Casa părintească privea spre dealurile împădurite din faţă, după cortina cărora îmbiau: pădurea însăşi a Cătămăreştilor, gârla pădurii şi iazul cu insula din mijloc, unde în tovărăşia fratelui, cititor al lui Robinson, desfăşurau războiul împotriva broaştelor, urmat de răsunătoare victorii, de care studentul de la Berlin îşi va aminti cu nevindecată melancolie. Aici şi-n aceşti ani binecuvântaţi ai copilăriei se încheagă iniţierea poetului nu numai în farmecele naturii şi-n tainele firii: (Mama-i ştia atâtea poveşti, pe câte fuse/Torsese în viaţă... /Deci ea l-au învăţat/Să tâlcuiască semne ş-a păsărilor spuse/Şi murmura cuminte a râului curat), dar şi-n puritatea originară a vieţii de ţară, a cărei complexă cunoaştere copilul o soarbe de timpuriu şi de la izvor. O şezătoare, în miez de iarnă, cu fete stând pe ţolul aşternut în jurul focului, întreţinut de vreascuri, şi dărăcind lână ( Când crivăţul cu iarna din nord vine în spate), îl ţine treaz până ce jarul cu mirajele lui incandescente şi basmele de pe tărâmul celălalt îl strămută în împărăţia viselor, la pieptul mamei, ce, surâzând, îl veghează...

Perpessicius în M. Eminescu- Opere alese
Adăugat de Avramescu Norvegia-Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cobor şi urc

Când toţi ceilalţi consultă ceasul,
Eu timpul mi-l măsor cu pasul,
În metri... de secunde îl parcurg,
Din zori de zi şi până în amurg.

Eu somnul mi-l măsor în vise,
Ce-s după pleoapele-culise,
Şi-ascund o noimă de poveşti,
În care simt cum mă iubeşti.

Dorinţa mi-o măsor prin fapte,
Şi-n miez de zi, şi-n miez de noapte.
Din toate, câte am râvnit,
Doar prea puţine am reuşit.

Eu gândul mi-l măsor prin riduri,
Şi îl aştern pe filă-n rânduri,
Păşind pe strania mea cale –
Cobor la deal şi urc la vale.

poezie de Mihai Vîlcu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când a venit pe lume fratele meu cel mic, uliţa îl aştepta la poartă. El nu ştia nimic: era aşa de mic!
Căsuţa lui de atunci era un leagăn alb; palmele mamei erau singura uliţă prin care putea păşi; ochii mamei – singurele ferestre prin care putea privi. Pe-atunci ştia numai să scâncească şi se numea Scâncea-Voievod.
A trecut multă vreme până când, cu mâinile şi cu picioarele, a prins să meargă de-a buşelea prin molateca împărăţie a covorului.
Acolo a hoinărit, în voie, în tovărăşia unui mieluşel de lemn potcovit cu rotiţe, bucălat şi fumuriu la trup, ca un strugur de lână. Îl purta prin luncile de ţesături şi parcă mai degrabă mieluşelul era păstorul, căci el privea doar, iar copilaşul păştea covorul, mozolind.
Acolo s-a rătăcit prin codrul picioarelor de scaune şi de măsuţe, sălaş al urşilor, al lupilor, al tigrilor şi al altor sălbăticiuni de pâslă sau carton.
Acolo a privit cele dintâi păsări şi a ascultat cele dintâi ciripiri: muştele cu bâzâitul lor.
Acolo s-a trudit zadarnic să treacă dealurile taburetelor, pe sub care motanul îşi croia tunel. De câte ori coada motanului, fum alb, n-a încercat pornirea mâniei lui de floare!
Acolo i s-au minunat ochii, privind vântoasa pădure de aur a flăcărilor din sobă potolindu-se, prefăcută în toamnă arămie, moţăind scuturată în rodii de rubin şi adormind în cenuşă.

Ionel Teodoreanu în Uliţa copilăriei
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Piatra nisipului

Am învăţat aici să cred în lumină,
Să pun la-ndoială şi umbra şi norul,
S-adun în clepsidre şi viaţa şi dorul
Să fug îngrozit de tăceri şi rutină.

Am învăţat aici să trec peste margini,
Să rup din zăplazuri un bob de răcoare,
Să pun în izvoare un dor de izvoare
Să stâmpăr durerea cu flori şi cu pagini.

Am învăţat aici să-ngheţ în cuptoare
Şi-n norduri să-mi caut căldura cea grea,
În orice-nserare se naşte o stea
Şi-n orice lumină-i o stea trecătoare.

Am învăţat aici să cred în tăcere
Şi-n stropul de piatră trecut în nisipuri,
Căci toate în viaţă se fac din nimicuri
Şi apa în stâncă îşi află putere.

Am învăţat aici să fiu amintire
Şi-un loc de-amintire uitat în pridvor,
O clipă de-acasă, un nor, un răzor
Şi-o lume trecută prin foc şi iubire.

Am învăţat aici să cresc din cuvânt,
Cum creşte cuvântul din limba tăcerii,
Cum trece speranţa din lumea durerii,
Cum creşte ţăranul din Dor şi Pământ.

poezie de Gheorghe Văduva
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Carantină

În cel mai cumplit ceas al celui mai cumplit anotimp
al celui mai cumplit an pentru toată lumea
un om a plecat cu soţia lui din atelier.
Mergea – amândoi mergeau – spre nord.

Ea era extenuată de febra foamei, nu putea ţine pasul.
El a ridicat-o şi-a luat-o-n spate.
El a tot mers aşa spre vest, spre vest şi spre nord.
La căderea nopţii, sub stelele-îngheţate, au ajuns.

Dimineaţa au fost găsiţi amândoi morţi.
De frig. De foame. De toxinele unei întregi istorii.
Dar picioarele ei erau ţinute strâns la pieptul lui.
Ultimul puls de căldură a fost ultimul lui dar pentru ea.

Fie ca niciun poem de dragoste să n-atingă vreodată acest prag.
Nu-i loc aici pentru o inexactă
preţuire a graţiei şi a senzualităţii trupului.
Este doar timpul pentru acest inventar necruţător:

Moartea amândurora în iarna anului 1847 *.
De asemenea, tot ce-au suferit. Cum au trăit.
Şi ce există între un bărbat şi o femeie.
Şi-n ce întuneric poate fi cel mai bine dovedit.

* Referire la "Marea Foamete din anii 1845-1850.

Numai în cimitirul din faţa Bisericii Sf. Ana din oraşul Ballyshannon, cunoscut ca Cimitirul Sărmanilor, îşi dorm somnul de veci vreo mie de suflete care au murit în acea perioadă neagră.
Numele lor sunt necunoscute, iar mormintele nemarcate; există doar o placă memorială pusă în anul 1995. Ideea poemului este simplă, în vremuri întunecate a existat şi va exista umanitate.

poezie de Eavan Boland, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eşti Domnul suprem

Mă rog către Tine la ceasuri de noapte
În pleoapele-nchise mai stăruie somnul
Mă-nconjură îngeri şi tainice şoapte
Şi-n toate şi-n totul eşti Domnul.
Iubirea mea urcă spre Tine şi creşte
Îşi scutură frunzele veştede somnul
De cade o floare o alta-nfloreşte
Că-n totul şi toate eşti Domnul.

De trece o vară e alta ce vine
Şi iarna din stele de-şi scutură somnul
Eu ştiu că şi iarna e parte din Tine
Şi-n toate şi-n totul eşti Domnul.

poezie de Adriana Cristea (4 aprilie 204)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Condensatul...

. sorb permanentul existenţei din lumea ce mă înconjoară
mai sorb şi harul excelenţei din cea sortită să mă doară
şi trec prin spaţiu şi prin vreme spre lume aia, viitoare
cu arhetipuri şi extreme în care nimeni şi nimic nu moare

şi-n care-i numai veşnicie şi permanentă ambianţă
şi gol ce naşte energie din morfogena-i rezonanţă
iar lutul stă în nemişcare iar nemişcarea într-o găoace
din care naşte când un soare, când hăuri dure şi rapace...

şi-n care nu există moarte şi-n care nu există viaţă
doar fluctuaţii când deşarte când lungi când doldora de ciaţă
şi-n care-i condensată firea mai zis-a lui einstein şi bose
şi în esenţă fericirea-i un câmp cu floricele roze...

poezie de Iurie Osoianu (9 septembrie 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

39

Când a început războiul cel mare
i-au pus o mitralieră în mână şi l-au trimis pe front.
dar el, neînţelegând nimic, a rămas pe loc
cu arma în mână.

În jurul lui mureau oameni şi se năşteau morminte
în jurul lui durerea îşi construia regat
în jurul lui frica moşea monştrii.

El nu a tras în nimeni şi niciun glonţ nu l-a atins.

Când s-a oprit războiul,
l-au găsit nemişcat, cu arma plină, nearmată şi rece,
cu ochii goi, neînnoptaţi şi reci,
cu inima goală, bătând în van, bătând a moarte.

L-au judecat conform legilor războiului
şi l-au numit trădător, fricos, mucos, puţoi,
mână moartă,
mort.

I s-a interzis să treacă pe sub arcul de triumf
şi a fost şters de pe toate listele cu participanţii la război;
apoi a fost condamnat să nu moară
până nu va trăi ororile altor 41 de războaie.

El nu a înţeles nicio clipă ce se întâmplă în jurul lui.
În sinea sa, trăia deja de-o viaţă,
un război ridicat la puterea 41.

Războiul cu sinele său surdo-mut.

poezie de Romeo Aurelian Ilie din Patruzeci şi unu. Eu, surdo - mutul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Epictet

Cine e omul de nebiruit?
E numai cel pe care nu-l clinteşte
nimic din ce nu stă-n puterea lui.
Numai acesta-i cel ales.
A-nvins în bătălia lui dintâi,
va-nvinge oare şi-n aceea care vine?
El n-a putut fi cumpărat cu bani:
dar nu-l va caştiga cumva femeia?
În miezul zilei şi-n mijlocul lumii
s-a-mpotrivit victorios:
oare va şti să stea-mpotriva şi-n toiul nopţii, singur?
Va fi el fără de răgaz potrivnic
blestemului şi laudei şi faimei
şi defăimării şi la fel şi morţii?
Va şti el oare îndura, va şti răspunde
toate restriştile, toate tristeţile?
Va şti să biruie până şi propriul său vis?
Numai acesta-i cel ales.

poezie clasică de Ion Vinea
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zidiţi-vă casa...

Acum stai alături de-o blânda făptură
Sădită de Domnul în inima ta,
Iubeşte-o îţi zice şi Sfânta Scriptură
Cum Isus iubit-a Biserica Sa.
Veghează asupra-i cu dragoste multă
Hrăneşte-o, -ngrijeşte-o şi nu-i face rău
Ea-ţi este supusă, în toate te-ascultă
Şi trupul ei gingaş e chiar trupul tău.

Porniţi, deci, de mână uniţi pe vecie
Şi unde e unul să fie-amândoi,
Ce Domnul uneşte aici o să fie
Unit şi în ceruri şi-n viaţa de-apoi.

Te luptă cum Iacov c-un înger anume
O noapte întreagă luptat-a din greu
Şi-n zorii de ziuă aprinşi peste lume
Binecuvântare i-a dat Dumnezeu.

Trăiţi, deci, cu Domnul în dragoste-adâncă
Iubiţi-vă-n Domnul, pe El să-L urmaţi,
Ziditi-vă casa cu Domnul pe stâncă
Şi-n casă cu Domnul la masă să staţi!

Amin!

poezie de Adriana Cristea
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Izvor de apă vie

(fragment)

Când Prier-alb, feciorul lui Tulnic Împărat,
Din casa părintească la taberi a plecat.
În alte lumi, să caute pierduta lui drăguţă,
A dat lui Prier-negru atunci o năfrămuţă
Şi-a zis: În toată ziua poţi şti de soarta mea!
Priveşte-mi năfrămuţa, şi tu când vei vede
Pe mijlocul ei dungă de sânge, dungă lată,
Să ştii, iubite Prier, că-s mort! şi zilnic cată
Năframa-i Prier-negru, iar când a opta zi
De sânge lata dungă pe mijloc o zări,
E mort! a zis şi-n clipă a-ncălecat feciorul.
Pe Vânteş, cal sălbatic, să-şi caute frăţiorul.
Găsindu-l într-o silhă de fagi, în stan schimbat,
La sfânta Luni se duce şi sfânta Luni i-a dat
Învăţ, să ude stanul cu stropi de apă-vie...
Aşa spun din poveste bătrânii. Din vecie
Aşa le-a rămas rostul în basme şi poveşti
Că mulţi viteji năzdrăvani şi fii împărăteşti
Cătau ori cu tovarăşi iubiţi ori numai singuri
Izvorul de apă-vie. şi spun că era-n crânguri
Acel izvor, în codrii vechi fără de cărări,
Şi-un monstru sta la pază, balaur ce pe nări
Şi gură vărsa flăcări, de foc avea plămânii.
Iar dacă vrei legenda, frumos o spun bătrânii,
Cum palidul balaur ajunse păzitor
Pădurii, cum izvorul ajunse-a fi izvor
De leac. Legenda asta eu vreau să ţi-o spun ţie,
Să vezi, ce mândru-i rostul din basm cu apă-vie!
..................................

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Calea vieţii

Să faci din viaţă, poezie
Şi dintr-o poezie, viaţă
Nu-i nici uşor, dar nu-i nici greu
Ca-n viaţă, totul se învaţă...
Mai greu e când apuci pe o cale
Şi dai mereu tot de răscruci
Te uiţi în faţă, te uiţi în spate,
Şi nu ştii pe ce drum s-apuci.
Noroc cu Bunul Dumnezeu
Care cu grijă ne veghează
Ne ocroteşte şi ne ajută,
Şi calea EL ne luminează.
Şi-n totdeauna ne îndeamnă
S-avem încredere în noi,
Şi să păşim pe drumul vieţii
TOT ÎNAINTE, nu ÎNAPOI.

poezie de Mariana Simionescu (4 ianuarie 2011)
Adăugat de Mariana Simionescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pribegie

De-ar şti fântâna mea din vale
Pe unde apele mă curg,
Ar prinde Luna între zale
Peste colină, în amurg,

Şi-n roata ei ar învârti
Şi Carul mic şi Carul mare
La poarta unde iasomii
Cândva mă alintau în floare ;

Le-ar umple-apoi cu amintiri
De ani bătrâna ei căldare,
Sub minunatele sclipiri
Aprinse-n cer, mărgăritare:

Mi-ar pune dulce, din cuptor,
Mireasma pâinii lângă sare
Şi laptele din sân, izvor,
Al mamei într-o-mbrăţişare,

Mi-ar pune lan de fân cosit
Cu primii paşi făcând cărare,
Şi-un zarzăr vesel, pârguit,
Sub triluri de privighetoare,

Un pumn de colb de vară-ncins
Din uliţele-acuma goale,
Şi lângă Crivăţul aprins
O pârtie-n omătul moale,

Mi-ar umple aurul curat
Din lutul prispei ars de soare,
Iar din şindrilă, picurat,
Argint de rouă lucitoare,

Din verdele-aguridei crud,
Rugini de toamne în ulcioare,
Iar din ogorul încă ud
O brazdă numai de sudoare,

M-ar aşeza printre feciori
Din satul meu în sărbătoare,
La hore şi la şezători
Lângă Mării şi Mărioare,

Iar la-nceput de Cireşar,
Când Taurul pe boltă-apare,
Mi-ar înălţa car după car
Spre ale viselor izvoare,

Ca-n seri tâtzii, cand sunt luat
De doruri printre gene-agale,
Să fiu aproape de-al meu sat….
De-ar şti fântâna mea din vale….

poezie de Valeriu Cercel
Adăugat de Valeriu Cercel
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tărâmul celor două lumi

Tărâmul tainic ce desparte
O lume-a ei de-o lume-a mea,
Nu este-al viselor deşarte
Ori al dorinţei de-a avea.

E-o-ntretăiere de hotare
În care lumea ei şi-a mea
Sunt ca un cer cuprins de-o mare,
Cu mine-n el şi-n mare, ea.

E-o lume-a gândurilor noastre
Îmbrăţişate-n necuprins,
Zburând în voie printre astre
Şi depărtări de neatins.

Tărâmul tainic ne uneşte
În tot ce am putea spera
Când visul nostru se-nteţeşte
Şi-n lumea ei, şi-n lumea mea.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Păreri de rău

pe ultima zăpadă am tăiat un puigan de cireş
crescut lângă un gard
dintr-o cireaşă scăpată poate
din ciocul unui graur
motivele erau atuncea beton
era destul de vânjos
şi nu dădea semne de floare
(aşa credeam eu)
neplodind de ce să-l mai las
în timp mi-ar fi crăpat
nearmata temelie de gard...

intru în grădină
burniţează e frig vântul bate din nord
o mare mâhnire simt când îl văd
aşa prăbuşit cu ultimele rămăşiţe de sevă
în zilele calde ale primăverii
anemic ce-i drept
dar totuşi a înflorit
îl ridic să-l duc la grămada de vreascuri
sus îl ţin cu toate puterile
recele vânt îl şi mă-ndoaie
îi smulge şi-mi aruncă în faţă
ploi de petale...
vâjâie vântul în toată grădina
şi-n crengile lui
bocet o fi ori sudalmă
un gând mă întreabă
ce-ai zice de-ai fi în locul lui
şi-n vuiet de vânt parcă aud
nenorocitule de ce m-ai ucis...

ca o zdreanţă mă simt
am ucis o speranţă...

poezie de Ioan Postolache-Doljeşti
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ecou de ani...

Ecou de ani se stinge în strigăt de cocori,
Ce tot mai sus, spre ceru-albastru se avântă,
Şi se topeşte precum noaptea se destramă-n zori;
Ca roua e, ce de pe flori încet se zvântă.

Doar amintirile dau ghes, alinător,
Cu umbra unui vis suav din tinereţe,
Ce lasă semne pe răboj, necruţător,
Şi ne răpesc câte ceva din frumuseţe.

Lin, zi de zi şi an de an, se rânduiesc,
Domol ne-ndreaptă paşii spre drumul de vecie,
Şi-n goana iute lacrimi, iată, ne ţâşnesc,
Că tot ce-a fost cândva, păcat, n-o să mai fie...

Dar sufletu-ţi mai este tânăr şi curat,
Chiar dac-a obosit şi uneori, mai geme,
Îşi ia elan şi zboară, şi scrie ne-ncetat,
Pe fila albă-a vieţii romantice poeme...

poezie de Mihai Vîlcu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă pierd

Mă pierd în apa unui râu,
Mă pierd în holdele de grâu.
Mă pierd pe plaja însorită
Şi-n pădurea adormită.
Mă pierd în iarna viscoloasă
Şi-n privirea-ţi luminoasă.
Mă pierd în toamna aurită
Şi-n frumuseţea ta iubită.
Mă pierd în tot ce sunt şi-n tot ce eşti,
Mă pierd atunci când mă iubeşti.

poezie de Dumitru Delcă (martie 2017)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamnă la final

O cană cu tămâioasă
de vin alb, scos din budană,
Pâinea aburind pe masă,
toate ne vorbesc de toamnă.
Toamnă este şi-n livadă.
Pomii şi-au schimbat veşmântul.
Frunze nu mai sunt să cadă,
Demult le-a scuturat vântul.
Soarele în nori se-ascunde,
Dimineţile-s brunate,
Crivăţul trimite unde,
Semn că iarna e aproape.
Toamna, anotimpul roadelor,
curând va pleca şi ea.
Vine vremea babelor,
Vine iarnă grea.

poezie de Dumitru Delcă (noiembrie 2017)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bătrânul ziarist

Acelui ziarist, lăsat, demult, la vatră,
La uşă, astăzi, nimeni nu-i mai sună
Şi-n curtea lui, cu flori de mătrăgună,
O, Domne, niciun câine nu-i mai latră...

Dar, uneori, pe drum, trece o şatră,
C-un urs care dansează pe jăratec,
El, ca şi ursul, a rămas ostatec,
Străin şi mut, în casa lui de piatră.

Priveşte-n ochii ursului, atent,
Şi retrăind cu ani în urmă, mulţi,
Când se dansa, pentru ceva "mărunţi"
În faţa hoţilor din Parlament...

Dansau şi pe jăratec, şi pe gheaţă,
Vai, nişte personaje indecente,
Pentru acele vremuri decadente,
Când ziariştii se plimbau pe... aţă!

El s-a ales cu jarul său din vatră,
Căci, n-a dat curs geambaşilor de ţară,
Hrănindu-se cu pâinea lui amară,
Cu demnitate-n casa lui de piatră,

Scriind cu foc, dar şi cu sânge-albastru,
Fără să-i pese, neam, de consecinţe,
De interesul său sau de tendinţe,
Şi iată-l, azi, trăieşte ca sihastru....

Simţind în sînge marele dezastru!

poezie de Dumitru Sârghie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeie

Vorbeşte, cântă ori... taci,
Femeie cu coastă de drac!
Şi-n rând, şi-n faţă şi spate,
Tu eşti stăpâna mea.
Dansează, priveşte ori... stai,
Femeie cu miresme alese!
Şi-n clipă, şi-n ceas de iubire,
Tu eşti în inima mea.
Porneşte, aleargă ori... veghează,
Femeie cu credinţă aleasă!
În dimineaţă, seară şi noapte,
Vorbe în rugă tu spui.
Întuneric, lumină ori... ceaţă,
Femeie, eşti o dulceaţă!
În doliu, mireasă ori... goală,
Tu-mi eşti licoare de viaţă.

poezie de Adelina Cojocaru (11 mai 2015)
Adăugat de Adelina Cojocaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ochii mamei

Era o iarnă timpurile şi bătea vântul peste viaţă,
Ne rebegise frigu-n casă, iar focu-n sobă se sfârşise,
Urla un vânt câinos în noapte şi era beznă peste vise,
In ochii mamei, plini de spaimă, era târziu şi era gheaţă.

În vară, adunasem vreascuri de prin pădurile uscate,
Dar iarna ni le-a ars pe toate cu gerul ei din miază-noapte,
Zăpada ne era cât casa şi lemnele erau departe,
Pădurea ne-o luase statul şi n-aveam lemne cumpărate.

Un crivăţ surd vuia din norduri şi dârdâiam de frig în casă,
Ne-acopeream cu ce da Domnul, dar casa ne era de gheaţă,
Trecusem doar de miezul nopţii, dar era ger spre dimineaţă,
Iar vântul ne gonea căldura şi ne simţeam goniţi de-acasă.

Simţeam, prin aer, ochii mamei cum tremurau în orbul nopţii,
Cei mici plângeau de frig, iar casa îşi scrijelea pe vânt fiorii,
Trosneau, sub greul iernii, ca nămeţii, sus, pe grindă, căpriorii
Şi nu ştiam ce ne rezervă, în acea noapte, cartea sorţii.

Dar mama a ieşit din casă, a luat securea şi o sfoară,
Zăpada a izbit-o-n frunte şi s-a deschis prin viscol uşa,
Din vatra fără foc în casă, s-a spulberat pe horn cenuşa,
Eram copil şi-mi era frică şi mă temeam că o să moară.

Mi-am îndesat pe ochi căciula, am luat cu mine târnăcopul,
Şi am plecat prin vânt cu mama la locul nostru de pădure,
Aveam cu noi doar disperarea, un târnăcop şi o secure,
Să scoatem din vâlceaua nopţii un lemn să facem iarăşi focul.

Opincile erau prea rupte, dormeam aşa, în pat cu ele,
Zăpada viscolea din ceruri şi ne-afundam în ea ca-n ceaţă,
Pădurea ne era departe, iar viscolul bătea din faţă,
Dar ochii mamei erau ageri şi străluceau ca două stele.

Era puternică şi bună, nu se temea de lupi, de moarte,
Pădurea ne-ascundea prin noapte şi ne ferea de vântul rece,
Mă-ncuraja să cred că-n viaţă tot răul tot în rău se trece,
Dar să fii om ca să poţi merge întotdeauna mai departe.

Am luat, în spate, cu eforturi, lemnul nostru din pădure
Tăiat adânc, în miezul nopţii, de sub pulpana de zăpadă
În aşa fel ca pădurarul, în zorii zilei, să nu-l vadă,
Căci n-avea voie nimeni lemnul său din codru să şi-l fure.

La ziuă, aveam foc în sobă şi-n casă era cald şi era soare
Coceam porumb uscat pe plită, priveam, tăcuţi, pe geam, afară,
Ştiam că, după-o iarnă aspră, va fi, din nou, o primăvară
Şi în ochii mamei noastre era iarăşi plină zi de sărbătoare.

poezie de Gheorghe Văduva
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!