Călătorie în interior

În călătoria cea lungă în sinele tău
Sunt multe ocolişuri, locuri sălbatice, uitate şi nemarcate,
Unde şisturile alunecă primejdios
Şi roţile din spate aproape-atârnă deasupra prăpastiei
În momentul schimbării de direcţie, a punctului de pivotare.

Îmbrăţişaţi-vă strâns, feriţi-vă de pietrele care cad.
Găuri spărgând drumurile, măguri bătute de vânt, canioane,
Pâraie umflate vara de aversele care se năpustesc peste văile înguste.
Trestii aplecate de rafalele vântului şi-ale ploii,
Cenuşii din cauza iernilor lungi, cu tulpinile arse de verile târzii.

Sau poteca îngustându-se,
Şerpuind în sus spre şuvoaiele cu pietre ascuţite,
Arinul şi mesteacănul de munte,
Mlaştina vie a nisipurilor mişcătoare,
Drumul închis în cele din urmă de-un molid prăbuşit,
Hăţişurile întunecându-se,
Viroagele urâte.

poezie clasică de Theodore Roethke, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Peste orice munte trece o cărare, chiar dacă nu este văzută din vale.

citat din Theodore Roethke
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe pământul amar

Pe pământul amar
drumurile au vise
labirintice, drumuri bătute de vânturi,
parcuri înflorite-n penumbră şi-n tăcere;

bolte adânci, scări sprijinite de stele;
locuri ale speranţei şi-ale amintirii.
Mici siluete-n trecere, surâzând,
jucării melancolice pentr-un om bătrân;

imagini prietenoase...
acolo unde drumul coteşte printre flori
şi unde imaginare făpturi
ne arată drumul... departe...

poezie clasică de Antonio Machado, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cad perseide

Cad perseidele din cer,
Pe un Pământ în agonie,
De unde vin e un mister,
Spre ce zări zboară nu se ştie...

Cad perseide peste tot,
Peste iubire, peste ură,
Peste bunic, peste nepot,
Peste îngheţ, peste căldură...

Şi-or mai cădea steluţe mii,
Căci Universu-i generos,
Din ale cerului tării,
De sus se prăvălesc în jos,

Dar ca şi visele deşarte,
Chiar de trudesc pe drumul lung,
De fericire nu au parte,
Mereu la ţintă nu ajung...

Cad perseidele din cer,
Pe un Pământ în agonie,
De unde vin e un mister,
Spre ce zări zboară, nu se ştie...

poezie de Eugen Ilişiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scrisoare

Pe unde-au fost cocorii se revărsară corbii.
Eu tot mai ştiu poteca bătută de-amândoi;
Scântei de amintire mocnesc în spuza vorbii —
Un pom îşi lăcrimează cele din urmă foi.

Cu noi pe nesimţite s-au prăbuşit frunzare,
Şi e o destrămare şi un deznodământ
Că visul, o nălucă de ceaţă, piere-n zare
Şi sufletul, cu ploaia, s-absoabe în pământ.

Sunt pânză de paianjen pe depărtări deşarte.
Surpările din lume cu zburături m-ating
Cărbuni aprinşi prin neguri, ce cad în ape moarte,
Cad stelele din urmă şi-n gândul greu se sting.

poezie celebră de Nichifor Crainic
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Păstrez şi presimt

Firesc... şi verile se duc,
La tâmple toamnele-mi usuc
Şi iernilor... tot căutând culoare,
Le cânt cu primăveri ispititoare.

Păstrez aroma toamnelor din vie,
Pentru-a plăti, iar, iernilor simbrie
Trei primăveri nebune şi ploioase,
Cu tine... înc-o vară să mă lase.

Presimt asprimea iernii, viforoasă
Şi-o primăvară super de frumoasă
Ce-i face semne unei veri şucare,
Când toamna pune vinul în pahare.

Rămân cu primăvara peste rând,
Deşi pot fi... cu verile... dansând,
Reacordând al toamnelor noroc
Cu albul iernilor ca un cojoc.

poezie de Constantin Triţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La ţărm

cu toate cele zece degete de la picioare
mângâi
forme
albe
negre
în pure culori sau numai tentative
sub ape străvezii
pietre aplatizate sau rotunjite
ce tremură apoi se înalţă
surprinse se ating numai sau se depărtează
cad una peste alta
se amestecă
se aşază cercuri în locuri altele de până acum
peste nisipul mişcător ce fierbe cu bule albe
pentru a se pierde în valul
pregătit din larg pentru atingerea ţărmului
într-un ultim sărut tulbure / nelămurit amestec de nisip şi piatră/
lăsat pe malul ce mai înaintează câţiva centimetri
câtă vreme apele se retrag limpezite
prinse de glezne în cercuri lucitoare
preţ de o privire inundând oglinda
în care tălpile alunecă spre afund şi chipul
e dus departe de ţărm
corabie
suflată de vântul
ce aspiră doar a fi vânt

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Într-o zi

ca o lămâie e gustul pe buzele mele
movile de ceaţă mi se scaldă-n cale
prin defileu trec uimiri
făcând tumbe în vale
esenţa din trestii şi sălcii
urcă pe-o scară de lună
săgeţi din albastru cad peste stele
sub arc se ascunde dragostea vieţii mele
cuvintele ei sunt rotunde
mişcătoare de cer şi de frunze
într-o zi vom suspina împreună
sub spaţii goale de vânt

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Valul

cu toate cele zece degete de la picioare
mângâi forme albe negre în pure culori sau numai tentative
sub ape străvezii
pietre aplatizate sau rotunjite tremură fug de sub picioare
apoi se înalţă
surprinse se ating numai sau se depărtează
cad una peste alta se amestecă se aşază cercuri
în locuri altele de până acum peste nisipul mişcător ce fierbe
pentru a se pierde în
valul
pregătit din larg pentru atingerea ţărmului

într-un ultim sărut tulbure
lasă pe malul ce mai înaintează câţiva centimetri
un nelămurit amestec de nisip şi piatră
câtă vreme apele
se retrag limpezite
prinse de glezne în cercuri lucitoare

nimeni nu înţelege mişcarea pietrelor
preţ de o privire fiecare crede într-un val
ce i-ar aparţine inundând oglinda în care tălpile alunecă spre afund
iar chipul
e dus departe de ţărm corabie
suflată de vântul ce aspiră doar a fi vânt

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oamenii se cern

Oamenii se cern,
Fire de nisip în bătaia vântului,
Atât de puţini pasageri statornici,
Atât de mulţi călători
Furaţi de griji, de compania altor priviri,
Plictisiţi probabil de acelaşi decor
În căutarea altor poveşti cu oameni
Care se vor cerne şi ei,
Flori bătute de vânt, duse-n depărtări,
Păstrând ascunsă
Umbra parfumului de odinioară.

Oamenii se cern
Istoviţi de clipele tăcute
Ce trec peste visele lor
Tot mai îndepărtate,
Tot mai uitate
Şi tot mai neîmplinite.

Oamenii se cern;
Din strălucirea prieteniilor de altădată
Viaţa-i transformă în nişte străini cu nume cunoscute,
Rătăciţi în amintiri.

Oamenii se cern.
În cele din urmă
Îţi vor rămâne aproape
Cei care te-au purtat în suflet,
Mereu.

poezie de Ovidiu Scridon
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţinuturi străine

Sus în cireşul din curte oare cine
S-a urcat, ce copil, dacă nu mititelul de mine?
M-am ţinut de ramuri strâns, cât am putut de bine,
Şi-am privit spre ţinuturi îndepărtate şi străine.

Am văzut grădina din vecini cu ochii mei,
Împodobită cu fel de fel de fori pe-alei –
Şi multe alte locuri de pe lumea asta minunată,
Locuri pe care nu le mai văzusem niciodată.

Am văzut cum pe râu valurile se perindă
Şi cum apa-i este cerului de-oglindă;
Drumul plin de praf, galben ca o funie de ceapă,
Cu oameni tropăind către oraş în grabă.

De-aş găsi un pom mai înalt, un pom aparte,
Aş putea privi încă mai departe,
Acolo unde râul, umflat de alte ape,-n mare
Se strecoară fericit printre şalupe şi vapoare,

Unde, oriîncotro apuci, drumul cu dichis
Te duce direct spre insulele din Paradis;
Acolo copii iau prânzul când au chef
Şi toate jucăriile sunt vii, făcute din sidef.

poezie de Robert Louis Stevenson,1850-1894, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ieri a plouat cu elefanţi

Ieri, la tine a fost furtună şi pe dinafară şi dinăuntru.
Deasupra ta s-au adunat nori cenuşii şi a plouat din ei cu elefanţi, tot cenuşii.
Au căzut din cer peste tine şi peste gândurile tale şi le-a făcut muci.
Tu te–ai supărat pe elefanţi, dar n-au nici o vină.
I-a luat şi pe ei vântul pe sus şi i-a paraşutat în mintea ta.
Au nimerit în povestea asta, nu din voia lor.
Cădeau săracii de la înălţime cu fundul în gândurile tale profunde şi ascuţite.
Unii nu se mai ridicau deloc.
Alţii se sculau cu fundul zdrobit, urlând de durere şi alergau disperaţi în toate direcţiile pe la tine prin cap, până au dărâmat tot.
Te-au ciuruit. N-a mai ramas neuron pe neuron.
Dar, ca după fiecare furtună, acum e soare.
Poţi să te apuci să reconstruieşti. O să-ţi ia ceva timp.
O gândire relxată, calată pe activităţi domestice ar fi mai potrivită.
Fără idei profunde şi chestii ascuţite, care să le rupă fundul la elefanţi.
Există reviste, există radio, există TV, ai de unde alege. În fond, ai atâta cacao în jurul tău.
Şi poate, următoarea furtună nu va mai fi daună totală.

poezie de Bogdan Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumina vine din spate

Printre noi se strecoară umbra,
lumina vine din spate
scăpată după norul viclean
din partea de apus zilei
pe unde fug ploile vieţii,
pământul se deschide cu bucurie
şi aleargă de sub paşi.

Cerul se-ntunecă şi alunecă peste păduri
ca o haină cenuşie fără mâneci,
mă-ntunec şi eu, te privesc în ochi,
în ei totuşi rămân raze sclipitoare
în irisul ca un cerc de foc
din care sar scânteile iubirii
şi-mi luminează drumul.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ani, pribegie şi somn

Anii se vor lungi
încet, încet, cu tot mai mari paşi
de la oraş la oraş.
Mă opresc cu ochii în huma săracă,
mi se pare că anii aceştia
de osteniri fără zare,
de rătăciri şi aureole amare,
vor ţine până la urmă,
ca un vânt ce mă-mbracă
şi-mi zvântă fiinţa.

Acestui cutreier nu-i chip să-i dărui
temeiul promis
şi mersul de-un mal să-1 anin,
subt călcâie
nu se iveşte ţărâna şi piatra
ce mi se cuvin.
Cum steaua nu are deasupra mea
nici un nume,
n-o pot ruga
nici să se stingă, nici să rămâie.

Pân' la cercul de miazănoapte,
unde auzi scârţâind în viforniţă
osia bolţii, umblat-am prin feluri de locuri.
Subt semn capricornic
răzbii printre pinii cu umbra zgârcită.
Seminţii, pretutindenea altele,
aprind alte focuri,
şi soarele-mpinge alt orruc.
Fâlfâind ca din steaguri cu
zariştea-ntreagă,
soarta îşi face cu mine jocul potrivnic.
Un negru noroc prin văzduhuri străine
îmi ţine de strajă,
nu mă dezleagă.

Văd anii crescând şi paşii lungind
peste toate văile, muchile, iernile, verile,
peste toate clopotele şi toate tăcerile.
Podişul m-alungă, şesul mă cere, tot altul.
Singură vatra nu mi-e-ngăduită,
şi cum aş slăvi scânteia-mpământenită,
cenuşa şi pravila, fumul - înaltul!

Stau acu iarăşi cu faţa spre ţară.
Întoarcerea va să rămână un vis,
să nu calc o nespusă poruncă
sau poate fiindcă făpturii aşa-i este scris.
Numai noaptea, în fiece noapte,
somnul mai vine,
sosindu-mi din depărtatele plaiuri
mi-aduce un pic de-ntuneric,
ca un pumn de ţărână din patria mumelor,
din cimitire de raiuri.

poezie celebră de Lucian Blaga din La curţile dorului (1938)
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

sau

totul a pornit ca un strănut
ca o privire… spre închipuire

am lăsat inima pe foaie şi un vânt din senin
mi-a închis caietul –
luminiţe iradiau spre înafară din profil
din momentul acela n-am avut linişte
iar drumul înaintea mea doar praguri, praguri
cu dreapta strânsă – un pumn de litere
le-am azvârlit spre est şi înapoi…
precum semănătorul
am tras apoi cu dinţii, cu mâinile-amândouă
de caiet să-l deschid, să prindă măcar
o literă, să încolţească în ţărâna lui albă
o poezie
sau inima mea

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Mariana Fulger
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suntem.... asemenea unei căruţe sau unei caleşti.... care circulă pe un drum simbolizând viaţa sau, mai degrabă, Calea Vieţii. Drumul pe care circulă Caleaşca este unul de pământ. Ca toate drumurile de pământ, el are, de o parte şi de alta a sa, hârtoape şi movile, pietre, urme şi şanţuri. Gropile sau locurile mai ridicate şi pietrele sunt dificultăţile, loviturile vieţii. Urmele sunt schemele deja existente pe care le preluăm de la alţii şi pe care le reproducem. Şanţurile, mai mult sau mai puţin adânci, reprezintă regulile. Limitele peste care, dacă trecem, negreşit vom primi o pedeapsă.... Acest drum are uneori curbe care împiedică vizibilitatea sau, alteori, traversează zone de ceaţă sau de furtuni. Toate sunt etape ale vieţii noastre, de-a lungul căreia "ne rătăcim" sau ne este greu să vedem clar ori să anticipăm un obstacol, căci nu putem zări nimic din ceea ce se află "în faţă".

citat din Michel Odoul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec de vagabond

Un vânt îmi bate-n inimă, un foc mă arde în călcâie,
Sunt sătul de pietre, de beton şi de tramvaie care hârâie;
Mi-e dor de depărtări, de ce se află dincolo de orizontul mării,
De ţărmuri bătute de furtuni sălbatice, ajunse la capătul răbdării.

O, eu o să dispar de-aici, voi părăsi larma-acestor străzi gregare,
Evadând acolo unde, la catarg, pe vergă se-întinde vela-n soare;
Acolo unde, ancorate, dansează iolele pe val cu prova-n vânt,
O, voi pleca, voi pleca curând, am cu mareea care pleacă legământ.

La început voi auzi cum sună briza mării, cum cântă albatroşii,
Sunetul făcut de brizanţii care de navă se izbesc, voioşii –
Cântecele venind dinspre cabestan şi curgând peste covertă, ape....
Apoi, sufletul meu va şti că sunt unde-am dorit sau foarte-aproape.

Sunt bolnav de-atâtea pietre şi beton, sufletu-mi bolnav, vă zic,
Râvneşte la mările vântoase, verzi, la ţinuturile lui Moby Dick.
Şi voi fugi, voi fugi de zgomotul făcut de roţi, de-a zidurilor râie,
Pentru că un vânt îmi bate-n inimă, un foc mă arde în călcâie.

poezie de John Masefield, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poema-i poveste şi drumul îşi poartă

Cuvintele mele se-aud din verandă
din restul de aripi tăiate,
uitate în giulgiul curat de olandă
ascuns printre haine purtate.

Trăirea aceasta un murmur de gânduri
alunecă albă pe ramuri
cu paşii de gheaţă ascunşi printre rânduri
în focul ce arde la geamuri.

Din goarnă se-aude cum sună pădurea
pe brazda de stele-nflorită
şi-n inima vieţii înfige securea
în versul ce-mi este ispită.

Poema-i poveste ce drumul îşi poartă
pe jarul de noapte şi zi
împinsă-n trăirea prea vie din soartă
prin anii albaştri târzii.

poezie de Manuela Cerasela Jerlăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul cântecelor ploii

Cântecele ploii încă mai răsună
în adânc de pietre ce s-au risipit
peste lutul aspru dintr-o văgăună
care nu cunoaşte zori sau asfinţit.

Slabele ecouri, ca de liturghie,
poartă-n ele nume-n timpul de apoi,
care le promite, întru veşnicie,
limpezimea rece-a apelor din ploi.

Viaţa le priveşte, îmbrăcată-n verde,
urcă pe o stâncă, trece prin eter,
uită răsăritul şi-n amurg se pierde,
fără să-şi regrete timpul efemer.

Din adânc de pietre, într-o văgăună,
cântecele ploii încă mai răsună.

sonet de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O toamnă necesară înlăuntrul fiecăruia

Noi am rostit toate acele cuvinte; dar, pentru drumul
pe care vom apuca, cuvintele

nu pot forma un plan. Nu exista altă pregătire, fără de numai
harul divin. Greşelile mele

au stat ascunse. Cineva ar putea numi aşa ceva pregătire!
Am un strop minuscul

de cunoaştere în sufletul meu. Îl las să se dizolve în oceanul tău.
Sunt atât de multe primejdii în el.

Înlăuntrul fiecăruia din noi este o toamnă continuă. Frunzele noastre
cad şi sunt duse de vânt

peste ape. O cioară cu picioare negre croncăne
despre cele trecute. Apoi,

generozitatea ta revine: primăvară, aburi, inteligenţă,
parfum de zambile şi trandafiri,

şi de chiparoşi. Iosif s-a înapoiat! Iar dacă tu nu simţi în
tine prospeţimea lui

Iosif, atunci, fie a lui Iacob! Plângi şi apoi râzi. Nu pretinde că ştii
ceva, dacă nu ţi s-a întâmplat ţie.

Este cu necesitate ca oamenii să moară – atunci Isus respiră din nou.
Foarte puţine plante cresc pe pietre ascuţite.

Fii ţărână. Fii cenuşă, astfel ca florile de câmp să urce
acolo unde te afli. Ai fost

de piatră prea mulţi ani. Încearcă ceva diferit. Cedează.

poezie clasică de Rumi, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Două vieţi

Vieţile noastre,
două pâraie, cu albii bine croite,
revărsându-şi preaplinul
din beţia ploii care-a trecut.
Libere, undeva pe bărăgane,
şuvoaiele se îmbrăţişează.
Pentru câtă vreme însă?!

poezie de Ioana Voicilă Dobre
Adăugat de Girel Barbu
Comentează! | Votează! | Copiază!