Drumul pe care n-am apucat

Două drumuri se despărţeau într-o pădure aurie.
Îmi pare rău că nu le-am putut pe amândouă urma.
Şi, pentru că eram singurul călător, am zăbovit
Privind în lungul celui dintâi, cât mai departe.
Până acolo unde se pierdea sub pământ.
Apoi am apucat-o pe al doilea, ce nu era mai prejos.
Şi care poate era chiar mai îndreptăţit să-l străbat.
Căci era acoperit cu iarbă şi neumblat.
Deşi, trecând pe unul dintre ele,
Era de parcă le-aş fi străbătut pe amândouă,

Iar în acea dimineaţă se întindeau la fel:
Iarba lor nu era bătătorită de paşi.
L-am lăsat pe primul pentru o altă zi
Ştiind totuşi că, pornind pe unul dintre ele,
Cu greu m-aş mai fi întors vreodată.

Aşa voi povesti cu un suspin
Cândva, peste ani şi ani:
Două drumuri se despărţeau într-o pădure, iar eu
Am pornit-o pe cel mai puţin străbătut
Şi asta mi-a schimbat viaţa.

poezie clasică de Robert Frost (1916), traducere de Horia Gârbea
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Totuşi, fetele remarcară o schimbare în atitudinea lui Lucian; nu mai era chiar aşa, "năvalnic", cum şi-l aminteau ele; era parcă mai rece, mai distant, deşi, ca de obicei, fermecător... Nu le mai strângea însă pasional în braţe, nu le mai săruta cu foc, era mult mai rezervat în gesturi, iar dacă el nu proceda astfel, se abţinură şi ele; cel puţin era acolo; măcar atât... Frumos, elegant (chiar îmbrăcat în blugi şi cu tricou), galant... Adică Don Juan! Plăcut sfârşit de săptămână în Institut...

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Până în acel moment se pregătiseră doar, destul de bine, după cum susţineau toţi; iar momentul în care vor trece de la faza de "cadeţi" la cea de astronauţi nu era departe; de acel moment îi despărţeau doar douăsprezece zile, deci mai puţin de două săptămâni. Deocamdată era încă vineri, 15 iunie, zi ce semnifica sfârşit de an şcolar, chiar şi pentru Mihai. Pentru cei mai mulţi elevi urma perioada cea mai aşteptată, aceea a vacanţei de vară; pentru Mihai însă, ceea ce urma diferea complet de o vacanţă. De fapt, el oricum nu de vacanţă ar fi avut parte, doar îşi încheia studiile; şi-ar fi început activitatea în Institut. Iată însă că el îşi începea activitatea direct într-o misiune spaţială importantă, ca membru al echipajului, ba chiar ca şeful securităţii misiunii; deloc rău pentru un tânăr de aproape optsprezece ani...

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poteca neurmată

Două poteci se depărţeau în codrul veştejit
Şi nu puteam pe amândouă să o apuc, firesc,
Fiindcă doar un drumeţ eram, aşa că m-am oprit
Şi cu privirea una anume departe-am urmărit
Până acolo unde-n frunze puteam să o zăresc.

Însă aşa cum e corect şi cealaltă am privit
Deoarece mi se părea că e ceva mai bună
Fiindcă al ei covor ierbos nu era prea strivit
Însă din ce-am văzut, că am mai zăbovit,
Păreau îmbietoare, aşa stând împreună.

În dimineaţa aceea, însă, erau complet pustii
Şi-acoperite bine de frunze necălcate,
Dar prima am lăsat-o pentru o altă zi,
Deşi drumul te poartă şi tu prea bine ştii
Că înapoi să vii nicicum nu se mai poate.

Şi spun acum ce spun cu un profund oftat
Căci multă vreme-n urmă, abia îmi amintesc
Două poteci în codru încet s-au depărtat
Iar eu fiind acolo pe una am apucat
Şi asta a contat în viaţa ce-o trăiesc.

poezie clasică de Robert Frost, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ar trebui să spun asta cu un oftat cândva, peste mulţi, mulţi ani: într-o pădure drumul s-a bifurcat, iar eu, eu l-am ales pe cel mai punţin umblat - şi asta a făcut diferenţa.

Robert Frost în The road not taken
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un om sărac

Un om sărac.
Într-o zi la poarta mea,
A venit un om sărac,
Mi-a cerut să-i dau ceva,
Căci era tare înfometat.

Mi se părea puţin ciudat!
Eram gata, gata să-l refuz,
Dar l-am primit, l-am ajutat,
Chiar de eram puţin confuz.

L-am pus la masă, l-am servit,
Primul fel şi-al doilea fel,
Era aşa de mulţumit!
De parcă era-n al treilea cer.

l-am dat şi haine de-nbrăcat,
Şi ceva leacuri ca să aibă,
Mi-a mulţumit, ma-nbrăţişat,
Era vesel, nu-i venea să creadă.

Ma privit cu ochii-nlăcrimaţi,
Şi c-o voce blândă mi-a şoptit:
Fi de Domnul binecuvântat!
El să-ţi răsplătească însutit.

Multumesc! l-am spus şi eu:
Domnul să te binecuvinteze!
L-am încredinţat Lui Dumnezeu,
Ca să-i fie bine pe oriunde merge.

Ne-am despărţit prieteneşte,
Şi de-atunci la mine-n casă,
Orice sărac care păşeşte,
Va fi îngrijit şi invitat la masă.

poezie de Marcu Olimpiu (25 octombrie 2019)
Adăugat de Marcu Olimpiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nimeni nu era mai puţin comunicativ, decât acest gentleman, pe nume Phileas Fogg. Vorbea cât mai puţin posibil şi cu cât era mai tăcut, cu atât era mai enigmatic. Totuşi era în curent cu viaţa. Ceea ce făcea însă era aşa de matematic asemănător cu imaginaţia obştească nemulţumită căuta să pătrundă dincolo de fapte.

Jules Verne în Ocolul Pământului în 80 de zile
Adăugat de Nemo
Comentează! | Votează! | Copiază!

Erau binevenite-n credinţa şi-n a lor părere

Durerea ar fi putut crede că era durere.
Îngrijorarea că era îngrijorare.
Ele erau binevenite-n credinţa şi-n a lor părere,
Perechea dându-şi o importanţă mare.

Nu. A fost nevoie ca toate zăpezile atârnând
De-acoperişul odăii lui să-şi picure-întristarea,
Începând de când era doar un copil plăpând,
Pentru a se-aşterne şi pe capul lui ninsoarea.

Ori de câte ori acoperişul se-albea sub geana bolţii,
Dedesupt capul lui în bezna din cocioabă
Era tot mai puţin negru decât catranul nopţii,
O nuanţă aproape de culoarea zăpezii, gri-albă.

Îngrijorarea-ar fi putut crede că era îngrijorare,
Durerea că era durere.
Dar niciuna dintre ele n-a fost tâlharul care
I-a furat părul negru, singura avere.

poezie de Robert Frost, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cupola transparentă se zărea într-adevăr, deşi era destul de îndepărtată. Depăşea cu mult în înălţime acel vârf muntos pe care-l urcaseră ei şi nu se putea zări de unde începe şi unde se termină, sau încotro se îndreaptă. Fiind transparentă, sub ea se puteau observa, deşi minuscule, multe dintre clădirile oraşului artificial. Nu le puteau recunoaşte, fiindcă se distingeau cu greu, oricât de înalte ar fi fost ele. Rămaseră acolo, nemişcaţi, privind fascinaţi peisajul ce li se înfăţişa înaintea ochilor. Deşi se aflau la o altitudine apreciabilă, iar atmosfera era incoloră, temperatura aerului era la fel ca şi pe suprafaţa planetei, neschimbată, destul de plăcută şi nu adia nici cel mai mic vânt, nu se auzea nici un fel de zgomot, nici cel mai neînsemnat.

citat din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe când eram dusă, în alţi ani, prin aeroporturi, în căruţ, mă priveau toţi; iar pentru că eram aşezată, lumea părea că se uită la mine de sus. Era un cu totul alt plan existenţial, acela din căruţ; toţi oamenii privesc de sus, te simţi inferior oricui se uită la tine, iar toate lucrurile păreau mai mari, visurile mai înalte, mai departe, deci şi obiectivele erau mai greu de atins. Privirile aruncate în jos mi se pareau devastatoare. Era un fel de a spune "Prea le aveai pe toate, trebuia să ai şi tu măcar un necaz, ceva". Uneori, oamenii nici nu se uitau la mine, îşi fereau privirile "din bun-simţ" – aşa credeau ei. Dar nimic nu doare mai mult decât să fii ocolit cu privirea. Ca şi cum cei din faţa ta şi din jurul tău ar vrea să te vadă şi te caută, dar se uită în cu totul altă parte, numai în dreptul tău, nu. Eu nu eram undeva, în depărtare, să mă caute din ochi; eram chiar acolo, în proximitatea genunchilor lor. E ca şi cum mă căutau în viitor, iar eu eram chiar acolo, în prezentul lor. Era ca şi cum aş putea conta pentru ei, dar altă dată; cândva, poate, în viitor; şi nu acum, în clipa de faţă.

Doina Postolachi în Maeştri din cotidian (2015)
Adăugat de Doina Postolachi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Era fericit. Mai târziu şi-a dat seama că nu era chiar aşa de simplu. Fericirea, la fel ca viaţa, era fragilă ca bătaia inimii unei păsărele. trecătoare aidoma zambilelor sălbatice din pădure, însă atâta vreme cât a durat, fericirea lui era împlinirea unui vis.

citat din Kate Atkinson
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Centenar

Străbunicul avea nouăzeci şi nouă de ani,
Iar nouă ne era teamă că, aşa, ca o nefăcută,
Deşi era vioi ca-n zbor un stol de balabani,
Nu va avea norocul să atingă-o sută.
Nu mai mărşăluia, e drept, ca cetele de ferentari,
Dar nu prinsese niciun pic de mucigai:
Un adevărat patriarh, cu muşchi şi oase tari,
Era străbunicul, dintre bătrâni cel mai dihai.

Te-ai fi aşteptat să fie senil, fără putere,
Şi nicidecum plin de viaţă, verde, sănătos tun;
Dar nu, lui îi place la nebunie-un ţap de bere,
Iar vechile petreceri, năvalnice,-l bine dispun.
"Trecătoare asemeni unei gripe," spunea el
"E viaţa pe care-am trăit-o, parcă zburând,
Dar am de gând acum, încet, încet, încetinel,
Să aniversez o sută de-ani curând."

Vizitându-l eu într-o zi pe înserat,
Oh, ce schimbare mi-a fost dat să văd,
Ochii îi erau trişti, capul plecat,
Barba căzută-n piept, ce mai, prăpăd...
Mi-a spus: "Lasă-mă să mor, te rog;
Nu mai sunt omul care eram mai înainte,
Iată, azi, ca la un boşorog,
Mi-a căzut din gura primul dinte."

poezie de Robert William Service, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul cu ochi frumoşi

când eram copii
era acolo o casă ciudată
cu jaluzelele
întotdeauna
trase
şi nu se auzeau voci
niciodată
şi grădina era plină de
bambuşi
şi nouă ne plăcea să ne jucăm printre
bambuşi
pretinzând că eram
Tarzan
(cu toate că Jane
lipsea).
mai era şi
un lac cu peşte
unul mare
plin cu
cei mai rotofei peştişori aurii
pe care i-ai fi putut vedea vreodată
şi erau domesticiţi.
veneau la suprafaţa apei
şi luau bucăţele
de pâine
din mâinile noastre.

părinţii
ne spuseseră:
"nu vă apropiaţi niciodată de acea
casă."
aşa că, desigur, exact asta
am făcut.
ne întrebam dacă locuieşte
cineva acolo.
au trecut multe săptămâni iar noi
n-am văzut niciodată
pe cineva.

apoi într-o zi
am auzit
o voce
din casă
"EŞTI O CURVĂ
AFURISITĂ!"

era vocea unui
bărbat.

apoi
uşa
casei s-a
deschis larg
şi bărbatul
a ieşit
afară.

ţinea în mâna
dreptă o sticlă
de jumătate de litru cu whiskey.
era cam de
30 de ani.
avea o ţigară-n
gură şi
era nebărbierit.
părul
nepieptănat
îi stătea vâlvoi
şi era
desculţ
în tricou
şi-n pantaloni.
dar ochii lui
erau
strălucitori.
scânteiau
în
lumină
şi-a spus,
"hei, micuţi
domni,
vă distraţi,
sper,
de minune, aşa-i?"

apoi a scos un
chicotit
şi a intrat
înapoi în casă.

am plecat,
ne-am întors
în curtea noastră
şi-am căzut
pe gânduri.

părinţii noştri,
am concluzionat,
voiau ca noi
să stăm departe
de acel loc
pentru că
nu doreau
să vedem un
astfel
de om,
un om natural
puternic şi
cu ochi
frumoşi.

părinţilor noştri
le era ruşine
că ei nu erau
ca
acel om,
de-aia
doreau ca noi
să stăm departe.

dar
ne-am întors
la acea casă
şi la bambuşi
şi la peştişorii aurii
domesticiţi.
ne-am întors
de multe ori
multe săptămâni
dar nu l-am mai văzut
şi nici nu l-am mai auzit
vreodată
iarăşi.

jaluzelele stăteau
trase
ca întotdeauna
şi era linişte.

apoi într-o zi
când veneam de la
şcoală
am văzut
casa.

era arsă
toată,
nu mai rămăsese
nimic,
doar fundaţia
contorsionată şi neagră
fumegând
şi ne-am dus la
lacul cu peşti
dar nu mai era
apă
în el
şi peştişorii
rotofei şi-aurii
zăceau morţi
acolo
uscându-se.

ne-am întors
în curtea noastră
şi-am vorbit despre
asta
şi-am decis că
părinţii noştri
le-au ars
casa
i-au ucis
au ucis şi
peştişorii aurii
pentru că totul
era prea
frumos,
până şi păduricea
de bambus a fost
arsă.

lor le fusese
teamă de
de omul cu
ochi
frumoşi.

şi
nouă ne-a fost teamă
atunci
că
de-a lungul vieţilor noastre
asemenea lucruri
se vor mai
întâmpla,
că nimeni
nu dorea
ca cineva
să fie
atât de
puternic şi de
frumos,
că toţi
ceilalţi niciodată
n-ar permite aşa ceva
şi că
mulţi oameni
vor mai trebui să
moară.

poezie clasică de Charles Bukowski, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dar ce "mări" am străbătut eu? Mă tem că am străbătut doar nişte bălţi. Am în urma mea prea multe lucruri nefăcute, făcute pe jumătate sau făcute rău. Am visat altele pe care nu eram în stare să le obţin sau n-am îndrăznit să mă bat pentru ele; era mai comod să-mi găsesc consolări şi scuze.

Octavian Paler în Deşertul pentru totdeauna
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Era suficient

acolo să fi stat, pe vechiul
drum dintre privirile noastre. doar era destul
pentru a smulge o tăcere, ca mai apoi să
putem contempla la jumătăţile noastre de
umbre, la distanţele dintre noi, la nespusele
dintre noi. şi totuşi, eu aproape că eram
(cumva) nesemnificativ; dar să fi stat acolo era
suficient, dincolo de miezul genelor abrupte.
în ochii ei pictase dumnezeu un colţ de cer.

poezie de Johan Klein
Adăugat de Johan
Comentează! | Votează! | Copiază!

La ora aceea, şeful său era deja la Institut, la discotecă, după cum le promisese prietenelor sale; nici el nu venise în uniformă, ci în blugi şi tricou. Petre şi Adi, body-guarzii săi, îl însoţiseră; rămăseseră însă la poartă, să-l aştepte pe el. Şi... Nebunie mare în discotecă, din clipa în care sosi el. Fetelor aproape că nu le venea să creadă că era chiar el şi că se afla acolo; crezuseră că nu-şi va respecta promisiunea făcută. Totuşi, Don Juan se ţinuse de cuvântul dat; venise... Iar fetele încercară să se comporte cât mai civilizat, să nu cumva să-l supere, mai ales că ştiau că directorul de abia aştepta o greşeală din partea lor. Ce conta însă... Don Juan era acolo, printre ele, le răsfăţa cu câte un zâmbet seducător, era amabil, dansa cu ele; cel puţin o melodie cu fiecare...

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Locul meu

Mai demult
Mi-am căutat locul într-o casă, pe pământ,
Dar nu l-am găsit.
După,
L-am căutat în aer
Şi tot nu l-am găsit.
Când am văzut că nici în aer nu e
L-am căutat în apă
Şi, nici acolo nu era.
În vis, m-am uitat până şi în adâncul pământului,
Dar, deja, mă obişnuisem
Să nu fie acolo unde îl caut
Şi, aşteptarea mi s-a împlinit
Căci, nici în pământ nu era.
Şi, când, într-un târziu, obosit,
M-am oprit din căutat,
L-am găsit!
Era unde eram şi eu.

poezie de Adrian Moroşan din Doar trăiri. Versuri (2019)
Adăugat de Adrian Moroşan
Comentează! | Votează! | Copiază!

De la plecarea lui Radu Gorj – cei din sat şi îndeosebi păcurarul Frig îşi dăduseră seama de asta – fagul îşi pierdea an de an câte una dintre crengile principale. Atunci când boierul Radu fu văzut pentru ultima oară pe platforma donjonului mai puteau fi numărate optsprezece ramuri, iar acum copacul nu mai avea decât trei. Şi fiecare creangă desprinsă reteza câte un an din viaţa cetăţuii. Căderea celei de pe urmă ar fi dus la nimicirea deplină. Şi zadarnic ai mai fi căutat atunci pe podişul Orgal rămăşiţele castelului din Carpaţi! De fapt, nu era decât una dintre legendele pe care închipuirea românească le zămisleşte bucuros. Şi mai întâi, oare bătrânul fag era ciuntit de câte o creangă pe an? Nimic mai puţin dovedit, deşi Frig nu şovăia s-o afirme el însuşi, care nu-l pierdea din vedere în vreme ce turma-i păştea pe islazul Jiului. Cu toate acestea, măcar că pe Frig nu se putea pune temei, pentru cel din urmă ţăran, ca şi pentru cel dintâi dregător din Vereşti era neîndoielnic faptul că cetăţuia nu mai avea de trăit decât trei ani, de vreme ce pe "fagul ocrotitor" nu se mai puteau număra decât trei crengi.

Jules Verne în Castelul din Carpaţi
Adăugat de Nemo
Comentează! | Votează! | Copiază!

Grup

Trăiau de foarte mult timp împreună
Şi cam începuseră să se repete.

El era ea,
Şi ea era el.

Ea era ea,
Şi el era tot ea.

Ea era, nu era,
Şi el era ele,
Sau cam aşa ceva.

Dimineaţa mai ales,
Până se alegeau bine,
Care cine mai este,
De unde şi până unde,
De ce aşa şi nu altminterea,
Trecea o groază de timp.
Trecea timpul ca pe apă.

Voiau uneori chiar să se sărute
Dar îşi dădeau seama la un moment dat
Că amândoi sunt ea.
Mai uşor de repetat.

Atunci începeau de spaimă să caşte.
Un căscat aşa de lână moale,
Care se putea şi croşeta
În felul următor:
Una căsca foarte atent,
Şi cealaltă ţinea ghemul.

poezie celebră de Marin Sorescu
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec (8)

Astăzi, în zborul lor,
Norii mi-au adus harta Spaniei.
Atât de mică pe faţa râului,
Atât de mare peste pajişte
Umbra aruncată de ei.

Era plină de cai
Acea umbră.
Eu, călare, căutam în umbra calului
Satul şi căsuţa mea.

Am intrat în curtea unde odinioară
Era un izvor cu apă.
Deşi izvorul nu mai era acolo,
Susurul undelor se auzea ca atunci,
Iar apa care nu mai curgea
S-a întors să-mi aline setea.

poezie clasică de Rafael Alberti, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Era cea mai bună dintre vremuri, era cea mai rea dintre vremuri, era timpul raţiunii, era timpul prostiei, era epoca credinţei, era epoca incredulităţii, era anotimpul Luminii, era anotimpul Întunericului, era primăvara speranţei, era iarna disperării, aveam totul înainte, nu aveam nimic înainte, mergeam cu toţii în rai, ne comportam exact invers - pe scurt, perioada semăna atât de mult cu prezentul, încât unele dintre cele mai gălăgioase personalităţi insistau că trebuia să fie receptată, bine sau rău, numai la gradul de comparaţie superlativ.

Charles Dickens în Poveste despre două oraşe
Adăugat de Elena Gheorghe
Comentează! | Votează! | Copiază!