Trandafirul negru

fragment

În Ţările de Jos, într-un vechi burg
încins cu holde arse de pelagră,
un grădinar visă într-un amurg
un straniu trandafir cu floare neagră.
Şi ani de-a rândul visul lui rămase
deasupra casei, ca un cer închis;
iar păsările, când veneau sfioase,
zburau cu aripi fragede prin vis.
Dar ochii lui şi mâinile în friguri
păliră lent sub zări verzui, iar el
mereu se aplecă pe nalte diguri
ţinând holbat al apelor inel.
În mări, epave cu catarge moi
dădură rădăcini, în timp ce bradul
de şapte ori se scutură de foi
şi zeci de fluvii îşi schimbară vadul.
Altoiuri albe, muguri sângeroşi
în van îşi împleteau pe rând nuanţa.
Şi într-o zi, când trâmbiţau cocoşi,
pieri sub cerul de rubin speranţa:
căci fata grădinarului hrănind
la sânul ei trei luni un şarpe harnic,
îi îngropă cenuşa sus, pe grind,
sub trandafiri, – dar totul fu zadarnic.
Chemaţi din ţări străine, magi de seamă
se-ntoarseră-n ţinuturile lor,
vorbind de-a lungul drumului cu teamă,
de lucrul fermecat şi fără spor.
Iar grădinarul putrezi în mlaştini,
sub zborul păsărilor care trec
în unghi prelung spre ţările de baştini
pierind în ceruri ca-ntr-un alb înec...
....

poezie celebră de Ştefan Augustin Doinaş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Broască ori şarpe?

Broască ori şarpe?
Şarpele înghite broasca.
Labe şi pene sar pe
rânişul apelor. Un vas ca
o nălucă vâsleşte la deal.
De ce-o fi mergând mai repede râul
decât un cal?
Corăbii prin grâul
undelor pleacă la carnaval.
Pleacă de-a dura dealurile cu totul.
Păsările forfoteau pe botul
continentul, seara.
Culorile umplură cerul cu făpturi
bosumflate cum e ceara
dată în clocot. Iei sau furi
din fugă o mână de munţi, iar pe
umerii lumii coboară o mască.
Şarpe ori şarpe?
Broasca iese din şarpe.

poezie celebră de Ion Caraion
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iar m-a prins iarna...

Iar m-a prins iarna cu uşile deschise,
Şi fulgi moi şi grei mi-au trecut peste prag,
Am simţit zborul lor ostenit şi pribeag,
Deşi, prea departe, plecasem prin vise...

S-au aşezat într-un colţ, sperând să apar,
Dar visul meu ajunsese în mugur,
Şi-a plesnit nefiresc de banal, însă, sigur,
In eroare de timp, într-un timp literar...

Şi-au albit casa mea, alb atât de frumos,
Iar in vis le simţeam aripi frânte de dor,
Şi-am simţit că mă prinde în vis un fior,
Că durea tare rău acest zbor graţios!

O durere prea mare, să nu mă trezesc,
Şi să-mi văd a mea casă albită de tot,
Mă ridic în genunchi, printre fulgi îmi fac loc,
Ca să scriu două rânduri, să mă încălzesc!

poezie de Marilena Ion Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fata cu vioara

Acum, când ochii ei nu mai privesc,
Când degetele ei prelungi, de ceară,
Nu mai aleargă, nu mai dănţuiesc
Ca un păianjen galben pe vioară,

Acum, când nu mai tremură pe-alei
Ci doarme, în sfârşit, între glicine,
Am să vă spun, prieteni, taina ei,
Taina ei neagră, plină de suspine...

Voi o credeaţi nebună, negreşit,
Când o vedeaţi mereu, fără-ncetare,
Cu sânul gol, cu părul despletit,
Cântând pe uliţi veşnica-i cântare...

Dar adevăru-i altul şi mă tem
Să vi-l mai spun acum, când e zadarnic...
Fata purta cu vioara un blestem!
Şi ce blestem - sălbatic şi amarnic!

Căci tatăl ei, un jidov scund, urât,
Murind, îi hărăzise într-o seară,
Să nu trăiască după el decât
Atâta timp cât va cânta la vioară!

De-aceea, zi de zi, până-n amurg,
Pe străzi, prin pieţe, dornică de viaţă,
Cânta din răsputeri în vechiul burg,
Cânta prin soare, viscole sau ceaţă...

De-aceea alerga necontenit,
Mergea mereu cu vioara sub bărbie,
Îşi aiura descântecul smintit,
Se prăvălea în el ca-ntr-o orgie!

Dar într-o noapte, de prea mult cântat,
Deodată toate corzile plesniră!
Un vaier scurt şi-un ţipăt încleştat
În cerul pulmburiu se-ncolăciră!...

Atunci, cu ochii mari, înspăimântaţi,
Din părul blond îşi smulse patru fire...
Şi voi râdeaţi, nebunilor! Râdeaţi!
Fecioara însă, ea cânta-n neştire...

Ce cântec pur şi nemaiauzit!
N-o să vi-l spun, căci nu se poate spune!
Dar prea mult timp, pe lemnul istovit
Nu dăinuiră nici aceste strune...

Nici ele nu putură, prin alei,
Să-i prelungească marea agonie...
Şi-acum fecioara doarme-n racla ei
Ca o vioară frântă în cutie!

poezie celebră de Radu Stanca
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fata cu vioara

Acum, când ochii ei nu mai privesc,
Când degetele ei prelungi, de ceară,
Nu mai aleargă, nu mai dănţuiesc
Ca un păianjen galben pe vioară,

Acum, când nu mai tremură pe-alei
Ci doarme, în sfârşit, între glicine,
Am să vă spun, prieteni, taina ei,
Taina ei neagră, plină de suspine...

Voi o credeaţi nebună, negreşit,
Când o vedeaţi mereu, fără-ncetare,
Cu sânul gol, cu părul despletit,
Cântând pe uliţi veşnica-i cântare...

Dar adevăru-i altul şi mă tem
Să vi-l mai spun acum, când e zadarnic...
Fata purta cu vioara un blestem!
Şi ce blestem - sălbatic şi amarnic!

Căci tatăl ei, un jidov scund, urât,
Murind, îi hărăzise într-o seară,
Să nu trăiască după el decât
Atâta timp cât va cânta la vioară!

De-aceea, zi de zi, până-n amurg,
Pe străzi, prin pieţe, dornică de viaţă,
Cânta din răsputeri în vechiul burg,
Cânta prin soare, viscole sau ceaţă...

De-aceea alerga necontenit,
Mergea mereu cu vioara sub bărbie,
Îşi aiura descântecul smintit,
Se prăvălea în el ca-ntr-o orgie!

Dar într-o noapte, de prea mult cântat,
Deodată toate corzile plesniră!
Un vaier scurt şi-un ţipăt încleştat
În cerul pulmburiu se-ncolăciră!...

Atunci, cu ochii mari, înspăimântaţi,
Din părul blond îşi smulse patru fire...
Şi voi râdeaţi, nebunilor! Râdeaţi!
Fecioara însă, ea cânta-n neştire...

Ce cântec pur şi nemaiauzit!
N-o să vi-l spun, căci nu se poate spune!
Dar prea mult timp, pe lemnul istovit
Nu dăinuiră nici aceste strune...

Nici ele nu putură, prin alei,
Să-i prelungească marea agonie...
Şi-acum fecioara doarme-n racla ei
Ca o vioară frântă în cutie!

poezie celebră de Radu Stanca
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Instantaneu

Îmi plac fotografiile - la ceasul
când se preschimbă-n tigri: fiecare
îşi ţine-n gură halca ei de timp.

Noi înotăm - în ochii lor: zâmbind,
mai facem gesturi mari şi luminoase
sub cerul înflorit...

Dar dedesubt,
Însângerată, apă fără umbră
ne-a şi vărsat într-o bulboană sumbră

poezie celebră de Ştefan Augustin Doinaş
Adăugat de Doina Bumbuţ
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ochii Domnului străbat tot pământul, ca să sprijine pe aceia a căror inimă este întreagă Înaintea Lui

Priveşti? Cu toţii Doamne în suflet avem pete
Dar Tatăl Nostru pare mereu să ne tot ierte,
Dacă avem credinţă ne sprijină. Tu cere
Putere-n trup şi suflet, de vrei să ai putere.

Înţelepciune, milă, dreptate şi tărie
Pe toate-n timp, în lume le vei avea cu tine
Şi cupa vieţii tale cu câte se va umple
De vei avea credinţă şi nu avea răbdare.

Inima ta întreagă-i? Iertarea unde-i oare?
Domnul te are-npreajmă? Îl vezi în depărtare?
El nu-i decât un spirit urmat de noi... Cetate
În care stau ascunse inimi nevinovate...

Nici veşnicia nu va fi de-ajuns
Spre a cunoaşte totul despre lume
Dar de acolo, din adânc, de sus,
Tot ce putem zări sau nu
Îşi are rostul lui şi are-un nume
Sunt stele care au murit de mult
Dar existenţa lor rămâne trează
Căci ele-s rostul nostru pe pământ...
Când le privim, visăm la nemurire
Şi inima de dorul lor vibrează

De m-aş ascunde-n mare, din nisipul
Atâtor zeci şi mii de molecule
Ce nu pot fi de nimeni numărate
Dar au, acolo, sus, şi ele-un nume
Eu mi-aş putea. răni... integritatea

Dar rostul nostru-aici e de-a muri
De-a nu purifica sufletul meu în două
Căci jumătate-i spre a suferi
Iar alta-i pentru-o lume pură nouă
Promisă..... într-o zi

Tatăl trimis-a Fiul ca dovadă...
Exemplul lui să fim şi să luptăm,
De Duhul Sfânt să fim tot mai aproape

Şi tot ce-i rău în noi să aruncăm
Voinţă avem? E de ajuns... Priveşte...
Întinde-ţi mâna către Tatăl Tău
Căci El te va susţine în credinţă
Şi-atunci nimic nu o să-ţi pară greu.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Lucirea tristeţii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa mărilor şi oceanelor

Trec catarge către maluri,
Înecându-se-n tăceri,
Trec pierzându-se în valuri,
Trec şi azi, treceau şi ieri.
În corola lui de alge,
Vântul, bun toreador,
Pescăruşii îşi atrage
Într-un dans ameţitor.

Trec catarge către maluri...
Scoici, în dans de catifea,
Proiectează idealuri
În oglinzile de stea.
Plâng de doruri marinarii –
Zorile le dau fiori,
Când zăresc în larg corsarii –
Mari oceane de ninsori...

Înecându-se-n tăceri,
Prinse-n valul roditor,
Nave trec la fel ca ieri –
Braţe de navigator.
Prinse-n valuri de argint
Transcendent căţărătoare,
Se pierd clipe de alint
Şi dispar, dispar în zare...

Trec pierzându-se în valuri –
O povesste-n univers,
Albatroşi strigându-şi plânsul
În sălbaticul regres.
Lacrimi – scoici pe plja tristă,
Sângeriu apus – trădare,
O durere neînvinsă
Şi-o eternă disperare.

Trec şi azi, treceau şi ieri,
Risipindu-se-n clepsidră,
Multe valuri de dureri...
Prinşi de-a timpului ispită,
Iar plângându-şi morţii lor,
Mateloţi fără morminte.
Plâng în vis şi plâng de dor,
Plâng de-aducerile-aminte.

În corola lui de alge,
La Dumnezeiesc altar,
Navă fără de catarge,
Îngenunchi şi eu – un val.
Peştii mei aleargă liber
Către stele şi-napoi,
Ploi de îngeri, chip de înger,
Spre oceanele din voi.

Vântul, bun toreador,
Ca o aripă de miere,
Râu de aur poartă-n zbor
Şi sălbatice mistere.
Apoi lin precum un zmeu
Din copilăria castă,
Le va-ngădui mereu
Celor duşi, să vină-acasă.

Pescăruşii îşi atrage –
Cânt de clopot şi de dor,
Răstigniţi pe drum de alge,
Pe tărâmul viselor.
Plâng apusuri... Marinarii,
Altor zări poem rostesc.
Răsărituri în vitralii,
Un copac înmuguresc.

Într-un dans ameţitor,
Ancoră de gând şi timpuri,
Albatros la ţărm cobor,
Din uitate anotimpuri.
Singură, cu peştii mei,
În mormântul gol de şoapte,
Ca o pasăre mă-ntorc
Şi mă risipesc în noapte.

Într-un dans ameţitor,
Pescăruşii îşi atrage
Vântul, bun toreador,
În corola lui de alge.
Trec şi azi, treceau şi ieri,
Trec pierzându-se în valuri,
Înecându-se-n tăceri,
Trec catarge către maluri...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Într-un acelaşi gând

*

inel de viaţă
în câmpurile gândului
şi fila din cartea copilului care
aruncă literele într-un cerc
adultul pătrat romb devine
pentru ca în sferă
totul să se rostogolească firesc
într-un absurd al nuanţelor
curcubeului alb

**
jocul spre niciunde
pe marginea unui drum aproape cunoscut
înscriu în fiecare fibră
pe măsura timpului în care trupul trăieşte
cosind iarba amară a nevoilor
şi poate iarba primăverilor trecutului în care
copilul rămas în mine fragil
îşi caută păpuşa preferată şi ursul
şi răţoiul primit în dar
la cinci ani
de la fratele meu

să nu uit foarfeca pe care o plimbam
de-a lungul foilor colorate de hârtie
până când
din ele
se năştea un alt personaj din poveştile pe care
picupul le lăsa să curgă
într-un fundal de bucurie şi linişte
frăţească

***
inel de viaţă şi de moarte
într-un acelaşi gând
răsfirat pe treptele blocului în care
şi acum locuiesc
căutându-mă
căutându-l pe tata
într-un bol de zâmbete iubire căldură
şi siguranţă

inel de dor lăsat pe banca aşteptărilor
în legănarea legănării
leagănului de jocuri
ale simplităţii umanului

poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mai trecu ce trecu şi iarăşi, într-o sărbătoare mare, împăratul merse la biserică cu toţi sfetnicii săi şi cu toţi curtenii tineri şi bătrâni. Şi de astă dată fata cea mică a împăratului se prefăcu că este bolnavă şi rămase acasă. Între curtenii împăratului cari merseră la biserică era şi grădinarul, fiind bătrân, credincios şi vechi slujbaş al împăratului. Argatul cel cheleş daca se văzu singur, scutură frâul şi-şi chemă calul. De astă dată scoase din găoacea de nucă rândul de haine cel de aur, se găti frumos, înfrână calul ce venise numai înşelat, îşi lăsă părul de aur pe spate, încălecă, îşi încurcă calul prin grădină, pe care o strică de tot, şi apoi se duse ca şi de-lalt rând la biserică, merse la mir, se ploconi în dreapta şi în stânga şi ieşi. Întorcându-se acasă, porunci calului de făcu grădina de trei ori mai frumoasă decât era. Fata împăratului îl văzu şi când ieşi, şi când se întoarse, şi ceea ce făcu, dară tăcea. Când se întoarseră de la biserică, împăratul şi toţi cu totul spuseră fetei celei mici a împăratului minunea ce văzuseră.

Petre Ispirescu în Făt-Frumos cel rătăcit
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când eram copilă, tata îmi asculta visul

Nu mai era alt cer pentru el decât lumina
Din ochii mei uimiţi de strânsoarea lui puternică,
Încât îmi lovea colţurile inimii
Când îşi rotea buzele în părul meu încurcat.

Orizontul pierdut stă să cadă pe mormintele
Uscate de soare.
În amintirea lui aştept căderea unui cuvânt;
Eu să stau la marginea visului,
El să vină până la marginea acestei lumi.
Visez ori nu visez,
Cuvintele lui veneau înainte şi înapoi ca un vârtej nevăzut:

Am răbdat, copilă,
Ca să-ţi dau ceasuri din zilele mele
Să-ţi întinzi aripile peste lume.

Când îţi puneam daruri sub pom,
Treceai din vis în vis
Şi mi se umpleau zilele rămase cu tine.

M-am prefăcut aripă nedefinită de lumină
Într-un ţipăt nestrigat,
În care timpul s-a oprit
Într-o disperare care n-a mai avut loc.

De atunci urc...
Urc,
Urc...
Şi nu ştiu ce va fi dinaintea acestui suflet fără trup.

Mă uit încă o dată către voi,
Copiii mei cu soarele înlănţuit de lacrimi.
Trec primul inel de lumină
Şi golul abisal din interiorul lui mă arde...

Doamne!
Ce dor mi-e de viaţă...

Am răbdat pentru speranţa ta,
Să cântăreşti cât un vis, copilă,
Dar nu ţi-am spus că Dumnezeu ne-a strecurat
Moartea în fiinţă
Şi neantul este doar o împăcare temporară a sufletului.

Nu ştiu ce va fi dinaintea acestui suflet care mi-a fost,
Mi-e dor să cobor o noapte
Până în visul tău să-l cântărim împreună,
Dar mă tulbură nespus sunetul suspinelor tale.
Nu mai văd,
Nu mai ştiu,
Doar simt...
Mi-e dor.
N-am ştiut că părinţii sunt devoraţi şi după moarte.

poezie de Camelia Opriţa
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Romanţă

Când becurile-n parc s-aprind
Iar luna plină le zâmbeşte,
Îndrăgostiţii pe alei
Îşi spun a dragostei poveste.

La un copac cu frunză plină,
În umbra lui ei se opresc,
Se-mbrăţişează fără milă
Şi în tăcerea lor vorbesc.

Îşi spun cuvinte neauzite,
Simţite în adâncul lor.
Cu mângâieri nemărginite
Sporesc al dragostei fior.

Dar ani trec. Şi trec de-a valma.
Iar dragostele se repet'.
De-o dată se trezesc: e toamna!
Şi-atunci încearcă un regret.

Regretă tot ce-a fost în viaţă:
Iubire, dragoste, fior,
Că n-au ştiut să preţuiască,
Ce le-a fost dat să fie a lor.

*
* *
Voi tineri ce m-aţi ascultat,
Nu aşteptaţi vremea să treacă.
Luaţi din viaţă când vi-i dat,
Că cea trecut, n-o să se-ntoarcă.

poezie de Adrian Timofte din Versuri (2014)
Adăugat de Adrian Timofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când a venit pe lume fratele meu cel mic, uliţa îl aştepta la poartă. El nu ştia nimic: era aşa de mic!
Căsuţa lui de atunci era un leagăn alb; palmele mamei erau singura uliţă prin care putea păşi; ochii mamei – singurele ferestre prin care putea privi. Pe-atunci ştia numai să scâncească şi se numea Scâncea-Voievod.
A trecut multă vreme până când, cu mâinile şi cu picioarele, a prins să meargă de-a buşelea prin molateca împărăţie a covorului.
Acolo a hoinărit, în voie, în tovărăşia unui mieluşel de lemn potcovit cu rotiţe, bucălat şi fumuriu la trup, ca un strugur de lână. Îl purta prin luncile de ţesături şi parcă mai degrabă mieluşelul era păstorul, căci el privea doar, iar copilaşul păştea covorul, mozolind.
Acolo s-a rătăcit prin codrul picioarelor de scaune şi de măsuţe, sălaş al urşilor, al lupilor, al tigrilor şi al altor sălbăticiuni de pâslă sau carton.
Acolo a privit cele dintâi păsări şi a ascultat cele dintâi ciripiri: muştele cu bâzâitul lor.
Acolo s-a trudit zadarnic să treacă dealurile taburetelor, pe sub care motanul îşi croia tunel. De câte ori coada motanului, fum alb, n-a încercat pornirea mâniei lui de floare!
Acolo i s-au minunat ochii, privind vântoasa pădure de aur a flăcărilor din sobă potolindu-se, prefăcută în toamnă arămie, moţăind scuturată în rodii de rubin şi adormind în cenuşă.

Ionel Teodoreanu în Uliţa copilăriei
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un asteroid fără umbră

Yvonne îşi strecoară
mâinile în mănuşile moi.
Ştie că totul e despre iubire.

Un nodúl ca o perlă în pieptul ei
o va omorî. Nimic
nu spune Primăvara e aici

cu la fel de multă încredere ca o constelaţie a cancerului
ce împânzeşte cerul din faţa ei când se caţără pe pervaz
şi umblă prin somn, păşind pe un covor stacojiu.

Spatele ei lipsit de aripi îi împinge sufletul înainte
sedus de un val de şoapte nerăbdătoare,
trei etaje de-a dreptul în jos.

N-a mai făcut asta până acum. Îşi
desface aripile. Planează uşor.
Trupul ei e făcut pentru asta.

Primăvara e-aici.

poezie de Glen Calleja
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Anotimpuri

Trec anotimpuri terne, ireale,
secunde răsucite înapoi,
pe buze reci rostogolind, din ploi,
blesteme vechi din ţărmuri boreale.

O primăvară urcă, în frisoane,
un psalm evanescent, spre zodiac,
din lutul viu, dar ceasurile tac
cu limbi încremenite pe cadrane,

căci nu mai sunt în stare să cuprindă
hiatusul, iar ritmul e ucis.
Azi, vara nemişcată-i o oglindă

pe bolta monocromă, într-un vis
din somnul lui decembrie, o grindă
pe cerul unui viitor închis.

sonet de Radu Ştefănescu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Logică în pustiu...

Petale de-aş avea
o floare-aş vrea
să fiu
într-un pustiu
de s-ar putea
să cresc
din când în când
să înfloresc
pe rând
să-ncânt prin colorit
un neavenit
s-aştept supus
un strop de sus
nu tu potop
nimic în plus
decât polen
şi oxigen
nisip încins
şi soare-aprins
să fiu curtat
de-un scorpion
să fiu purtat
medalion
iar într-o zi
fără a şti
cules să fiu
de-o trecătoare
într-un pustiu
de-aş fi
o floare!

poezie de Gheorghe Gurău din Zâmbete rimelate (aprilie 2008)
Adăugat de Gheorghe Gurău
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cafeaua cu vis şi fum

Privirea mea, pierdută prin aburi de cafea,
e tristă, abătută, şi caută ceva
prin timpul interzis: întoacerea la vis,
la noaptea cea din urmă, în care ai venit
când umbrele îşi curmă conturul alungit
şi se petrec, în taină, spre lumea de mister,
îmbrac-o nouă haină, un dar trimis din cer,
şi-apar din nou, ca vis, şi totul e permis.

Sunt, încă, într-o stare în care n-am habar
de-a fost ca, din uitare, să mi te-apropii, iar,
sau te-ai crezut, prin timp, în vechiul anotimp,
în care ritualul din nopţile târzii
era iraţionalul atâtor nebunii
în care, cu plăcere, adânc ne-am cufundat,
iubire şi tăcere, atât cât ni s-a dat,
şi nu a fost un vis, iar noi ni l-am permis.

Privesc, tăcut, cafeaua ce, sigur, s-a răcit,
şi fumul de ţigară ce urcă... rătăcit.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Chipul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O piatră pe suflet

îşi spăla mâinile prea des
ca şi cum ar vrea să înlăture
o vinovăţie
mătura de trei ori pe zi în faţa uşii
iar foşnetul măturii îi părea cântatul
cocoşilor lui petru
ştergea cu spirt tocurile ferestrelor
sticla lor lăsând-o
cu pete bătrâne de praf şi grăsime
la înălţimea anume
urma unui nas lipit
mereu în acelaşi punct
poarta între lumi neîndeajuns de paralele
în copacul din faţa casei
atârnau o mulţime de prăştii
semn că trecuse pe acolo o copilărie
plină de păsări
motivul pentru care
orice speranţă ştie acum zborul doar static
şi toate astea
până astăzi
când
s-a oprit apa
s-a oprit aerul
s-a oprit muşchiul feţei într-o expresie
ca atunci când se moare de râs
mâinile începu să dea din aripi şi
să zboare de-adevăratelea
ca din praştie ţâşni
piatra de pe suflet
izbi cu putere direct
în geamul lui Dumnezeu

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Apusul soarelui romantic

O, soarele, pe boltă, ce mândru-i când răsare,
Ţâşnind ca o văpaie, în semn de bun-venit!
- Ce fericit e omul când poate, mulţumit,
Să-i vadă şi apusul, frumos ca o visare.

Îmi amintesc!... Departe, flori, holde şi izvoare
Palpită şi oftează sub ochiul lui vrăjit...
- Se-ntunecă. Să mergem grăbiţi spre asfinţit,
Să mai vedem o rază piezişă, trecătoare!

Zadarnic vrem să prindem pe zeul care pleacă;
Deasupra noastră noaptea imperiul şi-l apleacă,
Plin de fiori, trist, umed, cu ochii lui sticloşi;

Pluteşte-n întuneric duhoare de morminte,
Când trec pe lângă mlaştini, cu teamă, înainte,
Călcând pe melci de gheaţă şi pe broscoi râioşi.

sonet de Charles Baudelaire
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Clipe din urmă

Peste cetăţ de slavă, prin văi patriarhale,
Pe unde-au fost ogoare şi vesele sălaşe,
Vor creşte-n zări gheţarii, fantasme uriaşe,
Dezvăluind la lună scheletele lor pale.

Bătuţi de valul vremii ce sfarmă tot şi roade,
Bâtrân cu faţa suptă şi cu stufoase gene,
Dormi-vor înţelepţii sub cumpeni şi troiene,
Rupând de-a pururi firul străvechilor izvoade.

Cuaripi de aur, duhuri, pleca-vor în şirag
Pe albe povârnişuri, cu fruntea spre genună,
Din braţele lor strânse, făcând sub cer cunună,
Surâzător pieri-vor alături, drag cu drag.

O clipă, dogorită de ultimul sărut,
Ce va cuprinde zareac-o mreajă de văpăi,
Natura va renaşte, rostogolind prin văi,
Cascadele-i spumoase pe brazde noi de lut.

O clipă iar văzduhul va sângera pe ape,
Străfulgerat puternic de-a dorului lumini.
Apoi, frângând tiparul celor din urmă crini,
Tot cerul îşi va strânge azurul sub pleoape.

Şi demonul pierzării va sta mereu la pândă;
Prin larguri stăpânite de-a morţii dezolare,
Vor luneca doar norii, cu-ncolăciri fugare,
Iar soarele-şi va stinge, lin, torţa-i fumegândă.

Îmbrăţişând cenuşa rămasă pe altare,
Pe-oglinzi de gheaţă visul pierdutei lumi va trece;
Va tresări-n adâncuri sub el pământul rece
Şi-asupră-i se vor cerne cununile stelare.

Un singur om pe lume, din adormita ceată,
Vărsându-şi umbra neagră pe-ntunecatul sloi,
Va măsura deşertul cu gândul înapoi
Şi ochiu-i fulgera-va tăios ca o săgeată.

Zăresc prin colb de secoli făptura lui semeaţă;
Înalta-i frunte pare de boltă răstignită,
Iar viforosu-i suflet ce-n aspre zări palpită,
Roteşte ca un vultur pe crestele de gheaţă.

Cad blocuri sfărâmate sub pieptu-i de titan;
Sorb ochii tot adâncul şi clarul din tării;
Iar miile-i de gânduri în zbor de herghelii,
Zburdalnice s-alungă pe recele morman.

Pe-ncremenite valuri stă discul de jăratic –
E-un templu gol natura, cu albe propilee,
Pe care raza lunii, sfielnică scânteie,
Visând un ram în floare, sub cer primăvăratic.

Nici-un suspin nu curmă oceanul de tăcere,
Pe-nvineţite buze dorm sacrele cuvinte;
Jos, groaznică se-ntinde tăcerea din morminte,
Iar sus, imensitatea tăcerilor din sfere.

Prin cugetu-i din haos, atâtea lumi se-ncheagă;
Stă ţintă călătorul cu faţa spre destin
Şi-aşteaptă veşnicia, haotic şi divin,
Pe umerii atletici purtând zidirea-ntreagă.

De piscuri se agaţă, suind fără răgaz,
Tăcuta lui durere şi-o poartă către slavă;
Nădejdea-i mai pluteşte fluturătoare navă,
Ce luptă-n vijelie cu aprigul talaz.

E ultima verigă din lanţul ce se frânge;
Roiesc în jur luceferi; iar trupu-i cadaveric,
O clipă mai desparte lumina de-ntuneric,
Pe tâmple-i în şiroaie cad stropi aprinşi de sânge.

Simţirea-i sugrumată se zbate ca-ntr-un cleşte;
Ar vrea să frângă sloiul cu braţe de văpaie,
I-alunecă piciorul, suflarea i se taie,
Iar fruntea-i uriaşă cu neguri se-nveleşte.

Şi, totuşi, înc-odată, el se ridică drept;
Şi-nfige-n toate gândul – dumnezeiască daltă –
Visând o lume nouă şi-o zare mai înaltă,
Când inima-i se frânge de bărbătescu-i piept.

Îmbălsămând pământul cu-n vis fără de margini,
Suflarea-i îngheţată se pierde spre-nălţimi;
De sus zbucneşte jalnic un cor de heruvimi,
Şi-n zvârcoliri de şarpe, trec nori peste paragini.

Fulgerătoare săbii de creste viu se sparg;
Pe axa lor toţi sorii se poticnesc o clipă,
Iar moartea-şi desfăşoară năpraznica-i aripă,
Pe cea din urmă frunte, rostogolită-n larg.

poezie de Artur Enăşescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem

poemul se descompune pe umerii mei
ca lemnul putred
căci moartea e aproape şi o simt respirând;
florile de tei curg în cana cu apă
iar peste cinci minute vine ora când va trebui
să mă împingi
de pe turnul fără ceas
către masa de biliard care străluceşte ca o stea
de data asta am de gând să închid ochii
căci prin văzduh trec pelerini
iar vârful spre care tind nu are culoare
ci doar gust;
întunericul e o lămâie putredă cu degete
iar eu sunt aceeaşi bolnavă mintal
căci am iarăşi
praf stelar pe buze şi sub unghii.
medicamentele au rămas lângă Adolescentul lui Dostoievski
şi mă vor aştepta până când îmi voi mima căderea
de jos

în sus
în sus
în sus

poezie de Sorina Rîndaşu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!