Ţinuturi străine

Sus în cireşul din curte oare cine
S-a urcat, ce copil, dacă nu mititelul de mine?
M-am ţinut de ramuri strâns, cât am putut de bine,
Şi-am privit spre ţinuturi îndepărtate şi străine.

Am văzut grădina din vecini cu ochii mei,
Împodobită cu fel de fel de fori pe-alei –
Şi multe alte locuri de pe lumea asta minunată,
Locuri pe care nu le mai văzusem niciodată.

Am văzut cum pe râu valurile se perindă
Şi cum apa-i este cerului de-oglindă;
Drumul plin de praf, galben ca o funie de ceapă,
Cu oameni tropăind către oraş în grabă.

De-aş găsi un pom mai înalt, un pom aparte,
Aş putea privi încă mai departe,
Acolo unde râul, umflat de alte ape,-n mare
Se strecoară fericit printre şalupe şi vapoare,

Unde, oriîncotro apuci, drumul cu dichis
Te duce direct spre insulele din Paradis;
Acolo copii iau prânzul când au chef
Şi toate jucăriile sunt vii, făcute din sidef.

poezie de Robert Louis Stevenson,1850-1894, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acolo unde mintea nu se teme

Unde mintea nu se teme şi fruntea este ţinută sus;
Unde drumul cunoaşterii e liber;
Unde lumea nu este fragmentată de înguşti pereţi domestici;
Unde vorbele vin din adâncimea adevărului;
Unde truda-şi întinde neobosită braţele spre perfecţiune;
Unde râul limpede-al raţiunii nu se pierde-n deşertul trist al rutinei mortale;
Unde mintea este îndrumată de Tine-n deschiderea largă-a gândului şi-a acţiunii –
Acolo, în acel paradis al libertăţii, O, Tată al meu ceresc, trezeşte ţara mea.

poezie celebră de Rabindranath Tagore, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Concurs

După rugăciuni fierbinţi,
Şi-alte multe stăruinţi,
Am văzut venind în zbor
Berzele, la cuibul lor.

Şi cum au de obicei,
Să se-aşeze cu temei
Peste hornul casei sus,
M-am gândit la un concurs.

Să-ncropesc şi eu ca ele,
Din răchite şi nuiele,
O casuţă pentru mine,
Cât mai iute şi mai bine.

Şi m-am pus curând pe treabă,
Ele-n zbor şi eu pe grabă,
Şi-am făcut cum ne-am propus:
Un cuib jos şi unul sus.

Acum n-aş putea să spun
Care cuib este mai bun,
Dar privind acolo sus,
Cred că nu le e de-ajuns!

Ia priviti la cuibul lor,
Cum stau doar într-un picior
Părând foarte multumite...
Şi-au făcut un pui cuminte.

poezie pentru copii de Mioara Anastasiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

I-am spus creaturii doritoare din mine

I-am spus creaturii doritoare din mine:
Ce este acest râu pe care vrei să-l traversezi?
Nu sunt în calea lui călători – şi nu există cale.
Vezi pe cineva mişcându-se în jur sau căutând adăpost?

Nu există râu – şi nici barcă – şi nici barcagiu.
La fel, nu există nici parâmă de remorcare şi nici edecar.
Nu există pământ, nici cer, nici timp, nici vad!

Nu există alt trup – şi nici minte!
Crezi că se află un loc unde sufletul va fi mai puţin însetat?
În această absenţă mare nu vei găsi nimic.

Deci, fii puternic, intră în propriul trup;
acolo vei găsi teren solid pentru picioarele tale.
Gândeşte-te la asta cu toată atenţia!
Nu pleca în alte locuri.

Kabir spune: Trebuie doar să renunţi la toate gândurile
care privesc lucrurile imaginare
şi să stai ferm în ceea ce eşti.

poezie de Kabir, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Os

1
Eu dintotdeauna am încercat să aflu
ce este sufletul
şi unde se ascunde,
şi ce formă are;
şi-astfel, săptămâna trecută,
când am găsit pe faleză
acel oscior din urechea
unei balene-pilot care, probabil, a murit
acum câteva sute de ani, m-am gândit
că poate m-am apropiat
de un secret şi că aş putea scoate un înţeles
din acel oscior.

2
Ciocănaşul este partea cea mai durabilă-n timp
din noi toţi, oameni sau balene;
de forma unei linguri,
cu un căuş roz,
odată, demult, aflat în capul unei înotătoare pline de viaţă,
s-a alăturat celor două surori
din casa auzului;
avea doar cinci centimetri lungime
şi m-am gândit: sufletul
ar putea fi ceva asemănător,
la fel de dur, la fel de necesar –

3
şi, totuşi, insignifiant.
Lângă mine, marea cenuşie
deschidea şi închidea uşile valurilor,
eliberând iarăşi şi iarăşi
acel vuiet al talazurilor care ridiculizează timpul;
am privit prin întunericul fosforescent al apei,
dar n-am văzut nimic;
însă, aşa cum ştim cu toţii, nisipul auriu
este acolo la fund,
deşi ochii noştri nu l-au văzut niciodată,
nici mâinile noastre nu l-au atins.

4
Nisipul pe care l-am fi strecurat
printre degetele mâinii – fapte,
certitudini;
iar ce este sufletul, de asemenea
cred că nu voi şti niciodată.
Oricum, mă joc la hotarele cunoaşterii,
ştiind cu adevărat că
partea noastră este să nu ştim,
ci doar să privim şi să atingem, şi să iubim;
acesta este drumul pe care am mers,
calmă şi împăcată,
prin lumina pal-trandafirie-a dimineţii.

poezie de Mary Oliver, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Magia apei

Departe de lumina din care m-am născut,
Străbat o lume nouă, mă scurg spre neştiut,
Mai lin sau mai năvalnic, privind spre locuri noi
Ce ştiu că vor rămâne departe, înapoi.

Sunt locuri ce mă-mbie şi-atunci încerc să stau
Cât pot de mult în ele, să hotărăsc ce vreau,
În limpezimi să caut sfârşituri de poteci
Şi-apoi, c-o nouă forţă şi simţurile reci,

Să îmi urmez făgaşul, săpându-mi maluri noi
Spre văile cu soare în luturile moi,
Rostogolind în cale şi stânci şi pietre tari,
Ducând cu mine viaţa şi-ai undei băjenari.

Spre ce şi către cine? – nu ştiu, şi chiar de-aş şti,
Ar fi doar pentru mine, căci n-aş putea vorbi,
Iar legile naturii nu sunt un amănunt:
Sunt magice şi-mi pare că eu... doar apă sunt.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce v-ar păsa?

Doamne, niciodată!
Genunchii mei nu au putut săruta
pământul,
fără să fiu Eu!
Eu sunt nimeni, efemer, dar...,
ai mei, Bunicul, Străbunicul şi Răstrăbunicul sunt acolo!
În ţărână. Eu încă sunt aici!
Sper că, aici, încă mai este un loc curat!

Am şters mult până aici!
M-am şters şi pe mine
şi
aici oare mai pot ramâne Om?
mai departe mai am şi alte...,
ca să văd ce voi mai fi?
Mulţumesc pentru cei puţini care m-au citit din suflet.
Mâ înclin în faţa lor,
sincer,
dacă au simţit cu adevărat ceva
din cuvintele mele, aiurea inşiruite!
Mulţumesc pentru, că citiţi aceste rânduri!
Dacă nu, pentru mine nimic nu are sens,
sau nu mă luaţi în consideraţie!
Eu sunt un nimic, dacă nu sunt capabil
să
îmi dau seama că nimicul nu există!
Asta am simţit, şi, sincer, asta am scris!
De fapt cui îi pasă? De ce v-ar păsa?

poezie de Viorel Muha (august 2009)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Satul meu

În satul meu, ce-l port şi azi în gând
La fel cum se gătea în primăveri,
Mă furişez adesea ascultând
Bobocii alintaţi de-un soare blând
Cum se deschid de bucurie-n meri;

Cobor apoi pe râu, din deal, izvor,
Doar să clătesc în ape cristaline,
Stârnind mireasma pâinii din cuptor,
A morii piatră, ca să mă strecor
Prin lanul verde, crud, iarăşi în mine;

Azi-dimineaţă roua m-a trezit
Când îmbăia de zor o ciocârlie,
Dormeam pe câmp, trifoi, de ieri cosit,
Însă un nor, spre casă m-a gonit
Şi cât de-aproape-am fost atunci de glie,

Iar ca s-ajung mai repede în sat,
Pe a fântânii roată m-am rotit
Şi-n stropi, apoi, de ploaie m-am uscat
În lutul prispei ce l-am încălţat
Când prima oară-n viaţă am păşit;

Dar astăzi, furişat pe lângă soare,
Mă legăn în clopotniţa bătrână,
Vestind în bronz de clopot, sărbătoare:
E vineri, este “Vinerea cea mare ”
Când cuiu-a sângerat în a Lui mână,

Însă de Paşti, voi fi lângă Isus,
Din ochii lui să mă aprind lumină,
Să ard încă un an pe unde-s dus,
Rugându-L să mă ia acolo sus
Când lacrimile cerii-mi se termină,

Acolo unde dorul nu mai doare,
Şi lanu-mi cântă doinele la nai,
Acolo unde dragostea izvoare
Şi merii mei se bucură în floare,
În satul ce e gura mea de rai.

poezie de Valeriu Cercel
Adăugat de Valeriu Cercel
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din înalt

Din înalt priveşti la mine
Tu steluţă lucitoare,
M-aş urca şi eu la tine
Dar tu eşti în Carul Mare.

Aşa cum priveşti atentă
Mă simt extrem de fericit,
Învăluit de starea mea latentă
Pe care tu mi-ai dăruit.

Mai am puţin şi voi pleca
Spre ceruri veşnice, de unde,
Voi privi apoi la lumea mea
Şi-n suflete eu voi pătrunde.

Mă las de vise legănat
Uitând că mai exist pe lume,
Căci steaua asta m-a chemat
Spre ea, dar când anume?

poezie de Mihai Leonte
Adăugat de Mihai Leonte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când începi o carte – un roman – de multe ori e ca şi cum ai intra într-o lume nouă, într-un ţinut pe care nu l-ai mai văzut. Căci lectura prezintă mare asemănare cu voiajul. Uneori, chiar după primele pagini ale unei cărţi, ai impresia că, de-abia coborât din hotelul în care ai descins în cursul nopţii, te găseşti într-o calmă dimineaţă de vară, pe străzile unui oraş în care n-ai mai pus niciodată piciorul, în locuri şi aspecte noi şi totuşi familiare, printre oameni care-ţi sunt străini, dar faţă de care nu te simţi, tu însuţi străin.

citat din Eugen Herovanu
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oare sunt eu?

apusuri ce cresc în ochii mei
în cerneluri de roşu
acolo unde se deschid
zăvoare de lumină?
sunt eu acolo sus…
unde pana vulturului fulgeră zări
sau în mine şoptind
tainice colinde?
sunt trecerea timpului
atunci când...
picur încet tăceri de copil
din timpul trecut
prin mine?
când am adormit la sânul tău
dăruindu-mi vis de nebunii
oare sunt eu...
ploaie de curcubee în furtuni
când scriu în seri târzii
cuvinte cu picuri pe ferestre
gândidu-mă la tine?
sunt eu....
clipa din căuşul palmei tale
strâns întinse
aburii treceri de după furtună
eu…
clipe ce trec tăcute ce nu ştiu răspunsul?
oare sunt eu?

poezie de Viorel Muha
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fuge în jurul

fenomenelor extreme şi ridică din umeri
ca şi cum ar fi ceva neînsemnat
toate drumurile duc acolo fără să pară
înfricoşat în timp ce alţii vin din alte locuri
să vadă aceste defecţiuni climatice
luate din filmele science-fiction
este o înzestrare particulară care permite
fenomenele alea rupte de realitate
el apare acolo când cerul se întunecă
miroase a vin acru şi ploaia bate pământul
cu furia unui nebun scăpat din cămaşă
apoi începe vântul să fluiere şi să-şi facă
mendrele cu ridicarea obiectelor
în calea lui se învârt până şi acoperişurile
după ce le duce unde are chef le izbeşte
de copaci sau de pământul îngrozit

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi cu asta ce-am făcut?

Ne-am trezit din hibernare
Şi-am strigat cât am putut:
Sus Cutare! Jos Cutare!?
Şi cu asta ce-am făcut?

Am dorit, cu mic, cu mare,
Şi-am luptat, cum am ştiut,
S-avem nouă guvernare?
Şi cu asta ce-am făcut?

Ca mai bine să ne fie,
Ne-a crescut salariul brut,
Dar trăim în săracie?
Şi cu asta ce-am făcut?

Ia corupţia amploare,
Cum nicicând nu s-a văzut,
Scoatem totul la vânzare?
Şi cu asta ce-am făcut?

Pentru-a câştiga o pâine,
Mulţi o iau de la-nceput,
Rătăcesc prin ţări străine?
Şi cu asta ce-am făcut?

Traversam ani grei cu crize,
Leul iar a decăzut,
Cresc întruna taxe-accize?
Şi cu asta ce-am făcut?

Totul este ca-nainte,
De belele n-am trecut,
Se trag sforile, se minte,
Şi cu asta ce-am făcut?

Se urzesc pe-ascuns vendete,
Cum nicicând nu s-a văzut,
Ţara-i plină de vedete,
Şi cu asta ce-am făcut?

Pleacă-ai noştri, vin ai noştri!
E sloganul cunoscut;
Iarăşi am votat ca proştii,
Şi cu asta ce-am făcut?

poezie celebră de Constantin Tănase
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Brazda proştilor

Departe, în câmpia română, un car căra un grup de proşti
tras de doi boi năclăiţi, mugind ca doi balauri.
Strigau nătângii prin ceaţă să sperie frica,
să fugă frigul în baltă şi mocirlă, departe...

Tot prin acele locuri am văzut generaţia mea cum dispărea,
am văzut cum haoticul cosmopolit se îmbăta de albastrul cerului...
cum cercul...
am văzut tinerii noştrii disperând de durere urcaţi pe garduri,
cum din gurile lor ieşea un lapte negru
fetid de juma' de secol,
din tălpile lor sânge coagulat de spaimă,
din ochii lor nişte stele cu parfum de diamant,
din ei nişte codrii milenari veştejiţi...
în căruţa sărăcăcioasă ca din marea migraţie americană
pe Orinoco, pe Mississipi, pe Rin,
pe Nil, pe Dunăre, pe Volga; peste tot,
de parcă din ei, în mersul molcom sincopat,
orice iluzie se topea.
O lume care uitase...
O lume care uitase...
Am văzut uitate aceste ruine tinere,
unde am pierdut naivităţile,
neputinţele...

Boii soioşi târau, istoviţi de greutatea plugului,
de roţile mari, pline de mocirlă,
de gălăgia proştilor care-i suduiau...
Acolo departe
era o secundă din coşmarul acelui scriitor
îngrăşat în dulceţuri vestice,
o clipire de dispreţ proletar-intelectual,
o relicvă caldă de spaime şi incompetenţă...

unu scoase o damigeană din maldărul de boarfe aruncat în coş,
o cinsti spre cer şi ceilalţi
împleticind urări de emoţie inflamabilă
încolăcindu-se în dezgustul nătângilor...
cinstea în taină către nămol
înfiorat nu de tăria ameţitoare cât de
ameţitoarea roată brăzdând drumul
către raiul promis...

poezie de Sorin Oancea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A doua veghetoare: Ţara asta întreagă e foarte tristă... Cea în care am trăit înainte era mai puţin deprimantă. Seara şedeam la fereastră şi torceam. Fereastra dădea înspre mare şi câteodată întrezăream o insulă depărtată... Adesea mă opream din tors; doar priveam în larg şi parcă uitam să mai trăiesc. Nu ştiu dacă eram fericită. Nu voi deveni acum ceva ce probabil nici n-am fost vreodată...
Prima veghetoare: În altă parte nu am văzut marea niciodată. Acolo, de la fereastră, e singurul loc de unde se vede marea, şi se vede atât de puţin din ea!... În alte ţinuturi e frumoasă marea?
A doua veghetoare: Doar marea din alte ţinuturi e frumoasă. Cea pe care o vedem ne umple de nostalgie după aceea pe care nu o vom vedea nicicând...

replici din piesa de teatru Marinarul, scenariu de Fernando Pessoa (1913), traducere de Dan Costinaş
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Paşi prin suflet

dimineaţa adun roua timpului
de pe podeaua cerului
ploua aprig peste lume
ploua cu tăceri, în cine
cine vine, dacă vine
pe aici şi pentru cine
mă ard picăturile reci
cad peste mine, cad şiroaie
pe unde vii, pe unde uneori mai treci
în suflet e adâncă tăcere şi eternă durere
ce tristă este seara când număr
picăturile de gânduri ce se scurg în amurg
am risipit eternitatea pe alei proscrise
nu întreb, oricum nu am pe cine
din lipsuri şi nimicuri fel de fel
am ales fericirea de a nu fi fericit
dezlipind cuvinte nepotrivite
de pe pereţii ruginiţi ai sufletului
pe prag am aşezat doar un cuvânt
îl caut neîncetat de mii de ani
ochii mă dureau, de privit în gol
i-am aruncat în nămol
am păşit mai departe
mai trist, de mine, de toate...
în casă plouă, la nesfârşit

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pui de pom şi pui de om

Un sâmbure de pom
Prinde viaţă din pământ.
Din pântece, pui de om
Către viaţă-şi ia avânt
Când puiul de pom prinde rădăcini,
Puiul de om se joacă prin vecini.
Când puiul de pom, drept se înalţă,
Puiul de om se-alintă şi se răsfaţă.
Când puiul de pom prinde să rodească,
Puiul de om începe să iubească.
Când puiul de pom rodeşte din plin,
Puiul de om îşi făureşte destin.
Când puiul de pom nu mai este pui,
Puiul de om îşi construieşte rostul lui.
Când fostul pui de pom nu mai rodeşte,
Atunci, puiul de om, îmbătrâneşte.
Când timpul pentru fiecare a trecut,
Pomul este vreascuri, iar omul... a tăcut.

poezie de Dumitru Delcă (22 noiembrie 2011)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îngerul albastru

Pe vremea când se întâmplau minuni
pe care, azi, le credem doar poveşti,
era un sat cu oameni harnici, buni,
pe care n-ai putea să nu-i iubeşti.

La margine de sat, curgea un râu
cu ape liniştite, iar pe mal,
treceau în şir căruţele cu grâu,
în râsete şi cântec de caval.

În vara-ceea chiar, s-a întâmplat
tot ceea ce am să vă povestesc,
şi-am să vă spun şi cum de am aflat:
din textul vechi pe care îl citesc.

El pare scris de-o mână de copil,
e scris cu pana, şi-i un scris frumos,
dar s-a mai şters în timp, şi-i dificil
să-i înţeleg limbajul curios:

"Trecâmd pe lângă râu, pe înserat,
mi s-a părut c-aud, de pe prundiş,
un sunet ca o zbatere, ciudat,
şi-am vrut să văd ce e, mai pe furiş.

Am mers tiptil şi-am vrut să mă ascund,
dar l-am văzut şi nu m-am îndurat
să-l văd luptându-se, din greu, pe prund,
în pânza de păianjen încurcat.

Era de un albastru ivoriu
şi strălucea-ntr-un fel de necrezut;
m-am aplecat spre el, şi-am vrut să fiu
salvarea pentru îngerul căzut.

Văzându-mă, s-a liniştit pe loc
şi-a aşteptat, cuminte, să-l salvez:
era întreg, căci a avut noroc
şi-am reuşit să îl eliberez.

Abia atunci, încet, şi-a îndreptat
antenele spre mine şi-a vorbit,
spunându-mi, pentru că l-am ajutat,
va ţine seama, şi mi-a mulţumit.

Şi-a arătat, apoi, un dar divin
şi s-a-nalţat spre ceruri într-un fel
ce m-a uimit, Am zis, într-un suspin:
"Voi fi şi eu un înger, ca şi el."

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Smoothness

Dacă le priveşti
precum nişte ace care conţin,
la capătul perforat,
o infinitate de alte ace,
fiecare având acelaşi vid,
din ce în ce mai mic,
Nu mai contează
unde te poartă femeile.

Sentimentul unei mulţumiri bruşte,
copleşitoare,
La fel când realizezi
Că înoţi cel mai bine
cu ochii închişi.

Uneori,
Te mai şi rătăceşti
în anumite săruturi:
Sunt acele sub-setări necunoscute
în care nu ştii cum ai ajuns
sau din care să ieşi fără să strici ceva.

Lasă panica să treacă:
Cu timpul, ca viespea prinsă între draperiile ferestrei hotelului,
Îşi va găsi singură drumul afară din tine.
Închizi iarăşi ochii şi simţi mângâierea uşoară a apei
Cum simţea mâna uscăţivă a lui Richelieu
Blana mătăsoasă a pisicilor perfide.

poezie de Traian Rotărescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Evadare din pat

Umbre şi luminiţe din bucătărie şi din salon se strecoară
Prin draperii, jaluzele şi vergelele de la fereşti,
Iar deasupra capului, traversând noaptea de vară,
Luminează milioane de aştri cereşti.

Nu sunt în niciun pom vreodată atâtea frunze, mii,
Nici oameni în biserică sau la vreun festival
Câte stele sclipesc pe-acoperişul lumii,
Făcându-mi cu ochiul în întuneric, amical.

Câinele Mare, Vânătorul cu centură* şi priviri şirete,
Carul Mare, Steaua marinarului* şi, roşie, planeta Marte
Sclipesc pe crugul cerului, iar vadra de lângă perete-i
Plină jumătate cu apă şi cu stele cealaltă jumătate,

Stele care mă urmăresc atent cu curios şi teafăr temei,
Ele văd cum mă strecor şi cum adorm în pat,
Nici în somn gloria lor sclipitoare nu părăseşte ochii mei –
Ceru-şi roteşte până-n zori aştrii în capu-mi fermecat.

* Vânătorul cu centură – constelaţia Orion.
*Steaua marinarului – este vorba de Steaua Polară, un astru care nu apune şi nu răsare niciodată, ea indică nordul geografic şi are o poziţie fixă, toată bolta cerească rotindu-se în jurul ei. Este un simbol al speranţei, al direcţiei şi al curajului, al credinţei că întotdeauna marinarul va găsi drumul către casă. Mulţi navigatori au această stea cu cinci colţuri, fiecare colţ fiind jumătate umbrit şi jumătate luminat, tatuată pe corp.

poezie clasică de Robert Louis Stevenson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unde?

Auzi cum şuieră prin frunze
Îngălbenite nostalgii
Plutind spre undeva, confuze?
Tu unde pleci? De unde vii?

A vieţii toată frumuseţe
E undeva, mai spre apus...,
Când toamnei eu îi dau bineţe,
Tu unde eşti? Unde te-ai dus?

Când vântu-n ramuri mai foşneşte
Spunând povestea lui, şoptit,
Şi frunza-n pom iar rugineşte,
Tu unde eşti? Unde-ai pornit?

E linişte şi se aude
Doar frunza care s-a uscat,
Te caut, dar nu eşti niciunde...,
Unde te-ai dus? Unde-ai plecat?

Sunt străzile tot mai pustii
Şi vânturile tot mai reci,
În nopţile lungi şi târzii
N-am să te-aştept, dacă mai pleci...

poezie de Florentina Mitrică (16 octombrie 2018)
Adăugat de Florentina Mitrică
Comentează! | Votează! | Copiază!