Despre lumină

Cu aerul, când respirăm, strivim în noi lumini
Născute din lacrimile coroanei de spini,
Ne rugăm către Timp să ne lase în pace
Dar el, plictisit, în curcubeu ne preface.

Din verdele care urcă în noi, sevă păgână,
Şi se întoarce, înroşit pulsând din picior înspre mână,
Ne luăm îndrăzneala şi dezvăluim cântul,
Justificăm viaţa, sufletul care zboară cu vântul.

Iar dintre frunzele lucii care firav foşnesc
Prin anotimpul în care se îndrăgostesc
Alegem uitarea, amurgul, liniştea-i mieroasă,
Ne agăţăm de tristeţe ca păpădia de coasă.

Şi în setea lamei stârnită-n cruda lumină
Ne cufundăm gâtul strălucind fără vină,
Ne lăsăm privirea să ardă oarbă, absentă,
Să ducă-n uitare sufletul cu tot cu amprentă.

poezie de Nicolae Ler
Adăugat de Ler
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despre speranţă

(dacă sufletul tău ar putea să cânte,
dar el nu poate decât să spere!)

Speranţa pe care în suflet o porţi
Chiar şi numai de la uşă până la liftul blocului,
Acea speranţă îţi pune pe faţă mâinile
Construite din nisip
Ca să nu vezi valul oceanului ce niciodată
Nu se poate sparge
Cuţitul care se uită la tine
Atunci când, răsucindu-se pe călcâie,
Se înnoadă în jurul durerii
Şi sângele tău de culoarea cântecului
Pe care îl beau rănile-
Eu, pe lângă toate acestea, nu exist!
Aş putea fi confundat cu o cărămidă,
Cu o scânteie sau cu unghia ce uşor
Se rupe în uşă,
Aş putea fi confundat cu ceva care există,
Dar, pe lângă toate acestea, eu nu exist.
Şi tot aşa cum se lasă anotimpul,
Ca o înserare, încet, pe coapsele vremii,
Pe gâtul firav al vieţii din tine
Se prelinge lacrima transparentă,
Lacrima ce fără dorinţă se naşte,
Lacrima ce nici nu ştie când piere,
Lacrima prin care se vede undeva, aproape,
În aerul de lângă tine,
O inimă îmbrăcată în ghimpi
( Ca să poată sta un trup în jurul ei )
E trupul meu, dar eu nu exist!

poezie de Nicolae Ler
Adăugat de Ler
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unicul drum

unicul drum către cer alege paşii
din iarba uscată.
restul, prin eliminare se evită Armaghedonul
şi viziunea egalităţii între noi şi zei.

numai cuvintele rămân
fără dimensiuni, seducând spaţiul,
evadând fără a cere voie
într-o dimensiune astrală,
la care noi doar visăm.

într-o relativă abandonare,
printre şiraguri de stele,
lăsăm tinereţea scânteind în dorinţe
şi ne alegem cu cicatrici nevindecate
din tăceri şi nelinişti,
polenizând pământul cu iubiri trecătoare,
mistuindu-ne în capcane de lut.

apusul îşi aşază coroana de spini
şi palma mângâie vântul.

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nici vântul

luna e plecată la secerat
pe răcoarea nopţilor verii
privesc pe cer şi punctele de reper mă înşală
am poposit în carul mare

nu ştiu cum se mai conjugă verbele
în cuvintele care mă expun în palma câmpiei
tot ce mă împacă-n poeme
e râul cu mori dintre dealuri

tu mă găseşti la hanul cu sălcii
la care drumeţii se aşteptă
şi vine seara botezată-n culori de crepuscul
de adorm pe rând macii
botezaţi şi ei în sângele voinicului
în cristelniţa răsăritului de soare
încă din pragul înroşit al dimineţii

tu n-ai decât amintiri şi eu ţi le fac
să are prin suflet
ori să se împartă-n ispite
pe care nimeni nu le clinteşte
nici vântul

nisipul îţi vine în ochi dintre stele
şi aerul curge prin păr
mirosul rămâne-n mâinile mele
ca într-o cupă de vin busuiocul

tăcerea răscoleşte verdele din ochi
şi lasă urme
care nu se mai şterg

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În care din noi?

În care din noi
S-a sfârşit primăvara
În care din noi,
Frunzele au căzut?

Mă-ntreb ades când văd
Trecătorii pe stradă
Mult prea grăbiţi
Pentr-un rol efemer!

În care din noi,
S-a închis o fereastră
În care din noi
Nu mai râde-un copil?

Unde s-au dus acum
Amintirile noastre
De ce uităm să fim
Fericiţi pe pământ?

În care din noi,
Primii fulgi de zăpadă
În care din noi
Au căzut lăcrimând

Povestea te şi-a mea
E-o poveste banală
Jucăm un rol, şi-atât
Pe o scenă de lut!
În care din noi...

poezie de Stefan Băiatu (19 octombrie 2005)
Adăugat de Stefan Băiatu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noapte arsă

în noaptea prefigurată
smoală
înfiorătoare precum ultima moarte

vis dezmembrat cu răngi de sticlă
nenorocire abruptă plânsă de corbi
nedefinită prin timp
zboară

spaţii rostogolite în neant
distanţa dintre noi e un hău
privirea pătrunde prin crăpături universul
iar tu vei stinge lumina
care arde neîncetat
aerul

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu (5 octombrie 2011)
Adăugat de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sancturaniu

Iubito,
dacă Dumnezeu ar fi existat,
şi-ar fi privit în ochii tăi,
ar fi lăsat Raiul în grija Satanei,
să se odihnească puţin
în irisul ce-ţi descoperă sufletul
ca o apă de munte,
din care cu mult timp în urmă,
înainte să existăm,
Eros se cinstea
şi îşi spăla sufletul,
când astăzi noi, cei care privim
eternitatea din larg,
împreună cu Sfânta Micime,
ne dăm seama
că lacrimile curg din munţi
asemenea pâraielor din amintiri.

De ce aş fi lăsat întinderile
să se surpe între noi,
nici Dumnezeu n-ar fi ştiut,
dacă ar fi existat,
şi-ar fi înălţat un jgheab
din Iad până în sufletul tău,
să alunece toţi cei care au pângărit
sanctuarul de vise,
încolăcind mistere.

poezie de Ionuţ Popa (martie 2010)
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Leru-i ler

Sus pe cerul înstelat
Mândră stea s-a arătat
Şi cu flori de măr în mână
Se coboară peste stână

Leru-i ler

Într-un grajd sărac de lemn
Din cetatea Betleem
Într-o iesle-n rece scut
omnul lumii s-a născut

Leru-i ler

Celui care-adus lumină
Şi peste acest pământ
Pace de la Domnul Sfânt
Laudând pe cel din cer

Leru-i ler

Iar de către răsărit
Trei regi, trei magi au pornit
Lui Mesia de se-nchină,
Steaua Domnului lumină

Leru-i ler

folclor românesc
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cafeaua cu vis şi fum

Privirea mea, pierdută prin aburi de cafea,
e tristă, abătută, şi caută ceva
prin timpul interzis: întoacerea la vis,
la noaptea cea din urmă, în care ai venit
când umbrele îşi curmă conturul alungit
şi se petrec, în taină, spre lumea de mister,
îmbrac-o nouă haină, un dar trimis din cer,
şi-apar din nou, ca vis, şi totul e permis.

Sunt, încă, într-o stare în care n-am habar
de-a fost ca, din uitare, să mi te-apropii, iar,
sau te-ai crezut, prin timp, în vechiul anotimp,
în care ritualul din nopţile târzii
era iraţionalul atâtor nebunii
în care, cu plăcere, adânc ne-am cufundat,
iubire şi tăcere, atât cât ni s-a dat,
şi nu a fost un vis, iar noi ni l-am permis.

Privesc, tăcut, cafeaua ce, sigur, s-a răcit,
şi fumul de ţigară ce urcă... rătăcit.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Chipul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Verdele din semafor

El e timp care mereu ne iubeste
Cu ochii mari si fruntea lui lată
Privirea din timp nu ne ocoleşte
De gresim si noi iubim ne iartă

Ne îndeamnă tăcut pe o pistă
Iubire este în prezent si in viitor
Fără iubire nici timpul nu există
Este al vietii verdele din semafor

poezie de Vivian Ryan Danielescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zori

Ploaia din nou (caldă sau bună?) şterge amintirile toate.
Ploaie dezvelită sub stele fără cuvinte,
Dorul mi-l poartă către apele mute
Şi pentru glasul firav al iubirii
Cântecele urcă din nou, doborând iarna.
Peste golul rotit spre soarele palid
Mai cad picături pline cu sevă
Ca şi cum nu le-ar mai primi niciodată.
Ridic braţele cunună spre cerul umezit de lacrimi...
Aştept ca foşnetul vântului să surpe
Durerea plesnită de anotimpul trecut.
Mă aşez cu faţa către soare,
Deschid pleoapele şi-l privesc:
E sufletul tău legănat de arcuirea timpului,
Sufletul tău deşirat în vânt,
Ca-ntr-o mie de glasuri, chemarea,
Purtând-o către zori.

poezie de Corina Mihaela Soare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despre iubire

Nu ştiu dacă bobul de nisip
Se întinsese lângă mine leneş şi tăcut
Sau era umbra lui, răcoroasă şi zâmbind
În timp ce el mă privea din cer
Dar, acolo unde timpul seamănă
Cu gâtul prelung al unei girafe
Sau cu veninul şarpelui cu clopoţei,
Nu este important dacă respirăm aerul
Sau senzaţia transpiraţiei lui
Şi nici dacă iubim femeia
Sau ceea ce ne lasă ea să iubim
De fapt, dacă acolo nici noi
Nu ştim ce vrem să fim
Sau dacă ne vedem tot pe noi
Ori cu totul şi cu totul altceva,
Ce putem şti despre iubire!?

poezie de Nicolae Ler din Despre zile, nopţi, trecere... transcrieri din Cartea Sufletului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Setea de lumină şi credinţă

În Săptămâna Mare-a Paştelui
Ne adunăm cu gândul în Hristos
În mânăstiri, biserici, orişiunde
Izvorul de credinţă e frumos.

Ne adunăm ca frunzele în pom
Punând lumina soarelui în roade,
Ca pasărea la cuibul ei rotund
Când se întoarce din tărâmuri calde.

Ne adunăm cu dorul la izvorul
Cu valuri limpezi de pură credinţă,
Setoşi de-a înălţa prin osanale
Domnului un gest de pocăinţă.

Ne adunăm în Săptămâna Mare
În pragul Sfintei, Marii Sărbători,
Purificându-ne şi sufletul, şi trupul,
Împodobim altarele cu flori.

Şi, Doamne, iartă-mi îndrăzneala:
De-a aduna din lume, ca un mag,
Femeia care are ochi de stele
Pentru-ai dărui iubirea mea cu drag!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Notre Dame

La Notre Dame statuile ard sfinte
Istoria se zbate prin tunel
O rog să stea departe de lumină
Să nu rămână speranţa fără cer

La Notre Dame din turlă zboară păsări
Cu inima-n credinţă prin tristeţi
Se-aude cântul plâns de îngerul din oameni
Şi nu mai ştiu să număr iubirea dintre vieţi

Aş vrea să te ating să-ţi fac din rană ora
Pe care s-o opresc în turnul încă-n vânt
Dar bate dinspre ceruri un clopot de uitare
A sângelui prelins din trupuri spre pământ

La Notre Dame lumina arde urma
Privirea în genunchi sărută tălpi şi spini
Şi-îmbrac în neputinţă al zilei zor de mâine
Cu dragostea, credinţa înveşmântate-n crini
la Notre Dame...
...
Trăiesc în creier nu-mi amintesc războiul
Doar ura ambalată-n mucava
Şi-un soare blând pe străzile blindate
Ce apărau de galben umbra ta...

poezie de Ileana Popescu Bâldea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când timpul

Azi când timpul
E limitat cu noi
Şi noi limitaţi în timp
Prin comparaţii şi analogii
Cu dorinţe şi cu aspiraţii
Cu speranţele din noi
Până departe în aşteptări
Acum când timpul ăsta şui
Este puţin aproape infim
Şi total insuficient
Să căutăm o rezervă concludentă
Din alte emisfere
Fie ele şi cerebrale
Din alte universuri
Fie chiar imaginare
Pe canale de lumină
Să accesăm din timpul virtual
Care poate fi acel infinit
La care să ajungem
Pe care să-l prindem
Care să ne ajungă
Care să ne prindă
Să ne fie de prisos
În final fără de sfârşit.

poezie de David Boia (29 decembrie 2016)
Adăugat de David Boia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despre tristeţe

Atât de greu mi-e sufletul în trupu-mi
încât m-aş îneca fără să plâng
chiar şi-ntr-o lacrimă să mă răsfrâng
şuvoi de spini în doru-mi
să mă-nfăşor în mine însumi
s-aud verdele sângele chemându-mi
iar trupul meu cărare să îi fie-n crâng
şi liman în juru-mi
flori de colţ să strâng
e de-ajuns atât să rămân doar gând
printre alte suflete împlinit zburând...

poezie de Nicolae Ler
Adăugat de Ler
Comentează! | Votează! | Copiază!

Balada inimii

Într-o zi, în amurg, când cânta curcubeul
Ivit după ploaia călduţă de vară,
Ieşi dintre stânci, adulmecând, leul,
Dând foc preeriei cu ochii-i de fiară.

Pândi ce pândi, plictisit dar atent,
Ţinutul să-i fie liber de furi
Şi răcni cu mândrie, amăgit de moment
Prin lumina vorace a atâtor amurguri.

Mâncase. Sătul se uită la leoaică,
Iar ea înţelese cu puii să plece,
Să-i ducă-n arbuşti. Gata de joacă
Fugiră micuţii spre aerul rece.

Gasiră în iarba înaltă, ascunsă
O plantă ciudată cu spini sângerii,
Cu tulpina de focul lunii pătrunsă
Şi cu frunze rotunde şi zmeuríí.

Ochii lor de muştar priviră avizi
Întrebând arătarea ce vrea de la ei,
Dar planta creştea, cu spinii perfizi
Agăţată de sol, firavi stânjenei.

Doar vântul plutea între ei şi văzduh,
Plimbând prin amurg viaţa luată...
O singură inimă hrănise-ndeajuns
Patru inimi răzleţe bătând într-o ceată.

poezie de Nicolae Ler
Adăugat de Ler
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pantele

Dincolo de ceaţă, de vâjâitul motocicletelor te auzi
dincolo de umbrelă, strălucind cu dintele
ca un semafor, doar îţi aşezi preafericitul picior
undeva în ploaie, şi ea se preface pe loc în lumină
tu eşti aici tot, în această Sestă Fiorentină
tot la marginea totului, şi totul în ceaţă
tu eşti totul ce se preface că dă la tot viaţă.
Şi apoi, umbrele, aruncate pe ziduri, reclamele
umbre şi ele, alergând pe faţade ca nişte gândaci
hârjonindu-se în câmpul de maci al nimicului.
Căci, înlăuntru, nimic. Doar pante de lumină
făcându-se că înspre noi o să vină, pante
prevăzute de Dante. Numai că el n-a văzut
curba întunericului, ploaia şi ceaţa
cum au căzut.

poezie de Mircea Ţuglea din Jivina, divina, O rândunică în mall (2015)
Adăugat de Radu Ţuglea
Comentează! | Votează! | Copiază!

În loc să ne lăsăm influenţaţi de ce e rău în jur, trebuie să devenim, fiecare dintre noi, acele fiinţe suverane care impunem – şi în primul rând care ne impunem nouă, către noi înşine – să trăim conform cu acele valori după care tânjim şi care vor face din ţara noastră una în care chiar merită să trăieşti!

citat din Sandra Pralong
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lapidarium

ce ne-a rămas?
pământul pe care călcăm în vârful picioarelor
de teamă să nu trezim vârcolacii adâncurilor
cu ochi de lavă
aerul pe care îl respirăm din instinct
deşi ne preface în cenuşii stalagmite
zi după zi în timp ce tăcem
ici colo câte o inimă scăpată vie
din măcelul în paşi de vals.
încălziţi-vă la lumânările de paşti
inocenţilor vinovaţi
amintiţi-vă ziua de mâine
imaginaţi-vă ziua de ieri
ridicaţi din colb piatra lunii
apoi aruncaţi-o înspre fruntea
cerbului fermecat şi nemuritor
orbilor.

poezie de Maria Daniela Goea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Balada ţării

În umbra verzuie a apei frumoase
Care învolbură pământul şi cerul
Se-ntinde o ţară cu zări furtunoase,
Cu păduri care au frunza ca lerul.

Aici, anotimpuri vremelnic se-mpart
Zorind dimineţi cu roua-nflorată
Să lase soarele să le ţină de cald
Adiind peste ele cu raza-i bogată.

Aici, unde cresc ciutele, cerbii,
Unde lupii se strigă în grai românesc,
Strămoşii ne cântă din verdele ierbii
Dorind să revină în pas ostăşesc,

Să sfărâme blestemul care face din ţară
Să arate ca fraţii certaţi pe nimic,
Să împace-năuntrul cu ce e afară,
Să poată, iar, neamul nostru puternic

Să-şi aline duiosul şi straniul dor
Care-nvăluie oamenii ca un duh nevăzut,
Care pâlpâie serile în sufletul lor
Şi arde cumplit, în şoaptă, temut...

poezie de Nicolae Ler
Adăugat de Ler
Comentează! | Votează! | Copiază!