Ruga "Stejarului" (Prietenului meu, Dr. Cezar Neguț)
Mai întoarce-te "Luceafăr", din cel drum rătăcitor,
Cu-o șuviță de lumină liniștește-mi al meu dor,
Schimbă-mi "calea" și destinul, cu-ale tale raze lungi,
Încă n-am fugit departe, încă poți să mă ajungi.
Vino! Cât trăiesc speranța zilelor ce le mai am,
Luminează-mi calea neagră, altfel simt că mă destram.
Dacă n-ai puteri depline, cere-i "Lunii" ajutor
Și sub bolta ei gălbuie să mă faci nemuritor.
Vino! Bate-mi la fereastră, ori când vrei, ușa e largă,
Ia în brațe o"Steluță", care rănile să-mi șteargă
Și rămâi măcar o "vreme", pe acest pământ de stele,
Unde moșii mei visează, în "coșciuguri" de nuiele,
Și aicea ai un leagăn, și-amintiri nemuritoare,
Rădăcini ce-și mai trag seva, vremilor necruțătoare.
Te cunosc luceafăr falnic, mai bine ca orice-n lume,
Dacă vrei, și-aci e locul, unde-ți poți forma un"nume".
Timpul trece, timpul vine, pe pământ sau sus în cer,
Nu-l poate opri vreodată, nici cel mai năstrușnic "ger".
Ce-a trecut nu se întoarce, ce va fi, sperăm mai bine,
Dacă "tu" și a ta "lună" veți mai poposi cu mine.
"Trunchiul" meu îmbătrânește, crengile mi se îndoaie,
De atâta "vânt" ce bate, de zăpadă și de ploaie.
Iarna-i grea, sigur va trece, cu ale sale geruri multe,
Sper ca ruga pân-la ceruri, în sfârșit o să m-asculte,
Să-mi redea din nou căldura sufletului, ce-o doresc,
Să-mi aducă "primăvara", anotimpul ce-l iubesc.
- "Tu"! Stejar cu crengi stufoase și cu trunchiul scorțuros,
Când ai răsărit din ghindă, pe pământ era frumos,
Ai crescut în "Lazul Mare", vremile te-au înălțat
Și sub ale tale umbre, trecătorii au visat,
Dar de-un timp, "natura" moare, totul este în vibrații
Și de-aceea, eu "Luceafăr", mă simt bine-n constelații,
Am să vin totuși, la vară, când pe cer n-o fi furtună,
Pe o rază fără "dâmburi", însoțit de sfânta lună.
"Drumul Robilor" vecinul, îmi va da și două stele,
Din puzderia de "Aștrii", leagănul vieții mele,
Să-nvețe și ele drumul, razelor ce rar coboară,
Încercând să liniștească rănile, să nu mai doară.
Apoi.. După câtva vreme să se-ntoarcă în "Lactee"
Și să zburde mai departe, pe știuta lor alee.
Eu să-mi răscolesc în suflet, amintirile-mi plăcute,
Lunii să-i arăt pe Tera, cele vrute și nevrute,
Să-i arăt râul și ramul ce mi-a răcorit căldura,
Casa, școala și "Zăvoiul" unde mă jucam "de-a dura",
Poienița cu stejarul, cel cu frunzele-ncrestate,
Ceasul din "Piața mare" ce din oră-n oră bate,
Cu al său pas de cronometru, ce mulțimea o "deșteaptă",
Rădăcina prinsă-n brazdă, ce de ani și ani m-așteaptă.
poezie de Corneliu Zegrean-Nireșeanu din Freamăt de gânduri Lacrimi de dor (intern) (2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireșeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre timp
- poezii despre stejari
- poezii despre crengi
- poezii despre visare
- poezii despre viață
- poezii despre suflet
- poezii despre ger
- poezii despre școală
- poezii despre zăpadă
- Ne poți propune o poezie de dragoste?
Citate similare
Tu ești Zeul vieții mele
O, tu Zeu al vieții mele,
Ce mă farmeci de-o vecie,
Vino liniștește-mi dorul
Și mă scapă de robie.
Osândit am fost în viață
Să mă zbat ca frunza-n valuri,
Vino! liniștește-mi dorul
Și mă scoate iar la maluri,
Fă-mi viața fără lacrimi,
Fă-mă fericit o clipă,
Liniștește-mi clocotirea
Și în mine te-n firipă.
Să te simt o veșnicie
Scufundată-n trupul meu,
Să fii veșnic lângă mine
Și la bine și la rău.
Vino, oprește-mi durerea
Și focul dezlănțuit,
Vino, îți vreau mângâierea,
E timpul s-o faci, în sfârșit.
Ori, dacă inima ți-e crudă
Și la rele te îndeamnă,
Fă din mine o epavă
Și-n morminte mă condamnă.
Osândește-mă pieirii,
Scapă-mă de tiranie,
Să nu simt arzând în suflet
Focul, veșnica făclie.
Ai și leacul și otrava,
Ai puterile în mână,
Spulberă-mi cenușa-n ceruri
Sau trimite-mi-o pe lună.
Și când dorul te-o cuprinde,
În văzduhuri te avântă,
Fă-mi statuia nemuririi,
Tu, miracol, Maică Sfântă.
Fă din mine o păpușă,
Un breloc, o jucărie,
Să mă poți purta cu tine,
În sânu-ți o veșnicie.
Ca un simbol al iubirii,
Să mă ai mereu aproape
Și în lacrimi să-mi vezi chipul
Blând, și legănat de ape.
Fie-ți dorul meu puterea,
Rănile să ți-le-aline,
Veșnic să-ți rămân în suflet
Eu, și... tot ce am în mine.
Fericirea să te poarte,
Cum dorești, în lumea mare,
Peste tot, în rai sau iaduri
Mândră, zveltă, ca o floare.
poezie de Corneliu Zegrean-Nireșeanu din Freamăt de dor - antologie (2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireșeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi poezii despre fericire, poezii despre trup și suflet, poezii despre simbolistică, poezii despre sfârșit, poezii despre sfinți sau poezii despre sfințenie
Singurătate
Între patru ziduri groase,
Din beton turnate-n rame,
Este camera ce-ascunde
Ale sufletului drame.
Pe peretele din față,
Orologiul bate-ntruna,
Cu el dorm, el mă trezește
Singuratec precum luna.
Răvășit dar cu speranțe,
Gândul meu zboară în zare,
Încercând să-l țin în brațe
Cum vine așa dispare.
Vreau să-l prind să-l iau cu mine,
În luntrea ce mai plutește,
Dar nu pot că e vremelnic
Și din nou mă părăsește.
Peste timp apare iarăși
Cu speranțe mult mai sumbre
Că voi reuși vreodată
Să ies din conul de umbre.
Dar în dreapta, de pe rafturi,
Niște cărți mai învechite
Îmi inspiră alte gânduri,
Mai bune, mai limpezite.
Ce mă fac să uit o vreme,
Un trecut îndepărtat
Și să văd ceea ce vine
Dar, rămân cu un oftat.
Mă întorc și văd prin geamul
Așezat spre miazăzi,
Luminița și speranța
Timpului ce va sosi.
Răul din trecut se iartă,
Dar se uită rareori,
Când îți răscolește-n suflet
Zeci și sute de fiori.
Doar nucul mă potolește,
Ce-a crescut sub geamul meu
Și adesea mă trezește
Când îl bate vântul greu.
Trece o zi și altă noapte,
Gânduri și speranțe vin,
Să-mi duc crucea pân-la capăt,
Cum mi-e dat al meu destin,
Dacă adesea ori mă bucur
C-am purtat tone de greu,
Ce va fi? Este-o enigmă,
Știută doar de Dumnezeu.
poezie de Corneliu Zegrean-Nireșeanu din Freamăt de gânduri Lacrimi de dor (intern) (2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireșeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi și poezii despre gânduri, poezii despre zbor, poezii despre vânt, poezii despre somn, poezii despre singurătate, poezii despre religie sau poezii despre noapte
Moș Crăciun
Când vine Moșul o să-i spun: nu mai deschide sacul tău,
Pătrunde doar la el în suflet și zi-i că vreau să fie al meu,
Pentru o oră, sau jumate. De mână să îl țin, să-i simt căldura.
Hai Moșule, tu poți s-o faci, transformă-i în iubire, ura.
Eu știu, tu ai puteri nemăsurate și vei crea o lume nouă,
În care să mă vadă, să-și dorească, măcar o dată, sau de două,
Să-mi stea alaturi, să-mi citească versul ce-l scriu acuma,
Pentru el. Hai Moșule, nu mă lua cu gluma,
Că e iubire, nu-i dorință ce trece iute ca să vină alte.
Eu nu vreau jucarii ca toți copiii, nici o carte,
Il vreau pe el, privirea, ochii, gura
Ajuta-mă s-ajung să-i simt căldura.
Nu poți Crăciunul ăsta? Nici cel trecut n-ai vrut.
Când o s-o faci? La anul? E bine de știut,
Că așteptarea mă sleiește, puterile se duc pe rând
Si o să mor, drag Moș Crăciun, cu tine si cu el în gând.
poezie de Magdalena Rus
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre Crăciun, poezii despre vinovăție, poezii despre versuri, poezii despre umor, poezii despre trecut, poezii despre poezie sau poezii despre ore
Eu nu mă pot întoarce la tine...
M-am întregit în pieptul tău venind la ființă timpul
și m-am desprins de trecătorii reci ai lumii;
desăvârșit, am trăit înapoia ochilor tăi
și a trebuit să mă ancorez de soare
să mă închin copilăriei tale, ca un bărbat puternic ce eram;
Iubindu-te cu dor,
eu nu mă pot salva de tine.
Am trăit pentru a te respira în loc de aer,
și te-am respirat atâta vreme cât să iau forma luminii ;
mi-au trecut toate rănile pe dinăuntru
rănile mele au rămas în rugurile tale
din care mai târziu se va naște nucleul unei comete.
Căutându-mă înapoia întunericului,
tu nu poți străluci fără mine.
Durerea a venit când mi s-a lipit umbra de pământ
și m-am văzut lumină ștearsă în pântecul amurgului;
alergam de pretutindeni într-un vid.
Singurătatea a venit
atunci când n- ai mai putut să mă întregești cu tine,
deși pământul
se făcuse din nou verde în muguri.
Dar totuși trăiesc...
Trăiesc în voia vidului
între văz și auz, între miros și pipăit.
Și alerg...
Alerg cu moartea încolțită-n mine
până la orizontul care nu se mai sprijină de cer;
răsăritul este peste tot, curge de pretutindeni.
Și totuși trăiesc...
Trăiesc într-o lacrimă de-a ta
și nu mai simt prăbușirea
care m-a desprins de lume.
Tăcerea a venit din ceea ce nu mai are chip
și am rămas o mână pământ.
Sufletul mi se rotește în inima întunericului;
se face luminos, mai luminos, și mai luminos...
Iubindu-te cu dor,
eu nu mă pot întoarce la tine...
poezie de Ștefan Radu Mușat din Oglinda Literară, nr 129, septembrie 2012. Revista Centrului Cultural Focșani (21 aprilie 2011)
Adăugat de Ana Georgiana Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre lumină, poezii despre întuneric, poezii despre verde sau poezii despre tăcere
Elena! Nu pleca... Rămâi...
Ai dispărut odată cu iarna cea lungă.
Poate ți-a fost frig și...
Nu mai poți privi
fulgii reci de nea ce plutesc
în sufletul meu.
Am plâns...
Nu mai am lacrimi,
Apoi
am tresărit când ai
reapărut pe razele
vesele ale soarelui strălucitor,
în inima mea.
A venit primăvara.
Au apărut ghioceii iar
irișii mei te-au fixat
pe retină pentru totdeauna.
Aș vrea să rămâi,
chiar dacă arșița verii
care vine te va îndemna la o
plutire mai romantică
pe "Aripile Vântului".
Izvorul lacrimilor, pe
care mi le-ai făcut reci,
te va răcori în piscina
sufletului meu.
Nu pleca... Rămâi...
Toamna argintie cu
mireasma roadelor,
nu este departe,
ne cheamă să pregătim hambarele,
să adunăm boabele,
să depozităm amintirile,
să reîncărcăm bateriile
și să ne asigurăm căldura
sufletului pentru
lunga iarnă a dorului.
Nu pleca... Rămâi...
Rămâi... Te iubesc.
Dar... Drumul ei
Are un singur sens
Nu se mai întoarce...
poezie de Corneliu Zegrean-Nireșeanu din Freamăt de gânduri, Lacrimi de dor (21 mai 2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireșeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre iarnă, poezii despre vară, poezii despre toamnă, poezii despre romantism, poezii despre primăvară, poezii despre plâns sau poezii despre iubire
Luceafăr în ceruri, luceafăr pe pământ
Din Ipotești s-a ridicat
până dincolo de nori,
cel de Dumnezeu creat,
să strălucească în zori.
Cu voia Celui de sus,
un loc de cinste i s-a dat.
Luceafăr - nume i s-a pus
și ceru-întreg a luminat.
De multă vreme el veghează
întreg cerul și pământul.
Omenirii-i luminează
și calea, dar și cuvântul.
Luceafăr în ceruri,
luceafăr pe pământ.
Mihai Eminescu,
luceafăr cu nume sfânt.
Ambasador al poeziei românești
în cultura mondială,
mereu să strălucești.
poezie de Dumitru Delcă (ianuarie 2020)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre relații internaționale, poezii despre nori, poezii despre cuvinte sau poezii despre cultură
Tu ești, Doamne...
M-am slujit de stele-ntotdeauna
Când am vrut la Tine să ajung
M-a vegheat din înălțime luna
Luminându-mi noaptea drumul lung.
Toate, Doamne, toate-s ale Tale
Tu le-ai pus acolo sus în cer
Ele doar mă însoțesc pe cale
Dar la semnul Tău se sting și pier.
Din Lumina Ta, în ele, Tată
Ai lăsat să picure un pic
Și mă rog dar, Doamne, niciodată
Nu vor fi mai mult decât nimic.
Sunt frumoase, le-ai creat anume
Pentru mine să le văd ca sunt
Dar și ele-s, Doamne, tot din lume
Și-s și ele, Doamne, din pământ.
Pot să moară orișicând și ele
Dar Lumina sufletului meu
Nu e nici din lună, nici din stele
Ci e de la Tine, Dumnezeu.
Sigur ca dorința-mi încolțește
Când le văd și când în cer Te știu
Dorul meu când înspre Tine crește
Ele-mi stau de martori că ești viu.
Toate-s de folos și-s toate bune
De m-ajută, Doamne să mai cresc
Lumea asta toată-i o minune
Și mai mult prin lume Te iubesc.
Ai lăsat un semn în fiecare
Și în toate strălucești la fel
Muntele veghează lângă mare
Tot pământu-i, Doamne, un Betel.
Loc de taină și odihnă sfântă,
Locul unde singur îmi vorbești
Stele, îngeri, lună, ceruri cântă
Tu ești Doamne veșnic Cel ce ești!...
poezie de Adriana Cristea (19 octombrie 2003)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre creștere, poezii despre înălțime, poezii despre îngeri, poezii despre vorbire, poezii despre tată sau poezii despre stele
Nu mai vreau
Nu mai vreau din viața asta nici măcar o clipă!
Nici un glas să-l mai aud, Eu mă duc, mă duc!
Și nu știu unde, unde voi ajunge fără Tine!
Nu mai cer sfinților milă, nici versurilor rimă!
Dumnezeilor absenți nu le mai cer un cent!
Nici o zi acum să-mi cumpăr nu mai vreau!
Dintr-un univers prea mare unde Eu am rătăcit!
Nici cuvântului glas.... când Eu încă nu mor!
Nu mai cer nopților somn, nici somnului vis!
Nu mai vreau să-mi mai atingi inima prin care-mi curgi!
Nici cerului infinit unde Eu tot m-am pierdut!
Nu-ți mai cer acum nimic din tot ce Eu n-am avut!
Nu mai cer soarelui zi senină, nici iubiri milă!
Nu mai vreau vedere într-o lume de durere!
Nici auz când Tu n-ai glas și nici cuvinte!
Nu mai vreau vorba ce minte, nici icoane sfinte!
Nu mai vreau cruci între drumuri!
Nici pași rătăciți în lume fără Tine,
Când te caut în nu știu ce unghere!
Nu mai vreau gânduri ce mă dărâmă!
Nu mai vreau așteptarea care doare!
Nici ziua în care visul încă nu moare!
Nici noaptea fără stele, fără Lună, fără...
Fără Tine lipasa viselor mele stinghere!
poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre moarte
Și totuși. . . . . Destinul
Te văd și-acum frumoasă, ești chiar încântătoare,
Deși trecut-au anii, ești mândră ca o floare.
De când te știu fetiță, ți-am urmărit cărarea,
Mersul ca o cadână, tristețea sau durerea,
Viața-ți tumultoasă de multe doruri plină,
Mândria-ți mai aparte și izul de regină.
Din frunza ta roșcată emani tumult de lavă
Iar cu petala-ți albă ești tot mereu suavă.
Cu zelul de femeie tu ți-ai clădit o faimă,
Trezind dorul din mine să te iubesc în taină,
Fără să-ți cer vreodată măcar o sărutare,
Lăsând să treacă anii și timpul la-ntâmplare.
Dar iată că destinul revine din neanturi
Și adunând iubirea în diferite salturi
O face mai solidă și trainică o face
Și-mi dă floarea în brațe, el știe că îmi place.
Eu nu mai stau pe gânduri, o-mbrățișez agale
Și o sărut cu patos petale cu petale.
Îi simt dulceața-n suflet și dorul plin de lavă,
Aud apoi în șoapte: -Mă dau toată pe tavă.
-Demult aștept o clipă și un semnal din scenă
Să-mi spui direct în față și fără nici o genă
Că mă iubești și sincer, vrei dragoste curată,
Să-ți fiu mereu aproape, mai mult ca niciodată.
Acesta-i un miracol, ca după atâta vreme
Să ne unim iubirea iar dorul să ne cheme,
In ceruri printre aștrii sau poate în Bermude,
Dar. . . Suntem prea departe și. . .Nimeni nu ne-aude.
Corneliu 15.01.2007
poezie de Corneliu Zegrean-Nireșeanu
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireșeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre sărut, poezii despre flori, poezii despre dor, poezii despre tristețe, poezii despre sinceritate sau poezii despre semnale
Spune-mi odată? Te implor
Iubita mea o știi demult,
Cât vreau o vorbă să-ți ascult,
De mângăiere și alin,
Să-ndepărteze atâta chin,
Ce mă păzește peste tot
De-atâta dor nici că mai pot,
Puterile să-mi țin.
Nu mă lăsa" rătăcitor"
Să pribegesc fără amor,
Fă-mă luceafăr străveziu,
O stea, să strălucesc pe viu,
Mai dă-mi iubirea înapoi
Și amintirea din "zăvoi",
Că mâine-i.. prea târziu.
Nu-ți vinde "duhul" prea ușor,
Unui "cretin" și impostor,
Ce-i drept, un alt "soi,"dar parșiv,
Ce se dă mare detectiv,
Dar care-i mic în tot ce vrei
Mai altfel ca niște mișei,
Din fire"agresiv".
Iubirea mea, dacă nu-ți plac,
Spune-mi cum vrei așa-m să fac,
Mă voi retrage-ncetișor,
Ca doina veche din folclor,
In codru dulce de stejar,
Să uit de toate, de amar
Și-apoi... și-apoi să mor.
Când amintirea din trecut,
Te va-ndemna la un sărut
Să strângi în brațe un "bibelou",
S-auzi prin vis al meu ecou,
Ce te-a chemat de-atâtea ori,
La "școala" cu grădini și flori,
Acolo pe..." platou".
Să vezi în el sclipirea mea,
In suflet să-mi simți dragostea
Iar dorul să-ți fie părtaș,
Măcar o zi-n al tău lăcaș,
Așa cum mie mi-a fost dat
Să sufăr ani, înlăcrimat,
Mai rău ca un "ocnaș".
Iubita mea nu-i un blestem,
Ci o chemare, un îndemn
Să faci așa cum o dorești,
Cu vorbe reci mă copleșești,
Spune-mi odată, că-i târziu,
In ochii tăi sunt un "pustiu",
Acolo, în... "Dudești".-
Mă voi retrage-ndurerat,
Din drumul strâmb și blestemat,
Cu ochii plin de duioșie
Și inima-mi arzând "făclie".
Iți jur pe sfânta "Născătoare,"
Nicicând să nu-ți mai ies în cale,
Iubita mea... "Mărie".
poezie de Corneliu Zegrean-Nireșeanu
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireșeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre violență
Ce greu mai trece timpul
Când eram tânăr fecior
Eram fala munților,
Umblam tânăr la vânat
Ziua sau pe înnoptat.
Pușca și cureaua lată,
Ce bărbat eram odată.
Când vânam prin mulți și văi
Cu ortacii mei.
Mereu îmi zboară gândul, așa
. la întâmplare,
uitându-mă, aiurea, sub razele de soare
ce strălucesc și zâmbesc sfidător,
umbra unui singuratec, un fost luptător,
cu totul și cu toate din jurul lui și nu numai.
Iar acum? Un scrijelit de ridurile vieții,
un simplu și rătăcit muritor.
Oare ce spun unul și altele, ce se ghiontesc
văzându-mi fața zbârcită și lacrimile
ca stropii de rouă, topindu-se pe
barba aurie?
Oare ce mai gândesc?
Oare ce mai pun la cale?
- Ăsta? Cine este ăsta? Cine a fost?
E treaba lor, dar și a mea.
Pentru mine, rădăcinile s-au scurtat,
nu mai au seva hrănitoare.
Crengile se usucă de arșița necruțătoare,
frunzele sunt măcinate de stropii ploilor acide,
iar bulbii ofilesc sub privirile neputincioase
ale ochiului ce lăcrimează dintr-un izvor
aproape secat și de
Vremile aride.
A rămas doar speranța și dorința care mai sunt active.
Nu știu și nu am credința că o să le mai pot stăpâni.
Totul este otrăvit, de sub pământ până peste ceruri,
totul este bulversat, totul este ștrangulat,
totul este destrămat.
Ura, lăcomia și disprețul,
mândria, sfidarea, minciuna și dezmățul,
ne-au cuprins și a cuprins acest pământ singuratec,
ce se cheamă: România.
- Eu? Eu
. Mai trăiesc singur în lume, părăsit,
până când și de cele mai apropiate firimituri din întregul meu.
Să nu greșesc și să nu mint, mai am ceva:
Inima care mai bate și credința care totuși mai rezistă,
În rest
.. Pace în suflet și speranță mai vie.
Corneliu 19.07.2008
poezie de Corneliu Zegrean-Nireșeanu din Freamăt de gânduri Lacrimi de dor (19 iulie 2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireșeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre minciună, poezii despre zâmbet, poezii despre văi, poezii despre vânătoare, poezii despre tinerețe sau poezii despre superlative
Eu te-am iubit... Femeie!
Rămâi mereu o floare, din lunile de mai,
Cu gura-ți zâmbitoare și vorba-ți după grai,
Să te privesc și-n vise, când somnul mi-o fi greu,
Pe cât ești de suavă să înflorești mereu.
Puține știi de mine, dar... nu mă știu nici eu,
Zadarnică mi-e ruga. La sânu-ți nu mă ai.
Eu te-am iubit femeie! Te voi iubi oricând,
Căci mi-ai intrat în suflet și-mi rătăcești prin gând.
La ce și amintirea părerilor de rău
Când vorba ta se duce ca apa din părău?
Ai comportarea sumbră iar egoismul tău
Intrece orice noimă. Eu... Mai trăiesc sperând.
Și... Dacă azi sau mâine, de jale o să mor,
Să îmi citești terțina în văzul tuturor.
Ție să nu-ți mai pese, cum nici nu ți-a păsat
De jurământul sacru pe care mi l-ai dat.
Nu vrei să-l știi? Sau poate l-ai uitat,
Cum ai uitat și ruga sărutului de dor.
Când soarta mă v-a duce pe drumul cel de veci,
Să vii totuș cu mine, sicriul să-mi petreci.
O lacrimă fierbinte să-mi laș la căpătâi,
Să-ți răscolească-n sufle iubirea cea dintâi.
Apoi... Să-ți cer iertare. Cu asta să rămâi.
Eu să-mi continui somnul între pereții reci.
poezie de Corneliu Zegrean-Nireșeanu (20 martie 2007)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireșeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre viitor sau poezii despre uitare
Nu vreau să mor sperând
Încă o toamnă a trecut
Și toate frunzele-au căzut,
Iar anii trec, se scurg mereu,
Cu ei odată trec și eu,
Îmbătrânesc și-mi pare rău
Că nu mai cunoscut.
De sărbători eu ași fi vrut
Să vii să-mi dărui un sărut,
Să vii, un: La mulți ani să-mi spui,
Că sunt orfan al nimănui,
Să nu mai rătăcești haihui,
Dar Tu, n-ai vrut.
Nu vrei în suflet să-mi revii,
Deși de zeci de ani o știi,
Că te-am iubit și te iubesc,
Să-mi fii aproape o doresc,
Speranțele mereu îmi cresc,
De ce nu vii, de ce nu vii ?
O
Vino iar iubirea mea,
Te-aștept și te voi aștepta,
Să mă privești și zâmbitor,
Să-mi spui cuvântul: - Te ador,
Nu pot scăpa de al tău dor
Și nu te pot uita .
Dar în zadar aștept plângând
Și rugă-n ceruri adresând,
Destinul meu nu are Zel,
Nu are milă, e mișel,
Are în schimb un singur Țel,
El vrea să mor sperând.
poezie de Corneliu Zegrean-Nireșeanu
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireșeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre declarații de dragoste sau poezii despre sărbători
Speranța
Îmi zâmbește într-o doară și se uită-n ochii mei,
Apoi vine lângă mine, din priviri îi ies scântei,
Se așează, mă cuprinde și mă mângâie ușor, Buzele-i subțiri și calde i le simt pe obrăjor,
Fața-i rece se-ncălzește, se aprinde parcă-i foc,
Mă cuprinde peste umeri, eu o strâng pe la mijloc,
Gura-i dulce mă sărută, dorurile mă-nfioară,
Buimăcit nu văd lumina de și-i zi și nu e seară,
Simt doar clocotul din mine, cum sângele mi pulsează,
- Te iubesc! Aud în șoapte:- Inima mea te visează.
E un vis? Ori
Sunt reale, clipele necugetate?
Sau e doar o joacă-n sine, de moment, apoi uitate?
Adevărul e la mijloc, numai luna-l poate spune,
Ea încearcă câte-odată, tainele să le adune.
Dumnezeu ia dat puterea să privească și să știe,
Câtă dragoste dispare sau câtă rămâne vie.
Omul este un luceafăr sau un monstru, altă dată,
El aleargă și se zbate, n-are inima-mpăcată
Până când înghite mărul, altuia, care-i mai dulce,
El se-nșeală și înșeală, până popa-i face-o cruce
Și un parastas la moarte, Domnu-l ierte de păcate,
Că a fost un crai năstrușnic și iubit în zece sate.
Aglaia! ești o femeie, mândră ca stropul de rouă,
De-ai fi sinceră cu mine nu te-ași da nici pentru nouă.
Dar năravul mi te poartă să alergi precum o Zână,
Poate-i rău sau poate-i bine, vrei să fii numai stăpână.
Tu să fii mereu privită, ca un idol printre stele,
Ca icoana unei Sfinte, ca rubinul din mărgele.
Chipul tău, privirea-ți blândă, te înșeală mai mereu,
Pe moment îți pare bine, să te-ntorci, îți este greu,
Amintirea te alină și te-ndeamnă să revii,
Nu știu pentru a câta oară, asta, numai Tu o știi.
Lună plină ce de veacuri ești arbitru pe pământ,
Iartă-i tu nelegiuirea, n-o lăsa dusă de vânt,
Ea visează, ea aleargă, cu prea multă pasiune,
Încercând să-ș ducă trena, fără multă rațiune.
Rațiunea ei e una, să-nvingă cu orice preț,
N-o privește dacă mâine intră-n a lumii dispreț.
O
Revino-ți iar în fire, să mă uit în ochii tăi,
Să-ți văd trupul, să-ți simt gura și al inimii bătăi.
Vino și arată-mi-te, în cămașa de mătase,
Să te văd și pe-ntuneric, când perdelele sunt trase.
Vino
Să te am aproape, de ești caldă, de ești rece,
Dorurile mă doboară, niciodată nu vor trece.
Lasă-ți lumea ta șireată, că are mai multe fețe,
Ea te vinde, ori te-nșeală, ca șnapanul din piețe.
Cu mine vei fi ferice, cu ardoare te iubesc,
Bucurii și sănătate, din suflet ți le doresc.
Dacă Tu vei fi loială, cum ai fost de-atâtea ori,
Îți voi dăruii din mine, ale inimii comori.
Speranța mai este vie, și-mi zâmbește ca o floare,
De se duce, ea revine. Este ultima ce moare.
poezie de Corneliu Zegrean-Nireșeanu din Freamăt de dor - antologie (2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireșeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre inimă
Cel care iubește mai mult
Privind pe cer la stele, știu că o fac degeaba,
Din partea lor, eu pot să mă deplasez la naiba,
Dar, pe pământ indiferența e-o altă socoteală,
Trebuie să ne ferim atât de om cât și de fiară.
N-ar fi aiurea ca aștrii să se consume pentru noi
Din dragoste, când noi nu le-o putem întoarce înapoi?
Că două inimi nu iubesc la fel s'a spus demult,
Prefer atunci, din doi, eu să iubesc mai mult.
Admirator de stele, cum mă cred, și care
Stele nu dau pe mine-o para nefolositoare,
Nu pot, acum când le văd sus să spun că ar fi
Din ele una ce mi-a lipsit pe timp de zi.
De-ar fi să dispară toți aștrii sau să moară,
Aș învăța să mă holbez la bolta goală
Și să simt că bezna de catran e minunată,
Deși, s-ar putea, să nu simt chiar de prima dată.
poezie clasică de Wystan Hugh Auden, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre învățătură, poezii despre indiferență sau poezii despre admirație
Lumini și nelumini
Nu știu dacă trebuie să mai spunem ceva
poate ar trebui să tăcem ani infiniți începând de astăzi
infinitul, știi. încape și într-o ghindă.
Molecular
și mai
jos
de atom
În rații multiple.
Apoi, cum să nu-l țină în apa în care mă joc acum cu picioarele, nepăsătoare și liberă
infinituri sunt peste tot, îmi spui tu
și al tău este foarte frumos și adânc sub un ochi de demult care încă privește
dintr-o religie veche
probabil acel ochi să mă păzească și pe mine - îți zic
și mă întorc fericită în mare, să mă joc din nou, cu picioarele obosite în ea.
E o mare frumoasă,
bate soarele cu mâinile lui pline de afini și de afine în ea.
Și nimic nu
pare să mă doară mai tare văzându-mă de jos sau de sus
odată cu păsările care trec pe deasupra ca niște evantaie
ale Domnului.
Doamne, de departe se iscă furtuna de noapte și cu carul cel mare să mă ia la dânsu-n lumină, și n-o să te mai găsesc nicăieri... dinspre o chilie care pe nicăieri nu pare să existe
pe care doar am visat-o
plină
de ceară și ceruri, unde bat încă stele, dacă trupul meu nu e de fapt decât o statuie frumoasă, de lemn.
poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre infinit, poezii despre frumusețe, poezii despre sculptură sau poezii despre păsări
Să-mi spui despre dorul de om
I
Tata a urcat un luceafăr mai sus de ceruri,
mai sus de zilele și nopțile măcinate de viață.
După ultimul cer a cuprins
adâncimea timpului;
îmi vede somnul tulburat de plâns.
E liber (mi-a spus)
dar că m-aude uneori plângând
și stelele se întunecă
în flacăra roșului apus.
Este de ajuns
că am rămas pe pământ un gând,
și nu un fir de iarbă culcat de vânt.
Altfel prea multe lacrimi s-ar fi plâns,
copila mea.
Nu pune lacrima peste mine care mă strivește,
rămân așa cum sunt
sclipitor în stele,
mugur în nuiele
căci învelișul de pământ
mi-a fost mult prea strâmt,
cu mult timp înainte
când te ridicam deasupra inimii
cu brațe largi de părinte.
Uită de timpul ce crește între noi
și urcă cerul tău înspre mine.
Poate oi lăsa în părul tău dorul,
iar lacrima pământului
să urc în următorul mugur floare.
II
Tata a urcat un luceafăr mai sus
de ceruri.
După ultimul cer, l-a cuprins
adâncimea timpului dus;
îmi vede buzele rostindu-l
în somnul tulburat de plâns.
E liber (mi-a spus)
dar că m-aude uneori plângând
și steaua lui se întunecă
în flacăra roșului apus.
E de ajuns
că sunt pe pământ un gând,
și n-am rămas un fir de iarbă culcat de vânt.
Altfel prea multe lacrimi s-ar fi plâns.
Îți aud plânsul fără răspuns;
așa ușor cum sunt,
umblu în apele care ți-au cutreierat ochii,
învelișul de pământ
mi-a fost mult prea strâmt
în vremuri dinainte.
Aș fi murit cum moare umbra în lumină
dacă zeii nu mi-ar fi aruncat în trup
suflet de părinte.
Uită de timpul ce crește între noi,
mă vei revedea în amurg
stea fără noapte,
stând cu genunchii pe cer
ca și cum ai veni dintr-o rugăciune
să-mi spui despre dorul de om.
poezie de Camelia Oprița din Cuvântul din lumina condeiului Literatură pentru minte, inimă și suflet (9 mai 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre zile
Gelozie și blestem
Ce greu mi-a fost când am visat
Dar și mai greu când am aflat
Cu cât dispreț m-ai înșelat
Deși din suflet te-am rugat
Să n-o faci, "blestemato".
În timpul scurt ce-ți dăruiam
Un sfat, îndemn sau ce aveam,
Mi-ai spus minciuni, de le știam
Nici bună ziua, nu-ți dădeam
Mândrețe-ntruchipată.
Dar rana se va vindeca,
Poate curând, când voi uita
Și când din suflet vei pleca
Cum ai venit în calea mea
Otravă muribundă.
Pământul nu-mi este dator
Și nici eu lui, chiar dacă mor,
Mai sunt un om, nu impostor
Cu două fețe, nici topor
De-aceea vei plăti-o.
Viața nu-ți dă și nici nu-ți ia,
Iși scrie drumul, cum vrea ea,
Dar și tu faci parte din ea
Deci, vei plăti durerea mea
De cinci ori îndoită.
poezie de Corneliu Zegrean-Nireșeanu din Dragoste, patimă și blestem (intern) (1994)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireșeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre sfaturi, poezii despre plată sau poezii despre gelozie
Peste vreme - lui Mihai Eminescu
Pe lângă plopii fără soț,
Când trec seară de seară,
Îmi pun în buzunarul stâng
O floare - albastră, rară,
Iar blânda lună, peste deal
Așterne umbre fine
Tot repetând iubirii-n șoaptă:
"Rămâi, rămâi la mine!"
Și dacă stele bat în lac,
Lumina lor mă arde.
Pe lespezi triste de pământ,
Un suflet întins șade...
Adânc, în codrii de aramă
Aud glasu-ți divin.
Ești tu oare? Nu ești tu.
E umbra lui Călin...
Cutreier prin pădurea toată.
Aștept, dar nu mai vine!
Luceafăr blând, nemuritor,
Coboară tu la mine!
Și umple-mi de lumină viața,
Pe deal, seara când lasă
Iubirea să îmbrace-ncet,
A lunii grea mătasă!
poezie de Dana Ene
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre seară, poezii despre păduri sau poezii despre soț
Te pețesc femeie
Să nu pleci așa departe,
Nu știu cum să fac, să-ți spun?
Îți pot dărui o carte,
Dar nu pot același drum.
Am de dăruit cuvinte,
Poate par a fii puține,
Dar, te rog, tu, ține minte
E cam tot ce am la mine.
Nu pot ca să îți promit,
Luna, stele de pe cer,
Aș minți, nu vreau să mint
Și apoi iertări să-mi cer.
Aș putea să spun nevrute
Și apoi să fug cu tine,
Nici cuvinte n-am prea multe,
Și tu știi c-așa-i mai bine.
Pot să îți dau mii de flori
Să-ți pun lumea la picioare
Și să te ridic la nori,
Dar să nu-ți iau ce te doare.
Nici măcar o veșnicie
N-am să pot să îți ofer
Dacă tot îmi e să-mi fie,
Să nu-ți dau, dar să îți cer.
Îți pot da a' mele mâini
Să te mângâie în noapte,
Capul să mi-l culci pe sâni
Și să te dezmierd în șoapte.
Să m-abandonez cu totul
Tu, să faci ce vrei cu mine,
Să-mi plimb inima cu cortul,
Să o-adăpostesc în tine.
Mai pot face-o nebunie,
Numai eu aș fii in stare,
Să te cer, să-mi fii tu mie,
Uite așa, o să vrei oare?
Vreau să te pețesc femeie
Cu ce am și ce-mi rămâne,
Pune-mi inima sub cheie,
Nu pot astăzi, vreau de mâine.
Astăzi încă sunt hoinar,
Și mă simt așa de bine,
Port o zi în buzunar,
Și-o petrec în ochi la tine.
Mă inundă a ta privire,
Nu știu ce să mă mai fac,
Lasă lumea, dă-mi de știre,
Dacă ai liber un pat.
Nu cred c-ai inima rece,
Să mă lași să dorm afară,
Nu știi cine poate trece,
Și mă fura, a câta oară?
Nu te las să pleci departe
Poate n-am să te găsesc,
Vreau să-ți dăruiesc o parte,
Din preamultul te iubesc!
poezie de Mihail Coandă (12 octombrie 2016)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre cadouri, poezii despre știri, poezii despre sâni sau poezii despre promisiuni