şi mâna mult lovită ţi-o sărut.

De-atâtea ori, în vremuri, sfâşiată
ai fost, Moldovă, cum să spun nu pot,
dar Eminescu ce se naşte, iată,
în Doina lui, o să cuprindă tot.

Ciudată noapte, noaptea noastră mare,
o noapte cum a fost la început,
şi, de la Cernăuţi şi pân' la Mare,
pâraiele se-aud plângând în Prut.

În el tresare trist Moldova toată,
toţi fraţii-nstrăinaţi se regăsesc,
în el o inimă va şti să bată
acum şi veşnic, dorul românesc.

În Voroneţ s-a răsculat albastrul,
ca dintr-un cer fremătător de fraţi,
la noapte-n ţară va urca un astru,
se naşte El, Români, vă închinaţi!

poezie celebră de Adrian Păunescu (15 ianuarie 1982)
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moldova, ţara mea de dor

Moldova, ţara mea de dor,
De cântec şi baladă.
Eşti ca o pasăre măiastră
Care cântă într-o livadă.

Cântă un cântec frumos
Despre un Voievod faimos.
Care a venit din ţara de jos,
Ca să fie oamenilor de folos!

Care a fost un domn viteaz şi mare,
El a apărat cu credinţă a tale hotare,
Ca tu Moldovă, să ajungi acum,
Să fii cea mai gingaşă floare.

O floare atât de frumoasă,
Cântată, iubită mereu,
Ca o casă mare,
Eşti ţara poporului meu.

Moldovă, dor nemărginit,
Eşti ca un strugure de poamă,
Plaiul meu prea mult iubit,
Unde m-a născut a mea mamă!

poezie de Vladimir Potlog (15 aprilie 2018)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dor de Patrie...

O patrie nevinovată
De toţi cei plecaţi uitată
Strămoşi rămaşi de pază
La iubirea nestinsă... Rază
Un codru cântând a jale
De dorul stăpânei sale
Moldovă – zare nesfârşită
Câmpie de Dunăre iubită.

Privind, spre a ta fereastră
În zare de dimineaţă
Să vezi păsările ce zboară,
Să auzi a Moldovei vioară.
Căci aici de te-ai născut,
Câmpurile de i le-ai văzut
Inima iţi va cânta,
Iar sufletul îţi va dicta –
O iubire flămândă de patrie,
Un dor nesfârşit de meleaguri.
O, Moldovă tărâm ceresc
Stăpânit de grai ingersec.

poezie de Adriana Gheorghie
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înviere la Dumnezeiasca Liturghie Bizantină

Din cerul de lavă scânteie un fulger,
s-aşază peste beznă-ndurarea.
Cu chip neprihănit, palid, un înger
Pogoară-o stea pe-un muc de lumânare.

Se-mprăştie bezna cum se ridic-o ceaţă
Scânteia astrului aprinde încăperea:
Oh! Doamne, ce lumină şi dulceaţă
Transfigurează tainic chipul şi durerea!…

În patima Ta, Doamne, ceru-i mai aproape,
Sufletul e prohod şi întrebare,
Mir îmi adastă în gânduri şi pleoape
Când lacrimi picură din lumânare.

Trupul Tău, Hristoase, poposind în moarte,
Sub giulgiu odihneşte cu cântări preasfinte.
Pleoapa Maicii Tale din icoană se zbate
Cu aripi de porumbiţe istovite.

Îngerul bun îmi scutură durerea
La dumnezeiasca strajă spre dimineaţă.
S-aprind în altar lumini. E Învierea,
Lanuri de mâini se-ntind să ia Viaţă.

Hristos a înviat! Fii fără frică…
Troparele învierii se toarnă în lumină.
Moartea e-nvinsă. E Sfânta Duminică.
E Dumnezeiasca Liturghie Bizatină.

poezie de Gavriil Stiharul din Poeme creştine (27 mai 2008)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când Eminescu...

Când Eminescu se năştea
Pe plaiul tău, Moldovă,
O stea pe cer se aprindea:
Era o... supernovă!

madrigal de David Boia (17 februarie 2013)
Adăugat de David Boia
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Când mor părinţii, nu le vinde casa,
Ei au trudit în Raiul lor cel sfânt,
Din când în când, mai pune-acolo, masa,
Păstrează-le bucata de pământ,

Când mor părinţii, nu te duce-n pripă,
Să calculezi cât iei pe truda lor,
Ci construieşte încă o aripă,
Şi ai să vezi că nu le-a fost uşor,

Păstrează demn, tot ce a fost frumos:
Masa, la care-ai stat, cu trei picioare,
Lampa ce arde încă, lin, duios,
Covorul, patul, cele trei ulcioare,

Aşterne iute, scoarţele din lânâ,
Mâinile mamei te vor mângâia,
Şi stai pe prispa veche, chiar bătrână,
Să mai asculţi concertul din vâlcea,

Hai, scoate apa toată din fântână,
Să primeneşti izvorul înfundat,
Mama şi tata te vor lua de mână,
Te vei simţi la fel ca altădat,

Mai dă cu var, copile, pe pereţi,
Să îi păstrezi curaţi, ca pe-o icoană,
Părinţii tăi au devenit peceţi,
Nu alerga, dup-avuţii, în goană,

Nu aştepta, rugina să le rupă,
Deschide porţile, la casă, largi,
Toţi îngerii te vor veghea, ascultă,
Vei fi înconjurat numai de magi,

De ce nu vii? Ai tăi mereu aşteaptă...
Ofteaz-atunci când văd că eşti absent,
Stau umbre triste, pironite-n poartă,
Nu vor să creadă-n visul desuet

De fapt, Părinţii nici nu mor vreodată,
Trăiesc în noi, sunt râu cu apă lină,
Sunt stele-aprinse peste zarea-naltă,
Sunt curcubeu, pe bolta cea senină,

Tu ia aminte: casa părintească
E locu-n care sufletul ţi-e rouă,
E vatra noastră veche, strămoşească,
Lumina ce se scaldă-n luna nouă.

poezie de Beatrice Silvia Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mâini ude

E primăvara lui april
mâinile mele ude
au căzut în iarbă
să-mi caute ultima moarte
îmi amintesc pe atunci
din ochii tăi izvora o apă albă
care-mi spăla trupul convertit
la gustul pământului
este april
şi-mi caut încă mâinile ude
mâini pe care nu le găsesc
găsesc numai miei albi
care pasc liniştiţi
cu botul lor moale
din venele mele
până ce ajung
la respiraţia vieţii...

poezie de Iulian Lorincz
Adăugat de Iulian Lorincz
Comentează! | Votează! | Copiază!

N-aş schimba săraca Moldovă nici pentru întâiul tron din lume.

citat celebru din Mihail Kogălniceanu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trăiesc!

Sufletul meu,
un câmp de maci
înfloriţi,
striviţi de copitele cailor
ce mi-au trecut în galop
prin viaţă.
Le-au fost lăsate slobode frâiele
rănind şi iar rănind petalele
prin cuvinte şi fapte.
Iar el,
sufletul,
câmp însângerat la apusul soarelui,
ajuns altar de jertfă
şi-a pierdut scânteierea.
Doar fumegă,
semn că ar fi ars
cândva
precum soarele.
Din când în când
luminat,
mângâiat de poezie
cum luna îşi mângâie cerul,
primeşte strălucire de la cei
cu care îmi împărtăşesc
trăirile prin vers.
Dimineaţa,
petalele spălate de roua
cuvintelor voastre
îşi revin şi continuă
să trăiască
şi iar să trăiască!

poezie de Angelina Nădejde (16 ianuarie 2012)
Adăugat de Angelina Nădejde
Comentează! | Votează! | Copiază!

În albia din lacrimă ne dor cuvintele

Te chem să
înţelegi
cum cuvintele încep să se nască
încă din priviri
se aşează ca pruncii cuminţi
fiecare în legănul lui
şi cresc câte puţin ceas cu ceas
ne însoţesc şi ne amintesc că suntem
vinovaţi de naşterea lor
când suntem singuri
şi cînd suntem bătrâni

adeseori încep să se nască
în privirile noastre
curgând prin albia din lacrimă
dinspre alte izvoare cuvinte
care au însoţit cândva un înaintaş
neînscris în ceaslov

atunci glasul tău
nu mă lasă să mă sting
mă strigă
îmi luceşte în noapte
o stea în scorbura unui gând

deschide sub pleoape
începutul cuvintelor şi vei simţi
cum împrejmuiesc cu două braţe
ca un gard
cei ce au fost pe cei ce vor veni

mă chemi să gust

cuvintele coapte precum fructele
ce ocrotesc în miezul lor seminţele
şi se desprind de ram plutind
pe marea în care naufragiază uitările
aşa cum mă ocroteşti doar tu
când germinez în miezul vieţii mele

atunci prin flacăra tăcerii
o mână scrie un poem
scrie cu păsări în mine şi în tine
sub sălcii chiar şi copacul tresare
şi adoarme
cu flori galbene şi cu flori purpurii...

poezie de Ioan Barb
Adăugat de Genovica Manta
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copilării

Eram copii desculţi şi goi,
Trăind prezentul în natură,
Jucându-ne în iarbă şi noroi
Pe luncă sau în bătătură.

Am fost şi buni, am fost şi răi
Într-o Moldovă rătăcită,
Poznaşi şi plini de vânătăi
Copilărie tristă-fericită.

Eram în curte între animale,
Crescându-ne unii pe alţii,
Sau în grădină, între cereale,
Primind instrucţiuni sau observaţii.

Apoi ne-am răspândit în lume,
Foarte rar ne mai vedem,
Am rămas copii cu glume
Când ni le-amintim mai râdem.

poezie de Viorica Pop
Adăugat de Alexandra Tudoran
Comentează! | Votează! | Copiază!

Romanţa omului cu trandafiri

Ştii, îmi amintesc
Uneori de tine...
Aveai parfumul tău
De trandafiri
Şi îmi spuneai
"je t'aime"
Cu glasul blând
Şi arzător
De trandafiri...

Şi iarna când
Nu aveam trandafiri
Nu ne vedeam
Decât "un jour"
Pe lună, şi atunci
Doar când simţeai
Mirosul lor

Şi când viorile
De toamnă
Ţi-au adus în
Sfârşit şi ţie
Melancolia...
Tu te-ai gândit
Ce bine ar fi să mori...

Şi în franceză
Îmi vorbeai...
Iar eu nu-nţelegeam
O boabă
"avec mes mains"
Te atingeam
Şi totul căpăta
Un sens...

Când ai decis
În iarna aceea
Că fără trandafiri
Mai bine mori
Eu te-am rugat
Să nu faci asta
"Mai stai că...
Îţi aduc eu trandafiri"
Dar nu ai vrut
Căci eu credeam pe-atunci
Că trandafirii-s
Numai nişte flori

Şi azi am plâns
Gândindu-mă din nou
La tine şi la
Trandafirii tăi
Am învăţat franceza toată
Şi zi de zi ascult Dassin:
"Et si tu n'existai pas
Dis moi pourquoi j'existerai?"

Şi mâine dacă
O să mai plâng
Din nou
Am să învăţ
Franceza toată
Şi o să ascult
Iar Joe Dassin
Şi o să scriu
Poate
Vreodată
Romanţa omului
cu trandafiri

poezie de Adina Pietrosanu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem de dragoste scris neglijent într-o zi oarecare

cum îţi mişcai şoldurile, de la o
margine la cealaltă a zării
luna se unduia şi ea a dorinţă
plutea în aer vraja carnală taina
mai trecea în goană tropăind
şi un pâlc de fluturi
apoi cai cârduri cârduri
şi copitele lor de fum
cu potcoave de ger loveau în cer
cu potcoave de fier
bântuiau câmpia
dar şi amintirile copilăriei
şi herghelia de mânji
din oasele luminii
hârjoana lor
Doamne, câtă bucurie!

priveam de sub pruni cum tulbură tihna
doi guguştiuci
şi dintr-odată ştiu
că dacă uiţi să mă strigi
nu mai exist

mi se umezesc palmele
de atâta aşteptare
de atâta singurătate de încremenire
de tristeţe...
în lumina căpruie a ochilor tăi
noaptea îşi trăieşte ultimele ore
în cruntă umilinţă

cu picioarele goale răzvrătite
tu alergai în zigzag de-a
latul patului meu
alteori în cerc umbrind bucuria
de multe ori te pierdeai
şi dintr-odată ştiu că
cu fiecare regăsire
focul e mult mai înalt

ce galbenă e rochia ta
verde şi nouă!
te înalţi şi umbra ta se lăţeşte
acoperă toată câmpia mea
de mine deja nu se mai ştie nimic
de cele mai multe ori mă ascund
în ziua de dinaintea naşterii mele
şi mă privesc cu duioşie
vai, fărâma de om
un boţ de aur rodit în câmpie
şi hălci mari de senin
se întindeau peste vie
atât de albastru
eu o sămânţă de piatră
fărâmă fragilă
de foc de duh de sihăstrie

străjerul îşi cântă plânsul în corn
cu lacrimi grele de ţărână
şi peste mirişte în zbor un inorog
răsar şi eu în brazdă în câmpie
îmi aduc aminte că a fost
să nu mă mai nasc
să rămân prizonier pe veci
clipei de tulburare a mamei
şi frica ei în exces de nebunie

trosneşte în cer furtuna
frigul îmi sfarmă degetele fragile
şi în întunericul ce sta să vină
doar flacăra vai,
cum arde candela în mine
până la scrum

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă voi fi ucis de asasini de rând, şi în mod special de fraţii mei, ţăranii ruşi, tu, ţarul Rusiei, nu trebuie să te temi de nimic pentru copiii tăi, ei vor domni sute de ani în Rusia. Dar dacă voi fi omorât de boieri, nobili şi dacă ei îmi vor vărsa sângele, mâinile lor vor rămâne mânjite cu sângele meu, pentru 25 de ani şi ei nu-şi vor spăla mâinile de sângele meu. Ei vor părăsi Rusia. Fraţii îşi vor ucide fraţii, şi se vor ucide şi se vor urî şi pentru 25 de ani nu vor fi nobili în ţară. Ţar al pământului Rusiei, dacă vei auzi sunetul clopotului care îţi va spune că Grigori a fost ucis, trebuie să ştii asta: dacă rudele tale mi-au provocat moartea, atunci nimeni din familia ta, adică nici unul dintre copii tăi sau dintre rudele tale, nu vor mai rămâne în viaţă pentru mai mult de doi ani. Vor fi ucişi de poporul rus.

Grigori Rasputin în scrisoare (1916)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scumpă ţară şi frumoasă
O, Moldovă, ţara mea!
Cine pleacă şi te lasă
E pătruns de jale grea.

catren de Vasile Alecsandri
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Săraca mea ţară bogată
De mulţi... prea mulţi... ai fost prădată
Se zvârcolesc în morminte morţii
Te laşi prădată de toţi hoţii.

Române tu... din neam străbun
Cum poţi ca să mai rabzi acum
Să vezi copii cum îţi pleacă
Slugi la străini... fără de soartă.

Ajunge... atâta minciună
Românii iarăşi se adună
Vrem să trăim în ţara noastră
Să muncim glia strămoşească.

Se schimbă mereu prim miniştrii
Iar noi ne amăgim... ca proştii
Promit salarii..... pensii mărite
Dar la raft... toate-s iar scumpite.

Şi atunci nu avem altă salvare
Ieşiţi cu toţi cu mic cu mare
Repuneţi ţara pe picioare
Să aducem copii de peste hotare.

Haide, Moldovă... Bucovină
În ţară să facem lumină
Să punem ţara pe picioare
Nu să vărsăm lacrimi amare.

poezie de Mirela Tufişi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pribeagule

pentru că nu te-ai gândit
la moarte
când ţi-ai făcut casa în vârf de deal
vei fi bănuit de nesăbuinţă
că dintre zidurile strânse
greu te vor scoate
între scânduri fiind
vei auzi glasuri ce acuză
că ai fost visător între stele,
îţi vor afla datorii şi pricini
copiii rătăciţi şi pe cei nenăscuţi,
câinii pe lanţ vor tăcea
dar ei nu vor avea linişte
până nu vor spune că ai fost de pripas
cu iubiri pierdute sub colbul de lună,
faptele bune se vor şterge,
nu vei fi singur te vor însoţi
norii din priviri mohorâte,
bocitoarele în cuvinte sărace te vor spăla,
ca nişte
becaţe la marginea drumului
ce scormonesc iarba,
ei vor da de pomană straiele tale
să nu te uite satul,
peste pânza albă când te vor trece
vor ca tu cuminte
să mergi în constelaţii
unde nici răsărit nici noapte
nu vei cunoaşte.

poezie de Ovidiu Cristian Dinică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Colindele de mătase

De ce îmi cânţi colinde?
Sunetul lor e de mătase
Catedralele gotice îşi au lumina lor
Uneori ochii noştri sunt prea sensibili sa vada lumina
Sau prea încărcaţi de umbră
Inima e ca un basm trist
Reflecţia luminii e umbră în pietre
Trebuie să mă dezbrac de cămaşă şi să plec
Am văzut în ochii tăi tot... obrajii de copil
Îngeri nesupuşi, somnul, catedrala rămâne închisă, Pentru restul zilelor de sărbători.
Spalăţi mâinile în trandafiri
Argintul ce curăţă apa, aruncă-l
E atâta lumină, încât cuvintele s-au făcut lumină.

poezie de Lorin Cimponeriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu stii...

Nu vreau să mă trezesc
într-o zi bătrână cu toată pleiada de
spaime că vei rămâne atârnat de fotografia
cu care adorm şi-mi alung îngerul
să te sărute în fiecare noapte,

mi-am dat voie să alerg desculţă
după paşii tăi hai hui
printre străzi fără nume,
trebuie să-i aduc în lumină
fără să-i persecut că lipsesc de lângă mine,

tu ştii,
nu mi-aş lua rămas bun de la fructele necoapte
pe care de altfel
le-am aştepta sfioşi să se coacă,
apoi ne-am împletici cu gustul lor
până ne-am transforma într-un copac
ce sprijină cerul.

aşa,
până nu devin o senilă incurabilă
de amabilităţi banale,
am să te caut în aceeaşi mare
în care mi-ai sedus mâinile şi gleznele,
ştiu că te voi găsi,
mi-am agăţat un umăr de aripa
unui fluture din care ţi-ai luat culoarea

stiu sigur că eşti,
mi-a fost de ajuns să mă încolăcesc peste gândurile tale,
te aud cum mă strigi peste ape,
peste frunze,
ca pe femeia din sângele tău,
din inima ta,
din copacul crescut până-n cer,
din fluturi,
din cuvinte.

Tu ştii că nu mori niciodată.

poezie de Ioana Bolba
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zimbrii

Zimbrii pădurilor prăfuite
De aducerile aminte
Îngenunche timpului-ieri.
Vuieşte pământul sub copitele lor,
Gânduri se-ascund, plâng şi dor...
Închid ochii... Înnouratele pleoape
Plutesc peste ale clipelor ape.
Nuferi îndepărtaţi inundă zarea pustie...
Muguri de păpădie.
Tăcere apoi... aceeaşi cenuşă.
Plouă peste frunţile pudrate cu rouă.
Inorogi scormonesc
În schiţa pământului-mâine
Un alt colţ de prezent....
Amazoana luminii aruncă
Ca un văl de mireasă,
O mătasă albastră...
Se-ncinge cu brâul curcubeului-tată.
Ce zi minunată!
Este o zi sau este numai un vis?!
Zimbrii pădurilor prăfuite
De aducerile aminte
Au adormit...
Stânci şi râpe adânci
Şi un singur uliu cu chip de om,
Suferind de nesomn.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!