* * *

Când mor părinţii, nu le vinde casa,
Ei au trudit în Raiul lor cel sfânt,
Din când în când, mai pune-acolo, masa,
Păstrează-le bucata de pământ,

Când mor părinţii, nu te duce-n pripă,
Să calculezi cât iei pe truda lor,
Ci construieşte încă o aripă,
Şi ai să vezi că nu le-a fost uşor,

Păstrează demn, tot ce a fost frumos:
Masa, la care-ai stat, cu trei picioare,
Lampa ce arde încă, lin, duios,
Covorul, patul, cele trei ulcioare,

Aşterne iute, scoarţele din lânâ,
Mâinile mamei te vor mângâia,
Şi stai pe prispa veche, chiar bătrână,
Să mai asculţi concertul din vâlcea,

Hai, scoate apa toată din fântână,
Să primeneşti izvorul înfundat,
Mama şi tata te vor lua de mână,
Te vei simţi la fel ca altădat,

Mai dă cu var, copile, pe pereţi,
Să îi păstrezi curaţi, ca pe-o icoană,
Părinţii tăi au devenit peceţi,
Nu alerga, dup-avuţii, în goană,

Nu aştepta, rugina să le rupă,
Deschide porţile, la casă, largi,
Toţi îngerii te vor veghea, ascultă,
Vei fi înconjurat numai de magi,

De ce nu vii? Ai tăi mereu aşteaptă...
Ofteaz-atunci când văd că eşti absent,
Stau umbre triste, pironite-n poartă,
Nu vor să creadă-n visul desuet

De fapt, Părinţii nici nu mor vreodată,
Trăiesc în noi, sunt râu cu apă lină,
Sunt stele-aprinse peste zarea-naltă,
Sunt curcubeu, pe bolta cea senină,

Tu ia aminte: casa părintească
E locu-n care sufletul ţi-e rouă,
E vatra noastră veche, strămoşească,
Lumina ce se scaldă-n luna nouă.

poezie de Beatrice Silvia Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!