Cine dracu' mai e şi Tom Jones?

Mi-o trăgeam
cam de două săptămâni
cu o fată de 24 de ani
din New York – era
pe vremea grevei
gunoierilor, dar
într-o noapte
a apărut muierea mai în vârstă
şi-a spus, " vreau să-mi văd
rivala." a văzut-o
şi-atunci a spus, " o,
eşti o fătucă drăguţă!"
apoi ce-mi mai amintesc
sunt miorlăiturile de pisici sălbatice –
ţipetele şi zgârâieturile alea
scoase de animalele sălbatice,
sânge şi să ** ***...
eram beat şi în chiloţi.
am încercat să
le despart şi-am căzut
zdrelindu-mi genunchii. apoi
au ieşit pe uşă
şi-au coborât scările
afară-n stradă.
au apărut
maşini pline de poliţai.
un elicopter al poliţiei
se învârtea deasupra capului.

stăteam în baie
şi rânjeam în oglindă.
nu se întâmplă des
un lucru aşa splendid
unui om de 55 de ani.
a fost mai ceva decât
balamucul de la
Watts.
tipa de 34 de ani
s-a întors. era
****** rău
iar hainele-i erau sfâşiate
şi era însoţită
de doi poliţişti
care voiau să ştie ce şi cum.
băgându-mi picioarele-n chiloţi
am încercat să le explic.

poezie clasică de Charles Bukowski, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cioara şi marea

A încercat să ignore marea,
Dar aceasta era mai mare decât moartea, la fel cum era mai mare decât viaţa.

A încercat să vorbească mării,
Dar creierul i s-a blocat, iar ochii i-au tremurat ca în faţa unei flăcări.

A încercat să-şi apropie marea, să şi-o facă simpatică,
Dar aceasta a ignorat-o – aşa cum te ignoră un lucru neînsufleţit.

A încercat să urască marea,
Dar s-a simţit ca un răhăţel uscat de iepure pe o stâncă bătută de vânt.

A încercat apoi să fie măcar în aceeaşi lume cu marea,
Dar plămânii nu-i erau îndeajuns de adânci,

Iar sângele ei zglobiu nu a avea nici o relevanţă –
Asemenea unui strop de apă căzut pe o sobă fierbinte.

În cele din urmă,
A întors spatele mării şi a părăsit-o.

O fiinţă crucificată devine imobilă.

poezie de Ted Hughes, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul cu ochi frumoşi

când eram copii
era acolo o casă ciudată
cu jaluzelele
întotdeauna
trase
şi nu se auzeau voci
niciodată
şi grădina era plină de
bambuşi
şi nouă ne plăcea să ne jucăm printre
bambuşi
pretinzând că eram
Tarzan
(cu toate că Jane
lipsea).
mai era şi
un lac cu peşte
unul mare
plin cu
cei mai rotofei peştişori aurii
pe care i-ai fi putut vedea vreodată
şi erau domesticiţi.
veneau la suprafaţa apei
şi luau bucăţele
de pâine
din mâinile noastre.

părinţii
ne spuseseră:
"nu vă apropiaţi niciodată de acea
casă."
aşa că, desigur, exact asta
am făcut.
ne întrebam dacă locuieşte
cineva acolo.
au trecut multe săptămâni iar noi
n-am văzut niciodată
pe cineva.

apoi într-o zi
am auzit
o voce
din casă
"EŞTI O CURVĂ
AFURISITĂ!"

era vocea unui
bărbat.

apoi
uşa
casei s-a
deschis larg
şi bărbatul
a ieşit
afară.

ţinea în mâna
dreptă o sticlă
de jumătate de litru cu whiskey.
era cam de
30 de ani.
avea o ţigară-n
gură şi
era nebărbierit.
părul
nepieptănat
îi stătea vâlvoi
şi era
desculţ
în tricou
şi-n pantaloni.
dar ochii lui
erau
strălucitori.
scânteiau
în
lumină
şi-a spus,
"hei, micuţi
domni,
vă distraţi,
sper,
de minune, aşa-i?"

apoi a scos un
chicotit
şi a intrat
înapoi în casă.

am plecat,
ne-am întors
în curtea noastră
şi-am căzut
pe gânduri.

părinţii noştri,
am concluzionat,
voiau ca noi
să stăm departe
de acel loc
pentru că
nu doreau
să vedem un
astfel
de om,
un om natural
puternic şi
cu ochi
frumoşi.

părinţilor noştri
le era ruşine
că ei nu erau
ca
acel om,
de-aia
doreau ca noi
să stăm departe.

dar
ne-am întors
la acea casă
şi la bambuşi
şi la peştişorii aurii
domesticiţi.
ne-am întors
de multe ori
multe săptămâni
dar nu l-am mai văzut
şi nici nu l-am mai auzit
vreodată
iarăşi.

jaluzelele stăteau
trase
ca întotdeauna
şi era linişte.

apoi într-o zi
când veneam de la
şcoală
am văzut
casa.

era arsă
toată,
nu mai rămăsese
nimic,
doar fundaţia
contorsionată şi neagră
fumegând
şi ne-am dus la
lacul cu peşti
dar nu mai era
apă
în el
şi peştişorii
rotofei şi-aurii
zăceau morţi
acolo
uscându-se.

ne-am întors
în curtea noastră
şi-am vorbit despre
asta
şi-am decis că
părinţii noştri
le-au ars
casa
i-au ucis
au ucis şi
peştişorii aurii
pentru că totul
era prea
frumos,
până şi păduricea
de bambus a fost
arsă.

lor le fusese
teamă de
de omul cu
ochi
frumoşi.

şi
nouă ne-a fost teamă
atunci
că
de-a lungul vieţilor noastre
asemenea lucruri
se vor mai
întâmpla,
că nimeni
nu dorea
ca cineva
să fie
atât de
puternic şi de
frumos,
că toţi
ceilalţi niciodată
n-ar permite aşa ceva
şi că
mulţi oameni
vor mai trebui să
moară.

poezie clasică de Charles Bukowski, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

43

Babă-ta, când a murit tac-tu,
M-a întrebat de câţi ani este,
Şi i-am spus: 43.
- Ei, am visat la ursitoarele lui
Că eram peste Răculeţu
C-o albie mare în cap.
Şi-a trecut un cârd de gâşte sălbatice,
Peste mine, la deal.
Tot în deal, la apus.
Şi-am aplecat aşa albia, să mă uit în sus.
Şi-o femeie mi-a spus:
"Ei, nu te mai uita că sunt 43".
Gâştele alea sălbatice - anii lui.
Aşa a fost ursit.

poezie celebră de Marin Sorescu din La (L)ilieci, Cartea a doua (1977)
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintiri din burta mamei

Stăteam în burta mamei, solo,
Chircit, ca într-un sac...
Venea şi tata pe acolo,
Să vadă ce mai fac,

Dat tatii nu-i eram prea drag,
Căci mă-nghiontea, grăbit,
Şi, mă-mproşca, dintr-un ciomag,
Cu lapte covăsit...

Veni, apoi, un val tsunami,
Cu ape-nvolburate,
Şi, am ieşit din burta mamii,
Într-o maternitate...

Şi, cum eram zbârcit şi mic,
Cu toţii-au aruncat,
Priviri piezişe (spre buric?)
Şi-au zis că sunt băiat...

Apoi, hălăduind prin lume,
Trecut-au ani şi ani...
Am încercat să-mi fac un nume,
Dar, mi-am făcut duşmani...

De-atunci, cu o comandă scurtă,
Adesea sunt poftit,
Să intru iar la mama-n burtă,
Pe unde am ieşit...

poezie de Eugen Ilişiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unul dintre lucrurile care m-au făcut să vreau să devin actor a fost să văd în copilărie piesa lui Cehov, "Pescăruşul", când aveam 14 ani şi stăteam în Bronx. Au jucat într-o sală de cinema cu 15 oameni. A fost o experienţă uluitoare. Apoi, într-un restaurant pe o stradă vizavi de The New York Shakespeare Festival's Public Theatre. Actorii stăteau în jurul unei mese, sporovăind. Era ca şi cum ar fi existat acolo de sute de ani şi le-ai fi putut vedea rădăcinile, istoria, aduceau atât de mult cu o familie; cât de mult semăna cu ceea ce-mi dorisem întotdeauna.

citat din Al Pacino
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eugene: Ştiu despre ce vorbesc, Arlene! Tatăl meu se punea în genunchi şi o implora pe mama. Iar mama îl primea mereu înapoi. Nu am înţeles niciodată. Îşi acoperea vânătăile şi tăieturile şi îl primea înapoi. Pentru că o implora şi plângea. Şi acum mă întrebi ce s-a întâmplat după ce s-a întors.
Arley: Eu...
Eugene: Nu! Continuă! Ai spus că vrei să ştii ce s-a întâmplat cu mine, acum întreabă-mă!
Arley: Nu-mi place asta...
Eugene: "Te-a rănit, Eugene?" Întreabă-mă!
Arley: Te-a rănit?
Eugene (scutură din cap): Nu pentru mult timp. Am plecat până să fac 13 ani. Am fugit. Dar îmi era atât de dor de ea... A trebuit să mă întorc să o văd. Şi într-o noapte m-am întors. Acum, întreabă-mă ce s-a întâmplat. "Ce s-a întâmplat în noaptea când te-ai întors, Eugene?"
Arley: Ce s-a întâmplat?
Eugene: El era acolo. Beat. Ca de obicei. Doar că de data asta eu nu mai eram la fel. Aveam 16 ani şi nu îmi mai era frică de el. Şi când l-am privit în ochi şi i-am spus că dacă se mai atinge de ea o dată, o să-l omor, şi-a dat seama. Şi-a dat seama că nu mai exista pentru mine. Şi stau în faţa casei. Ţip, urlu ca să iasă mama. Nici măcar n-am văzut. Mă loveşte în cap cu o scândură şi îmi sângerează urechea. Şi mă târăşte. Mă târăşte în spatele casei în garaj. Şi pleacă. Un minut... cinci minute... nu ştiu. Apoi se întoarce. Şi mă stropeşte. Mă stropeşte şi nu înţeleg. Nu înţeleg de ce apa... miroase atât de urât. Nu înţeleg. Şi apoi o văd. Văd... o... o canistră de benzină. Canistra roşie din camion. (Plânge.) Şi se uită la mine pentru ultima oară... şi aprinde chibritul. Şi ultimul lucru pe care mi-l amintesc, pe care nu-l voi uita niciodată, sunt ochii lui. Ochii lui pentru că erau plini de o imensă... satisfacţie.
Arley (plângând): Îmi pare atât de rău...
Eugene: Nu! Nu! Nu-mi spune cât de rău îţi pare pentru mine! Spune-mi cum vei face ca să nu păţească şi Trevor acelaşi lucru!
Arley: Ricky nu ar face asta niciodată!
Eugene: Of, Doamne, Arlene! Nici nu trebuie s-o facă. Tot ce trebuie să facă este să nu-l iubească.

replici din filmul artistic Dă mai departe!
Adăugat de Liliana Ştefan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi s-a spus că eram un copil aproape grav, deşi plin de toate naivităţile acelei vârste. Mama mea mă iubea cu toată puterea unei naturi concentrate şi a unei vieţi care fusese tristă. Mi s-a spus că era o femeie înaltă, tăcută şi frumoasă. Ea suferise mult, căci multă vreme luptase cu cea mai grozavă sărăcie, lucrând zile şi săptămâni la o cuscutură, pentru care lua câţiva lei, căci bunica mea rămăsese fără mijloace. Numai mai târziu începu să aducă acasă ceva un frate al ei. Eu n-o ţin minte cum era la faţă, decât foarte vag. Am mai mult o impresie nelămurită despre fiinţa ei, despre esenţa ei sufletească, despre ceva cald şi lipit cu patimă de copilul acela, care azi sunt eu. Dar această impresie nelămurită a mea, adăugată cu cele ce am auzit despre ea, au alcătuit în mintea mea o fiinţă vie, pe care o văd: o fată tânără. Ea a murit la vârsta de 31 de ani, şi o văd ca o fată. Mama mea, acum când eu am 40 de ani, când sunt mai bătrân decât ea, îmi apare într-un chip foarte curios, pe care e greu să-l exprim. Mama mea este mai tânără decât mine.

Garabet Ibrăileanu în Amintiri din copilărie şi adolescenţă (31 iulie 1911)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rose (în vârstă): Au trecut 84 de ani...
Brock Lovett: Este în regulă. Încercaţi să vă amintiţi ceva. Orice.
Rose: Vreţi să auziţi ce am de spus, domnule Lovett? Au trecut 84 de ani, dar încă mai simt mirosul vopselei proaspete. Porţelanurile nu au fost folosite niciodată. În cearceafuri nu dormise nimeni. Titanicul era supranumit "Vaporul de Vis". Şi chiar aşa şi era.

replici din filmul artistic Titanic
Adăugat de Andreea Tanase
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: Deci, mama ta împlineşte mâine de abia 45 de ani... Era foarte tânără când ai apărut tu pe lume, în viaţa ei.
Lucian: Da, aşa e... Avea de abia 17 ani, era practic o copilă! N-am înţeles niciodată de ce s-a grăbit atât de mult, de ce s-a căsătorit atât de devreme; practic, nu existau motive.
Lia: Poate pentru că-l iubea prea mult pe tatăl tău şi n-a vrut să-l piardă.
Lucian: Probabil, dar... Avea doar 16 ani! Era pur şi simplu un copil! N-am îndrăznit niciodată s-o întreb de ce... Pentru tatăl meu, nu era deloc prea devreme, el e cu 11 ani mai mare ca ea. Dar putea să aştepte câţiva ani, măcar până la majoratul ei, dacă o iubea cu adevărat!
Lia: Poate, dar priveşte partea bună a lucrurilor. E mult mai bine că s-a întâmplat astfel!
Lucian: Mai bine? De ce? Care ar fi partea bună a lucrurilor, în toată chestia asta?
Lia: Pentru că, altfel, n-ai mai fi fost tu acum, aici, cu noi. N-ai fi putut participa la această misiune. Ai fi fost poate prea mic la data lansării. N-ai mai fi fost tu comandantul nostru!
Lucian: Mda... Cum să nu?! Ce pierdere dezastruoasă pentru voi! Mare scofală, nu-i aşa?!
Lia: Păi, mare, pentru că, cine ştie cine ar fi fost în locul tău şi cum s-ar fi purtat cu noi... Deci, o iubeşti foarte mult pe mama ta.
Lucian: Da, o iubesc, normal. Dar nu i-am spus-o niciodată, sau cel puţin nu-mi amintesc să-i fi spus şi nici nu m-am străduit să-i arăt acest lucru. De obicei, eram doar foarte încăpăţânat şi nu îi dădeam niciodată ascultare.
Lia: Nu mă surprinde deloc! Acest comportament te caracterizează, în general.
Lucian: Ah, te rog... Nu-i momentul să-mi aminteşti şi tu! Ce-ai vrea, am defectele mele...
Lia: Aşa e, le cam ai.

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Drumul pe care n-am apucat

Două drumuri se despărţeau într-o pădure aurie.
Îmi pare rău că nu le-am putut pe amândouă urma.
Şi, pentru că eram singurul călător, am zăbovit
Privind în lungul celui dintâi, cât mai departe.
Până acolo unde se pierdea sub pământ.
Apoi am apucat-o pe al doilea, ce nu era mai prejos.
Şi care poate era chiar mai îndreptăţit să-l străbat.
Căci era acoperit cu iarbă şi neumblat.
Deşi, trecând pe unul dintre ele,
Era de parcă le-aş fi străbătut pe amândouă,

Iar în acea dimineaţă se întindeau la fel:
Iarba lor nu era bătătorită de paşi.
L-am lăsat pe primul pentru o altă zi
Ştiind totuşi că, pornind pe unul dintre ele,
Cu greu m-aş mai fi întors vreodată.

Aşa voi povesti cu un suspin
Cândva, peste ani şi ani:
Două drumuri se despărţeau într-o pădure, iar eu
Am pornit-o pe cel mai puţin străbătut
Şi asta mi-a schimbat viaţa.

poezie clasică de Robert Frost (1916), traducere de Horia Gârbea
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa e frumoasă!

Am coborât la malul râului
Şi m-am aşezat lângă edec.
Am încercat să gândesc, dar n-am putut,
Aşa c-am sărit cu gândul să mă-înec.

Dar am ţâşnit la suprafaţă – şi-am ţipat!
Apoi, din nou am încercat să-mi vin de hac!
Dacă apa n-ar fi fost atât de rece
Poate că aş fi reuşit s-o fac.

Dar era Rece în acea apa! Era rece!

Mai târziu, m-am urcat pe turn
La douăzeci de etaje înălţime.
M-am gândit la copilul meu
Şi-am crezut c-o să sar, că s-a zis cu mine.

Am rămas acolo şi am ţipat!
A fost cât pe-aci, cât pe-aci să-mi vin de hac!
Dacă turnul n–ar fi fost atât de înalt
Poate că aş fi reuşit s-o fac.

Dar eram atât de Sus! Atât de Sus!

Acum, dacă tot sunt aici şi în viaţă,
Presupun că a trăi este firesc.
Aş fi putut muri din dragoste –
Dar am fost născut ca să trăiesc,

Aşa că-o să-mi mai auzi ţipetele,
O să mă mai auzi spunând că-mi vin de hac.
Nu m-aş simţi însă bine, draga mea,
Să te ştiu tristă fiindcă-am reuşit s-o fac.

Viaţa-i frumoasă ca un vin spumos! Viaţa-i frumoasă!

poezie clasică de Langston Hughes, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

A ieşit din baie cu părul ei roşu ca focul şi-a spus

poliţiştii vor să merg la secţie şi să identific
un individ care-a încercat să mă violeze.
iar mi-am pierdut cheia de la maşină.
am o cheie de intrat dar nu şi pe-aia care-o
porneşte. vor să-mi ia copilul dar n-o să-i las.
Rochelle aproape-a căzut în supradoză
şi pe urmă s-a dus la Harry şi ăla a pocnit-o.
are coastele fisurate şi una dintre ele
i-a străpuns plămânii. acum e sub o maşinărie.

unde-i pieptenele meu?
al tău e plin de mizerii.

nu ţi-am văzut pieptnele,
i-am spus.

poezie clasică de Charles Bukowski din Dragostea e un câine venit din iad (2007), traducere de Dan Sociu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hotărâsem că sunt împotriva religiei cu câţiva ani înainte. Dacă era adevărată, făcea din oameni nişte proşti sau îi înnebunea. Iar dacă nu era, proştii erau cu atât mai proşti.

Charles Bukowski în Şuncă pe pâine
Adăugat de IvanovCecilia
Comentează! | Votează! | Copiază!

De de mii de ani oamenii au fost oprimaţi - aşa cum unii dintre noi încă mai sunt - prin noţiunea că universul este o marionetă ale cărei sfori sunt trase de un zeu sau de mai mulţi zei, nevăzuţi şi enigmatici. Apoi, în urmă cu 2500 ani, a existat o trezire glorioasă în Ionia - pe Samos şi pe celelalte colonii greceşti din apropiere, care s-a extins printre insulele şi braţele aglomeratei mări Egee de Est. Dintr-o dată existau oameni care credeau că totul a fost făcut din atomi; că fiinţele umane şi celelalte animale au apărut din forme mai simple; că bolile nu erau provocate de demoni sau zei; că Pământul era doar o planetă care se învârte în jurul Soarelui. Şi că stelele erau foarte departe.

citat celebru din Carl Sagan
Adăugat de Catalin Popescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O altă dovadă în sprijinul ipotezei că era în viaţă mi-a venit de la un prieten de-al meu, fostul judecător O'Connors, un om cu multe calităţi şi care a trecut printr-o gravă depresiune. A încercat (fără succes) să se vindece în Italia. Timp de două săptămâni, zicea, a întâlnit-o în fiecare zi pe Alice H. la Florenţa. Era la fel de fermecătoare şi de inteligentă ca întotdeauna. Mânca din belşug. A văzut-o des în compania unui tânăr oacheş şi bine făcut. Nu s-a mai arătat la ultima întâlnire, dar tânărul a venit şi i-a explicat că era îndrăgostit de ea, iar acum ea dispăruse fără urmă. Plângea şi judecătorului îi era milă de el. Părăsi Florenţa mai deprimat ca niciodată, din pricina a ceea ce-i făcuse Alice H. iubitului ei.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dragoste printre ruine

1
Mi-o amintesc pe mama în ultimii ei ani de viaţă,
împăturind după cină faţa de masă,
nespus de grijulie,
de parcă
era vorba despre drapelul
unei ţări care încetase să mai existe,
dar care, odată, a guvernat întreaga lume.

2
7 A. M. şi omul desculţ
părăseşte casa iubitei
pentru a se întoarce în camera lui de la subsol,
la capătul aleii; îl salut dând din cap,
continuând să culeg
primele narcise galbene
care abia au înflorit.

3
Un elicopter zboară deasupra capului,
amintindu-mi de acel război prin care am trecut,
în care un prieten şi-a pierdut viaţa,
altul minţile,
iar unul s-a întors fericit
pentru că n-a pierdut decât un deget inutil.

4
Am jurat să scriu cinci poezii astăzi,
privesc în vale şi văd o cioară
ridicându-se din zăpadă pe Bulevardul 5
ca şi cum ar fi fost trasă de nişte corzi invizibile –
şi deodată mai am de scris doar o poezie.

5
Am supravieţuit
încă o iarnă: fesul meu negru,
mănuşile mele desperecheate,
inima mea îngheţată, suspicioasă.

poezie de Jim Moore, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am intrat într-o zi într-o biserică. Era o biserică micuţă, improvizată, pentru că se lucra la biserica mare. Eram cu soţia şi, din cauza mirosului abundent de lumânări, tămâie, soţia a leşinat. M-am speriat, am luat-o în braţe şi-am ieşit cu ea afară, pe iarbă. Nu ştiam cum să o trezesc, mă speriasem, era, poate, o cădere de calciu, ştiu eu ce. S-a trezit şi mi-a spus: dă-mi ceva să mănânc. Unde să fug eu duminica, când totul era închis? Am intrat în biserică, era în timpul Liturghiei, şi, în biserică, am găsit pâinile cu lumânări, dar şi-un pluton de babe care le păzea, şi am rugat din suflet să-mi dea şi mie o bucăţică de pâine, că cineva se simte rău.

Dan Puric în Despre omul frumos
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucas: Oricum... Băieţii mă tot tachinau, cum că tatăl lui Nathan e şi tatăl meu. Aşa că am întrebat-o pe mama, care mi-a spus că nu e adevărat. Dar apoi mă-ntorceam acasă şi o auzeam pe mama, plângând în camera ei. Ştiam că e adevărat, că Nathan era tatăl meu. Aşa că nu m-am mai întors niciodată. I-am spus mamei că era din cauză că nu mai vroiam să fiu nevoit să-i văd faţa. Dar de fapt nu mai vroiam ca ea să fie obligată să facă asta.
Peyton: Şi ce-mi spui mie? Nici măcar nu ne cunoaştem.
Lucas: Poate ăsta-i motivul.

replici din filmul serial Ruleta destinului
Adăugat de Ionita Ioana
Comentează! | Votează! | Copiază!

Christopher: Hei, tată, vrei să auzi ceva amuzant? Într-o zi un om se îneca în apă şi a venit o barcă şi omul din barcă i-a spus "Ai nevoie de ajutor?" şi el a spus "Dumnezeu mă va salva". Apoi a venit o altă barcă şi a încercat să-l ajute, dar el a spus "Dumnezeu mă va salva", apoi s-a înecat şi s-a dus în Rai. Şi a spus "Doamne de ce nu m-ai salvat?", iar Dumnezeu a răspuns "Ţi-am trimis două bărci, prostuţule!"

replică din filmul artistic În căutarea fericirii
Adăugat de Dumitriu Delia, MTTLC
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: Deci, să înţeleg că ai avut probleme cu blondina?
Lucian: Nu, nu chiar cu ea, deşi poate că şi cu ea, puţin. Mai mult însă, cu Nick.
Lia: Cu Nick?! Nu înţeleg... De ce cu el?
Lucian: Ai răbdare şi vei înţelege imediat! Deci, după ce blondina s-a convins că nu era nimic interesant de văzut pe computer, s-a hotărât să-mi spună ceva, în legătură cu Nick. Era îngrijorată din cauza lui, deşi nu mi-am dat prea bine seama de ce. Am încercat să o conving că totul este OK şi n-are motive să fie îngrijorată; nu ştiu în ce măsură am reuşit.
Lia: De ce era îngrijorată?
Lucian: Spunea că Nick nu e încă pregătit să ne însoţească pe Terra, că a încercat să stea de vorbă cu el, însă nu părea interesat de subiect. În fine... Nu despre asta vorbeam, altceva doreai să afli. Pe măsură ce vorbea, devenea din ce în ce mai agitată. Aşa că am decis să încerc să o liniştesc. M-am ridicat de pe fotoliu şi am îmbrăţişat-o uşor, prieteneşte doar. Imaginează-ţi că a şi plâns.
Lia: Cine? Blondina?!
Lucian: Da, ea. De ce te miră?! În final, reuşisem să o calmez, doar că, din nefericire, înainte de a mă îndepărta de ea, a apărut Nick, surprinzându-ne în acea poziţie compromiţătoare. Îmbrăţişaţi.
Lia: Ah, asta era... Şi el ce-a spus?
Lucian: Mai şi întrebi?! Ce-ar fi putut spune? Închipuie-ţi! Ceva de genul: "Mai întâi sora mea, apoi chiar soţia mea..." Asta a spus!
Lia: Hmm; îmi închipui... Păi... Felicitări! Mereu reuşeşti să intri în astfel de neînţelegeri.
Lucian: Un moment! Aşa cum ai spus tu, a fost doar o neînţelegere! Nimic mai mult! N-aveam de gând să-i fac ceva blondei, doar nu eram cretin! Nu s-a întâmplat nimic între ea şi mine!
Lia: Nici măcar n-ai sărutat-o?
Lucian: Nu, bineînţeles! Nici nu mi-a trecut prin gând s-o sărut! Voiam doar s-o liniştesc, atâta tot!

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!