Fata cu vioara

Acum, când ochii ei nu mai privesc,
Când degetele ei prelungi, de ceară,
Nu mai aleargă, nu mai dănţuiesc
Ca un păianjen galben pe vioară,

Acum, când nu mai tremură pe-alei
Ci doarme, în sfârşit, între glicine,
Am să vă spun, prieteni, taina ei,
Taina ei neagră, plină de suspine...

Voi o credeaţi nebună, negreşit,
Când o vedeaţi mereu, fără-ncetare,
Cu sânul gol, cu părul despletit,
Cântând pe uliţi veşnica-i cântare...

Dar adevăru-i altul şi mă tem
Să vi-l mai spun acum, când e zadarnic...
Fata purta cu vioara un blestem!
Şi ce blestem - sălbatic şi amarnic!

Căci tatăl ei, un jidov scund, urât,
Murind, îi hărăzise într-o seară,
Să nu trăiască după el decât
Atâta timp cât va cânta la vioară!

De-aceea, zi de zi, până-n amurg,
Pe străzi, prin pieţe, dornică de viaţă,
Cânta din răsputeri în vechiul burg,
Cânta prin soare, viscole sau ceaţă...

De-aceea alerga necontenit,
Mergea mereu cu vioara sub bărbie,
Îşi aiura descântecul smintit,
Se prăvălea în el ca-ntr-o orgie!

Dar într-o noapte, de prea mult cântat,
Deodată toate corzile plesniră!
Un vaier scurt şi-un ţipăt încleştat
În cerul pulmburiu se-ncolăciră!...

Atunci, cu ochii mari, înspăimântaţi,
Din părul blond îşi smulse patru fire...
Şi voi râdeaţi, nebunilor! Râdeaţi!
Fecioara însă, ea cânta-n neştire...

Ce cântec pur şi nemaiauzit!
N-o să vi-l spun, căci nu se poate spune!
Dar prea mult timp, pe lemnul istovit
Nu dăinuiră nici aceste strune...

Nici ele nu putură, prin alei,
Să-i prelungească marea agonie...
Şi-acum fecioara doarme-n racla ei
Ca o vioară frântă în cutie!

poezie celebră de Radu Stanca
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fata cu vioara

Acum, când ochii ei nu mai privesc,
Când degetele ei prelungi, de ceară,
Nu mai aleargă, nu mai dănţuiesc
Ca un păianjen galben pe vioară,

Acum, când nu mai tremură pe-alei
Ci doarme, în sfârşit, între glicine,
Am să vă spun, prieteni, taina ei,
Taina ei neagră, plină de suspine...

Voi o credeaţi nebună, negreşit,
Când o vedeaţi mereu, fără-ncetare,
Cu sânul gol, cu părul despletit,
Cântând pe uliţi veşnica-i cântare...

Dar adevăru-i altul şi mă tem
Să vi-l mai spun acum, când e zadarnic...
Fata purta cu vioara un blestem!
Şi ce blestem - sălbatic şi amarnic!

Căci tatăl ei, un jidov scund, urât,
Murind, îi hărăzise într-o seară,
Să nu trăiască după el decât
Atâta timp cât va cânta la vioară!

De-aceea, zi de zi, până-n amurg,
Pe străzi, prin pieţe, dornică de viaţă,
Cânta din răsputeri în vechiul burg,
Cânta prin soare, viscole sau ceaţă...

De-aceea alerga necontenit,
Mergea mereu cu vioara sub bărbie,
Îşi aiura descântecul smintit,
Se prăvălea în el ca-ntr-o orgie!

Dar într-o noapte, de prea mult cântat,
Deodată toate corzile plesniră!
Un vaier scurt şi-un ţipăt încleştat
În cerul pulmburiu se-ncolăciră!...

Atunci, cu ochii mari, înspăimântaţi,
Din părul blond îşi smulse patru fire...
Şi voi râdeaţi, nebunilor! Râdeaţi!
Fecioara însă, ea cânta-n neştire...

Ce cântec pur şi nemaiauzit!
N-o să vi-l spun, căci nu se poate spune!
Dar prea mult timp, pe lemnul istovit
Nu dăinuiră nici aceste strune...

Nici ele nu putură, prin alei,
Să-i prelungească marea agonie...
Şi-acum fecioara doarme-n racla ei
Ca o vioară frântă în cutie!

poezie celebră de Radu Stanca
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vioara...

Vioara uitată-ntr-un colţ,
E spartă, e veche nu mai cântă,
Sunt tăcute slabele-i corzi,
Nici un sunet nu se mai avântă.

De mult, vioara făcea ravagii,
Aducând în suflet veselie,
Sau ale romanţei sufragii,
Tremurau inimi în melancolie.

Nu pot să te mai repar vioară,
Eşti mult prea distrusă,
Nu vei mai cânta a doua oară,
Astfel gloria ta e apusă.

poezie de Mihai Leonte (8 noiembrie 2003)
Adăugat de Mihai Leonte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oh, tu, fericito!

O simplă nemulţumire ascunde intenţii mult mai adânci,
Ce nu pot fi desconspirate şi desluşite decât prin contrast, decât printr-o forţă opusă ca direcţie şi sens, decât prin suferinţă.
Căci dacă ni s-ar cânta în strună, cine s-ar mai depărta de sinele fals?
Cine s-ar mai opri din dans?

Păsări fermecătoare zboară deasupra ta, iar tu stai şi aduni fire de nisip de pe podea.
Iubirea nu poate fi "a noastră", căci cine suntem noi?
Timpul se revarsă, în timp ce marea doarme ne-ntoarsă.

Te plimbai prin lume, crezând că ai ceva de-ndeplinit, când un cântec dulce ai auzit, paşii ţi s-au împleticit, iar unul în braţele altuia ne-am trezit.
Acum îmi spui că nu mă mai cunoşti, că sunetul glasului meu îţi sună străin, de parcă ar aparţine altor voci.
Îmi spui că trebuie să mergem, urmând harta ce o porţi după tine, însă eu îţi arăt pe cer, un astru ce nici nu pleacă, nici nu vine.

Dar e ok. Acum, şi mereu, crezi ce vrei.
Eu sunt pe-aici, prin preajmă,
Adulmecând teiul şi ascuţind condeiul.
Scriind versuri ca...
"Cine zboară de fapt, vulturul sau vântul?
Cine se-nvârte de fapt, Soarele sau Pământul?"

Iubirea nu stă în loc, iubito.
Iubirea-ţi poartă numele, oh, tu, fericito!

poezie de Alexandru Pop
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mereu...

Mereu voi cânta dragostea ta,
Mereu o voi cânta, chiar şi când ploaia mă va cuprinde,
Când bolţile reci, de sub ochiul de stea,
Vor alunga lumina, ce sta cuminte...
Nimicul va crede atunci c-a-nvins,
Că timpul n-a existat nicio secundă,
Că moartea a fost visul din vis
Dorit de particula devenită o undă!
Dar inima mea nu va-nceta
Să-şi audă-n ecou valul de mare –
Dragostea ta ce necontenit va cânta
Norilor ce se-adună în zare...

poezie de Alexandru Răduţ din volumul de versuri Călători (2019)
Adăugat de Doina Moldovan
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

M-a obosit existenţa asta,
Atât de mult, atât de adânc,
De mă bagă-n mormânt!
Mă seacă, mă usucă!
Şi mă tot aruncă,
Ba-n cer, ba-n pământ!

Şi-ntre timp m-am trezit,
Cu tine-n gând, în lacrimă!
Te caut prin visuri, prin viaţă,
Pe-o alee, pe străzi, prin timp,
Şi... nimic!

Poate-i un zid între Noi!
Sau poate nici nu mai suntem!
Poate-i blestem!
Sau rătăcim chiar prin Noi!
Poate ne-am depărtat prea mult,
Şi-acum prea târziu!
Poate trecerea în nefiinţă,
Poate... o clipă!
O clipă cât o viaţă!

Sau poate-ntr-o... dimineaţă!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Si ploua...

O adiere-ncet îmi bate
În geamul ce cândva sticlea,
În minte-mi vine-un gând aparte
Ce-odată chiar mă bucura.

Privesc în gol, în depărtare
Alerg pe loc şi mă întreb
Cât timp voi mai trăi eu oare
Precum un singuratic cerb.

Din bezna nopţii-ntunecate
În mine s-a aprins o stea
Căci eu credeam că poate-n-noapte
Vei lumina privirea mea.

Mi-ai spus că-i soare, că e cald, e vară
Mi-ai spus că-i soarele pe cer afară;
De înţeles însă îmi dai
Că-i zi ploioasă, zi de mai.

Minţind îmi spun că nu te mai cunosc
Dar ştiu prea bine,-i fără rost;
Când îmi apari în zi sau noapte
Te simt mereu tot mai aproape

Din nou încerc să mă apropii
Te văd, aproape că-mi zâmbeşti
Dar tu mereu te ţii de şotii
Eu ştiu că tu mă păcăleşti.

Dar lângă tine când sosesc
Şi când încerc ca să-ţi vorbesc
De-odată se porneşte-un vânt
Iar de la tine nu scot un cuvânt.

Îţi spun că multe vreau mereu
Ca să-ţi transmit din gândul meu
Dar tu priveşti în depărtare
Numai de mine nu te doare.

Şi astăzi totul e la fel
Căci soarele-i pe cer afară
Îţi spun că tu eşti al meu ţel
La tine însă plouă iară…

poezie de Cristian Olaru
Adăugat de Miruna Dima
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adio-ţi spun...

Adio-ţi spun, acum când lacrima mă doare
Şi mă întorc în lumea din care am venit,
Pe aripi de iubire am vrut să urc spre soare,
Dar raze de dispreţ m-au ars, m-au pârjolit!

Adio-ţi spun, acum când ard în patimi
Şi frigul peste suflet e-un viscol nesfârşit,
Iar ploaia în torent îmi varsă lacrimi
Şi mor şi te iubesc, deşi m-ai amăgit!

Adio-ţi spun şi-ascund dorul în şoapte,
Pe alei de suflet pustii de atâta neiubit.
Mă duc spre lumea-n care se mai poate;
Să speri în vise care-aicea s-au sfârşit!

Adio-ţi spun şi plec, o clipă nu mai stau,
Prea mult mă doare aproape să te ştiu,
Te rog numai să uiţi cât încă nu-i târziu,
Că am sa te iubesc oriunde o sa fiu!

poezie de Dorina Omota (4 septembrie 2014)
Adăugat de Dorina Omota
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am tot strigat

Am tot strigat, — de când tot strig
îmi e şi greu să tot mai spun
dar strig, căci ştiu că vine ziua
să ştiţi că n-am fost eu nebun.
Am tot chemat, — de când tot chem
şi ură poate că-mi purtaţi
dar chem, căci ştiu că vine ziua,
când veţi striga înspăimântaţi.

Am tot mustrat, — de când tot mustru
e tot mai gol în jurul meu
dar tot nu tac, căci vine ziua
cu blestemul lui Dumnezeu.

Am tot venit — şi tot mai vin
să spun că încă mai e har
să spun, căci ştiu că vine ziua
cu plâns şi ţipăt în zadar.

Am tot înştiinţat — şi mai
răbdaţi-mi să vă-nştiinţez
căci ştiu ce-aproape este ziua
cu-nfricoşatul morţii crez.

Veţi face şi-acum tot ce vreţi,
cum aţi făcut şi pân-acum
dar scumpul mântuirii preţ
amar se va plăti cu scrum.

poezie celebră de Traian Dorz
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

"Cânta la Stupca o vioară"

"Cânta la Stupca o vioară"
Şi lumii spus i-a fost apoi
Că doina noastră-i lăcrămioară
Nemuritoare pentru noi!

Ea asculta plângând, pădurea
Din dealurile înverzite
Strângându-le în doină, toate;
Minuni de Domnul hărăzite!

Balada e din neam viteaz,
Ce-i trăitor printre ponoare,
Cu suflet mândru, pururi treaz
Şi-i cel mai brav dintre popoare!

Şi marea plânse dorul ei
Şi adăstă lângă vioară,
Iar cântecul ne-a fost temei
Când am cântat-o-ntâia oară!

poezie de Ioana Voicilă Dobre din Între verde şi albastru
Adăugat de Ioana Voicilă Dobre
Comentează! | Votează! | Copiază!

Capriciile soartei...

Te ascultam cu ochii umezi de fericire,
Când mă ţineai la pieptul tău cândva,
Ca pe un talisman de aur veritabil,
Tu îmi şopteai timid şi tandru
Că mă iubeşti ca nimeni altul
Şi în veci voi fi a ta,
Ca Julieta lui Romeo,
Icoană sfântă în artă.

În jurul meu atunci totul cânta,
Ca strunele iubirii atinse de arcuşul viu,
Când viaţa o feerie îmi părea,
În braţele timpului darnic,
Capriciul soartei mă înşela amarnic,
Lăsându-mi zestrea mărilor de lacrimi
Şi gustul sării amare din pustiu.
Dar toate au fost cândva,
Acum e altfel.

Capriciile soartei...
Variantă:

Îţi savuram patetic iubirea,
Din gesturi şi cuvinte,
Aşezate frumos ca florile pe ram,
Stelele nopţilor senine număram,
Cu ochii umezi de fericire,
Ca un copil naiv eram, cuminte,
Când viaţa sub Oda bucuriei petreceam.

La pieptul tău mărinimos,
Eram o jucărie nouă,
Mult prea râvnită pe atunci,
Ce n-o doreai pierdută,
Ca toate celelalte din trecut.

Când steaua fericirii darnic mă dezmierda
Şi îmi cânta pe strunele inimii frumos
Ca Zeii artei în Olimp,
Soarta capricioasă m-a înşelat amarnic,
Lăsându-mă să mă înec în lacrimi
Şi preţul fericirii cu adevărat să-l simt.
Dar toate au fost cândva,
Acum e altfel.

poezie de Valeria Mahok (19 decembrie 2018)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeia nebună

Nu voi cânta un cântec pentru luna mai.

Asemenea cântec ar trebui să fie drăguţ. Merci.

Voi aştepta până-n noiembrie
Şi voi cânta un cântec gri.

Voi aştepta până-n noiembrie
Aceasta-i anotimpul meu.

Voi ieşi afară-n aerul îngheţat şi voi cânta
Cum cântă,-întunecat, un bulgăre de minereu.

Iar omuleţii mă vor privi miraţi,
Spunând " veniţi şi-o ascultaţi cu toţii, hai!
Ea este Femeia Nebună
Care nu cântă-n luna mai".

poezie de Gwendolyn Brooks, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te voi iubi

Te voi iubi în fiecare clipă,
Te voi iubi pe soare şi pe nor,
Te voi iubi pe-a vântului aripă,
Te voi iubi-n amurg lângă izvor.

Te voi iubi pe iarba din grădină,
Te voi iubi-n padurea de argint,
Te voi iubi pe-o rază de lumină,
Te voi iubi când stele nu ne mint.

Te voi iubi pe hol sau pe chiuvetă,
Te voi iubi de vrei... pe aragaz,
Te voi iubi frenetic pe mochetă,
Te voi iubi spre seară pe-un pervaz.

Te voi iubi pe cumpăna fântânii,
Te voi iubi în lift sau pe butoi,
Te voi iubi cum se iubesc păgânii,
Te voi iubi de vineri, până joi.

Te voi iubi urcând spre miazănoapte,
Te voi iubi şi când am să cobor,
Te voi iubi cu mângâieri şi şoapte,
Te voi iubi... când mă înveţi să zbor.

Te voi iubi... pe plaja aurie,
Te voi iubi în marea de azur,
Te voi iubi când nimeni nu mă ştie,
Te voi iubi... şi-apoi am să te fur.

Te voi iubi când încă se mai poate,
Te voi iubi când încă mai sunt viu,
Te voi iubi şi voi uita de toate,
Te voi iubi cât nu e prea târziu.

Te voi iubi-ntr-o noapte de beţie,
Te voi iubi... mărturisindu-ţi trist,
Te voi iubi... pe-o coală de hârtie,
Te voi iubi... când nici nu mai exist.

poezie de Constantin Triţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înmormăntarea dragostei fidele

Am cunoscut în viaţa mea un îngeraş
Cu glas fermecător de clopoţel,
Era zurdalnic ca un fluturaş,
Mă ataşasem foarte mult de el.

Era un îngeraş – mândru fecior,
Avea nişte ochi negri, dar senini,
Cu mersul lui zglobiu de căprior
Privindu-l, puteai dorul să-ţi alini.

Am îndrăgit prea mult acea fiinţă,
Căci inima din piept mi-era răpită.
Zburam cu el de mână cu credinţă
Şi-n suflet eram foarte fericită.

Aveam păr lung, figură mlădioasă...
Noi ne iubeam în doi la nesfârşit,
O dragoste fidelă mai frumoasă
În viaţă încă nu am întâlnit.

Dar tristă e povestea mai departe:
Am înţeles că mă-amăgeşti profund,
Şi negreaţa nopţii astăzi ne desparte
Când te aud aproape însă nu răspund.

Cu lacrimi am săpat tăcuţi mormântul
Şi-am îngropat iubirea ce ne însoţea.
Eu însă mi-am jurat să uit trecutul
Ce fără de dorinţă te-aduce-n viaţa mea.

Cu vocea tristă, plină de durere,
Mai rătăcesc adesea-n amintiri...
Şi nu-i permit la inimă să spere
La existenţa unei noi iubiri.

Lui aş vrea să-i spun prin poezie:
- Îţi mulţumesc de-aceea că exişti,
Chiar de ai plecta şi-acum plâng pustie
Vărsând mii de lacrimi ochii mei cei trişti.

Dar atunci când vei rămâne singurel,
Când nu te va-nsoţi nici o fiinţă,
Voi fi atunci cu tine, Ionel,
Şi-ţi voi răpi cu drag din suferinţă.

poezie de Diana Enachii (5 aprilie 2008)
Adăugat de Diana Enachii
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mincinosul

Întorcându-se din călătorie
Un boiernaş odată, sau poate şi boier mare,
Au ieşit cu un amic sara la câmp spre primblare
Şi au început a spune cu fală şi cu mândrie
Multe minciuni mari şi mici, de cele ce-ar fi văzut.
Dar, în sfârşit, au strigat:
"Lucru ce am văzut eu nu poate fi de crezut
Că voi mai vedea în viaţă,
Mai ales în ţara voastră, unde este când prea cald,
Iar alteori lângă sobă de frig nasul îţi îngheaţă;
Alteori soarele piere, alteori arde şi frige.
Iar acolo unde am fost eu,
Îi mai frumos decât în rai.
Oh, fraţilor, ce trai!
Oh, cât sufletul meu plânge
Şi cât îmi pare de rău
Că am venit pe aice!
În sfârşit, n-am ce mai zice,
Decât îţi spun că nici ştii acolo când este noapte,
Şi anul întreg petreci frumos ca luna lui mai,
Iar să sameni sau să ari nici trebuinţă nu ai,
Căci toate cresc de la sine, gata de mâncat şi coapte,
Precum, de pildă, la Roma am văzut un castravete
Într-o grădină sub un perete,
Care, să nu spun minciuni, era mare cât un munte"...
"Apoi curios îţi pare, atunci celălalt i-au zis,
Când pământul este plin de aceste minuni multe;
Precum şi eu înadins
Îţi voi arăta acum o minune mai ciudată,
Şi cred că un aşa lucru tu n-ai văzut altădată.
Vezi tu peste acea gârlă podeţul acel înalt,
Pe care avem să trecem? Deci măcar că este prost,
Însă este minunat,
Căci la noi, în ţara noastră, orice mincinos au fost,
Vrând ca să treacă pe dânsul, n-au ajuns la jumătate,
Şi podul s-au prăbuşit de la sine;
Iar acel ce minciuni nu spune,
Şi în caretă să treacă poate"...
"Dar gârla adâncă este?"
"Oamenii zic că fund n-are.
Deci, iubite călător, în lume sunt minuni multe,
Ca aceste,
Măcar că tu ai văzut castravete cât un munte"...
"Ca muntele să nu fie, însă cât o casă mare."
"Şi cât casa nu se poate,
Însă orişicum să fie,
Dar tot, mi se pare mie,
Podul mai curios este decât minunile toate,
Căci el nu poate să ţie nicidecum pe mincinoşi,
Precum în vara aceasta de pe dânsul au căzut
Doi călători lăudoşi:
Apoi aceasta îi mai de crezut
Decât că pepenii Romei sunt mai mari decât la noi."
"Oh, să mă ierţi, frăţioare, dar, zău, tu nu ştii ce zici,
Căci tu nu ştii că la Roma casele sunt aşa mici,
Că abia pot să încapă în ele un om, sau doi?"
"Fie, însă iată podul, dar eu cu tine nu trec,
Căci pentru un castravete eu nu vreau ca să m-înec."
Atunci călătorul zise: "Şi eu mă unesc cu tine,
Să trecem prin vad mai bine..."

Judecaţi câtă ruşine
Pate omul mincinos;
Deci, oare, nu-i mai frumos
Să vorbim puţin şi bine?

fabulă de I.A. Krîlov, traducere de Constantin Stamati
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru totdeauna

Mă voi închina la tronul Tău
Şi îţi voi cânta cântecul meu de iubire
Voi cânta cu inima
Pentru Tine, Tatăl şi Regele meu
În fiecare zi voi trăi
Pentru a Te face să zâmbeşti
Şi când, în sfârşit, ne vom întâlni
Va fi pentru totdeauna
Şi, o, cât de larg Îţi vei deschide braţele
Când voi avea nevoie de dragostea Ta
Şi cât de departe vei călători pentru mine
De mă voi pierde vreodată
Şi mi-ai spus că tot ce simţi pentru mine
Este iubirea nemuritoare
Pe care mi-ai arătat-o prin cruce
Mă voi închina Ţie, Dumnezeul meu
Mă voi închina Ţie, Dumnezeul meu
Te iubesc
Te iubesc
Mereu voi cânta
Mereu voi fi cu Tine
Voi fi cu Tine.

cântec interpretat de Hillsong
Adăugat de Oana- Manuela Mihai
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu dori

Nici vântul ce-nvolbură marea,
nici Luna cu razele-i reci,
nu vor să-mi asculte cântarea
atunci când prin gânduri îmi treci.

Ai fost, printre vânturi, mai tare,
le-ai dat, pentru mine, porunci,
să-mi facă amarul mai mare,
să nu pot cânta, de atunci?

Ai fost, pentru Lună, un soare,
i-ai fost, tu, iubit sau stăpân,
şi-acum ţi-a promis, ca-mpăcare,
s-ascundă cuvântul ce-l spun?

Încerc să te caut prin minte,
privesc fără noimă-mprejur,
aş vrea să te chem dar cuvinte
nu am şi atunci te conjur:

Îngăduie vântului jalea
şi iartă-i suspinul din cânt,
arată-i lumina şi calea
deasupra de negrul pământ.

Hai, vino!-s aici pentru tine,
te-aştept, cu speranţă, în zori,
ascultă-mi şi cântul! - ştii bine
că-mi eşti prea departe... şi dori.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu dori

Nici vântul ce-nvolbură marea,
nici luna cu razele-i reci,
nu vor să-mi asculte cântarea
atunci când prin gânduri îmi treci.

Ai fost, printre vânturi, mai tare,
le-ai dat, pentru mine, porunci,
să-mi facă amarul mai mare,
să nu pot cânta, de atunci?

Ai fost, pentru Lună, un soare,
i-ai fost, tu, iubit sau stăpân,
şi-acum ţi-a promis, ca-mpăcare,
s-ascundă cuvântul ce-l spun?

Încerc să te caut prin minte,
privesc fără noimă-mprejur,
aş vrea să te chem dar cuvinte
nu am, şi atunci te conjur:

Îngăduie vântului jalea
şi iartă-i suspinul din cânt,
arată-i lumina şi calea
deasupra de negrul pământ.

Hai, vino!-s aici pentru tine,
te-aştept, cu speranţă, în zori,
ascultă-mi şi cântul! - ştii bine
că-mi eşti prea departe... şi dori.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tic-tac

era târziu şi era seară
plecau cocorii în goană
goană nebună pe ţărâmuri de humă
mângâiam lumina cu degetele
sub albastrul pur al cerului de mai
la sfârşit m-am aşezat între ape
să strâng în palme infinitul
uneori priveam în jos, când tăceam
să spăl sufletul de păcate
glasul tremura în gând, uitase să vorbească
ceasul bătea, eu îmbătrâneam cu o zi
e mult de atunci
când rătăceam singur prin lunci
înainte, uitatasem să păşesc
mă ascundeam arzând într-o clipă de vară
potecile se deşirau discret
din ţărână se ridica fumul primar
eu alergam după o idee, prin pădurile de nuci
un cuc mai cânta trist pe o ramură ruptă
eu zăceam lângă o geană de cer
în suflet ascultam liturghia

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vioara Stradivarius

A venit o comisie de expertiză,
M-a măsurat din cap până-n picioare:
"Din lemnul acesta vor ieşi trei ţimbale
Luaţi-i aşchiile la analiză."

Apoi au venit tăietorii de lemne,
Topoarele lor mă izbeau în genunchi,
Sângele cald îmi şiroia pe trunchi,
Duceau lipsă de ţimbale – pesemne.

Meşterii tăcuţi mă strângeau la rindea,
Mă lucrau cu grijă ca pe o comoară
Dar lemnul din mine nu îi asculta
Şi s-a prefăcut în vioară.

Mai marii lor s-au întors într-o seară,
Dintre coperţi prăfuite de carte,
Au condamnat toţi meşterii la moarte
Că lemnul rebel a ajuns vioară.

"Daţi foc acestui incest vegetal,
Aduceţi un alt copac de pe munte."
Nopţile erau luminate de focul barbar...
Şi de-abia atunci, vioara a început să cânte.

poezie de Petre Ivancu din Fotografii imaginare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se vorbeşte mult de teatru, dar cine n-a făcut parte din el, nu-şi poate închipui cu adevărat ce e scena. E de necrezut: oamenii aceştia nu se cunosc deloc pe ei înşişi, îşi fac meseria fără să reflecteze asupra ei, însă au pretenţii nemăsurate. Nu numai că fiecare vrea să fie cel dintâi, dar vrea să fie şi unicul; fiecare i-ar înlătura bucuros pe toţi ceilalţi şi nu-şi dă seama că nu ajunge la ceva decât împreună cu ceilalţi; fiecare se crede grozav de original, dar când îl scoţi din rutină, e incapabil să se descurce; în acelaşi timp e într-o agitaţie perpetuă în căutarea noutăţii. Şi cu câtă îndârjire se sapă unul pe altul! Numai din cel mai meschin amor propriu şi din mărunte interese personale se leagă între ei. Despre un sprijin reciproc nici nu poate fi vorba; o veşnică neîncredere este întreţinută prin răutăţi săvârşite pe ascuns şi prin bârfeli; pentru ei, cine nu e desfrânat e prost. Fiecare are pretenţia să i se dea o atenţie fără margini şi e sensibil la cea mai neînsemnată critică. Fiecare ştie toate mai bine decât oricare altul. Dar atunci, te întrebi, de ce le fac pe toate pe dos? Mereu lipsiţi de mijloace şi mereu fără încredere, parcă de nimic nu se tem mai mult decât de ce e raţional şi de bun-gust şi la nimic nu ţin mai mult, decât la dreptul suveran al bunului plac.

Goethe în Idealul plenitudinii umane
Adăugat de Avramescu Norvegia Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!