În decembrie se înserează prematur

iată-ne mici
pe bucata îngustându-se de iarnă
fărâma de gheaţă sensibilă
la fenomenul încălzirii globale

şi ce dacă?!
ar putea striga pasărea
şi ce dacă?!
am putea s-o imităm noi

cârduri de cocori rămaşi
imaginaţiei nostalgice
dau ocol silabelor răzleţite
habar nu avem cum timpul
ne ia prin surprindere!

nu aprofundăm
nu ştim nici măcar
dacă boala noastră
se numeşte în vreun fel
dacă este numai inima
în închisoare de decembrie

poate poeţii... poate iubirile lor...

instantaneu
urmele celorlalţi
ne acoperă paşii
liliacul ne strigă pe litere
sufletul altădată comun

se înserează

fără drept de apel
îndepărtarea îşi însuşeşte mimicile
pe care n-a mai încăput intimitatea
un fel de a spune al cosmosului
un fel de a ceda noi

mergem
dincolo de celălalt
cu felinare atârnate de glezne
asemenea condamnaţilor
dâra de lumină sporeşte singurătăţile
destinul acesta – insulă scufundându-se
în mine / în tine
înainte de-a ne fi născut

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşa cum apa nu se poate transforma decât dacă o cauză determinantă o aduce într-una sau alta dintre aceste stări, nici omul nu poate face ceea ce crede că-i stă în putere, decât dacă nişte motive particulare îl determină în sensul respectiv. Până la intervenţia cauzelor, orice gest îi este imposibil, dar, o dată ce ele intră în joc, individul nostru trebuie, la fel ca apa, să acţioneze după cum o cer împrejurările corespunzătoare fiecărui caz. Abia după intrarea în joc a unui motiv ne putem decide într-adevăr, iar atunci trebuie s-o facem, dacă nu cumva se prezintă un motiv opus încă şi mai puternic, în cazul în care ar exista aşa ceva. Ideea că un individ ar putea acţiona cumva fără ca vreun interes să i-o ceară e la fel de absurdă ca aceea că o bucată de lemn s-ar putea rostogoli înspre mine fără a fi trasă de o sfoară.

Arthur Schopenhauer în Lumea ca voinţă şi reprezentare
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dumnezeu face Dragoste, nu sex

intru în dimineaţa aceasta întârziată
fără de scrupule îmi spun:
de mâine o să desfiinţez noaptea
nimeni n-o să mai aibă nevoie de vreun păcat!

aşadar

să mergem să epuizăm toate plăcerile-acestea
habar să nu avem de (i)moralitate
că gestul nostru de viu ar putea îngropa un copac... şi Copacul...
pe noi înşine ne-ar face stane de piatră
s-ar opri timpul / ca un măscărici s-ar strâmba
şi pe noi... pe noi undeva ne-ar durea

! în spate ditamai grădina
de moarte

ar veni pictorul
cu veac de iluzie artistică
înainte ne-ar îngenunchea
de bună-credinţă închipuindu-şi
o dramă/ subiectul acela care
îl va scoate din anonimat

cu ochi netragici de manechini ne vom uita
ca-ntr-o uitare înlemnirea va opri iarba
până la următoarele interdicţii:
intrarea în Nimic!

*
se va scurge o apă
poate numai modul firesc al timpului de a trece...
scena aceasta absconsă pe care se desăvârşesc înţelesuri
asemenea nesfârşirii genezelor

în faţa ta voi sta ca pe marginea unei prăpăstii
în faţa mea vei sta ca pe marginea unui cer
ni se va face curaj în ultima clipă
cum altădată spaimă albă

o pasăre cu frunză va vesti început
ca dintr-o placentă din cârpe ne vom aduna
urma de divinitate încrustată în adn
cu mâna găsită voi aranja sentimente
ţipătul sufletului după ceva-ul pierdut
lupi argintii la noi se vor da
lucizi ne vom încredinţa muşcăturii
nu şarpelui

din sângele propriu se va naşte habitat
poate o biblie / cosmosul acesta inundat cu heruvimi neaipăcatului
orfani ne vom descoperi fraţi şi dragostea noastră
în afara oricărui incest

ca la o fereastră ne vom aşeza unul lângă celălalt
clarvăzători vom simţi cum se înnoptează de dimineaţă
cum Dumnezeu este îndrăgostit

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Într-un fel sau altul trebuia să fie duminică!

începeam şi azi cu aceeaşi oboseală
aceeaşi teamă estompa contururile
trecerile noastre spre un capăt cu sens al zilei
plânsul era la fel de sugrumat nu ştiu
dacă ne ruşinam dacă ne încăpăţânam
să intrăm... să rămânem într-o imagine:
"eroii fără de riduri", "micii zei", "invincibilii"?

încet încet ne pierdeam
abilităţile de actori
o pală intempestivă şi rolul nostru...

am zis că e bine
la fel ca altădată
că totul era cel mai probabil
o deraiere uşoară o "variaţie"

se lăsa amiaza se bătea de noapte
n-ai fi ştiut să-mi răspunzi dacă te-aş fi întrebat
care era punctul acela de unde continuaseşi
n-aş fi ştiut să-ţi răspund dacă m-ai fi întrebat...

poate vrusesem cu orice preţ să fim originali... alţii
fără prea mult pe gânduri să stăm... o luasem de la zero...?!

de undeva se cernea o tristeţe vanilată
prelungi umbre tainice dezveleau timpul
şi feţele noastre palide s-au oprit din tăcere:

ni s-a făcut dor!

dintr-un instinct am apăsat butonul acela
pe care-l acopereau praful nimicul fricile

ne-am trezit
de noi amintindu-ne

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În februarie ne dăm cu lupii

noaptea o să-ţi pară stranie
necuvioase apucăturile ei: fată mare pe tuşă adesea rămasă
numărând golurile din trotuar/ vidurile din inimă
duşmancă personală de moarte – ţigancă fără de scrupule
prin dinţi mult-prea-albi îţi va trece neputinţele
gigantica dependenţă de mine

cârduri de cocori vor duce în ochi supliciile trupului
toate grămezile acestea atât de facil accesibile puţind a hoit/ a ieşire-din-ceruri
porumbei parkinsonieni vor căra în oase sticle otravite cu petunii
florile mele de altădată strident oxidate în absenţele tale
delirul acesta în care haotic suflete mor strangulate în sânge...
alte formule de duzină/ destinul peticit iară şi iară cu încă o dâră groasă de gemete
şi eu virgina/ (ne)dusa la biserici/ cu memorie de elefant şi coapsă fină până la tine

nicio cosmogonie!
nimic să inspire penuria eului împresurat de dihănii
poate creanga aceasta rămasă dintr-o tristeţe: să fi fost vară? să fi fost mine?
poate amprentele... poate podul silabelor onirice şi foamea teribilă
a lupilor sfâşiindu-şi burţile ca să nu ucidă

vei da să mă prinzi
străvezie şi înaltă îţi voi pierde (ne)înţelesurile
mă vei urî... poate îţi vei înăbuşi gândul

ca o uitare se va aşterne lumea peste toate
nimeni nu va fi pedepsit/ nimeni ridicat la vreun rang de înger
vom păşi amestecat/ hidosul personaj colectiv/ doar o iluzie?!

din când în când pasărea va întoarce capul
asemenea unui oracol va vesti
judecata cea de pe urmă

! mă vei striga

fiică a luminii obişnuită a răbda
deloc uşor dându-se capriciilor firii
voi fi oarbă şi surdă... numai acoperită
de opacitatea constantă din tine

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stelele mă fac mereu să mă cufund în visare, la fel cum, poate, şi punctele negre care reprezintă pe hartă oraşele şi satele mă fac să gândesc. Mă întreb: de ce punctele luminoase trebuie să fie mai puţin accesibile decât punctele negre de pe harta Franţei? Dacă mergem cu trenul în Tarascon sau poate în Rouen, am putea la fel de bine, prin moarte, să ajungem pe o stea.

Vincent Van Gogh în scrisoare către fratele său
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

În felul acesta îşi va desfăşura înţeleptul virtutea: dacă-i va fi îngăduit, în bogăţie, dacă nu, în sărăcie; dacă va putea, în patrie, dacă nu, în exil; dacă va putea ca comandant, dacă nu, ca soldat; dacă va putea, voinic, dacă nu slab. Orice soartă va avea, el va face ceva memorabil.

citat celebru din Seneca
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atunci când consideri un om inferior ţie, din orice fel de cauze, fie că are o vârstă mai mică, poate experienţă mai puţină de viaţă, poate e mai sărac, mai lipsit de educaţie, ascultă un alt fel de muzică sau are comportamente pe care le consideri înapoiate, imaginează-ţi ca pe o scară mai sus există cineva care se uită la tine şi te judecă în acelaşi fel pe tine. Pentru că dacă e să o luăm în felul asta, în orice faci şi orice ai fi, e tot timpul cineva mai bun ca tine. Şi atunci, ai putea oare să îl consideri pe cel aşa zis "inferior" ţie camaradul tău măcar în privinţa acestui numitor comun? Amândoi puteţi fi judecaţi de instanţe superioare ca fiind inferiori. Ce mai râmăne de făcut? Într-o lume care judecă, toţi suntem inferiori. Într-o lume în care acceptăm, iertăm şi iubim, avem şansa să ne ridicăm deasupra condiţiei noastre.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Chiar dacă sunteţi singur în cameră, veţi umple întreaga cameră de iubirea voastră. Chiar dacă vă aflaţi într-o închisoare, o veţi putea transforma instantaneu într-un templu. În clipa în care o veţi umple cu iubire, ea nu va mai fi o închisoare. Invers, un templu poate deveni o închisoare dacă nu este umplut cu iubire.

Osho în Farmacie pentru suflet
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă viaţa este doar o scenă, atunci noi toţi alergăm aiurea, improvizând şi nu avem habar în ce piesă jucăm. Şi nu ştim nici măcar dacă este o comedie sau o tragedie.

citat din Bill Watterson
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nici măcar

aş putea la o adică
să te iau în serios
să dau amploare
evenimentelor tale casnice
cum ar fi dulceaţa cu levănţică
punctelor negre intempestiv apărute
abaterilor nesancţionate de la normă

să întrerup anotimpuri embrioane programe...
să mă pun între moarte şi Dumnezeu
cu baloane şi confetti
să te dau la breaking news
să te trec la "evenimentul secolului"

docilă
eu să mă atârn
pe post de accesoriu
eventual un buton
sau o iluzie

să mă aşez
într-un colţ cu vedere
numai la tine
să-mi trăiesc anonimatul
micul spectacol invizibil
cu ochiul liber

dar ce păcat

pentru tine!

eu văd totul

la scară cosmică!

scuză-mă

dacă nici măcar

nu te-am identificat!

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă din Iubire cu lămâie şi sare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

aş vrea să îţi scriu...
o scrisoare lungă
iubito
cu litere adevărate albastre
cu litere
pe care să le poţi mirosi
şi cuvinte pe care
să poţi adormi
ca într-un hamac
poate chiar eu
aş putea fi scrisoarea
dacă aş renunţa
să mă mai trezesc
din visul primordial
într-un coşmar repetabil
al existenţei fără tine
astfel ţi-aş putea pătrunde
în adâncimi
necunoscute nici ţie
înlăuntrul Ochiului
ţi-aş fi ultimul Dumnezeu updatat
aş putea să îţi scriu
cum e să mori
din viaţă în viaţă
sufocat de neputinţa regăsirii
pentru că respiraţiile mele
au nevoie de plămânii tăi
sau aş putea putea
de ce nu
să îţi povestesc draga mea
cum e să te faci că eşti viu
milenii după milenii
şi ceilalţi să se prefacă
că te cred
dar mă gândesc
că ar fi prea trist
să îţi scriu
despre toate aceste nimicuri
şi plictisitor
când tu încă nu te-ai născut
nehotărâtă în alegerea
de a fiinţa sau nu
ar putea părea puţin ciudat
nu-i aşa
să primeşti o scrisoare
dintr-un viitor care poate
nu va fi niciodată prezent
dar lasă-mi măcar
această iluzie iubito
că din matricea mea
în matricea ta
se poate traversa în acest fel
şi Poştaşul va ajunge
să sune la sufletul tău
de două ori
întotdeauna de două ori
ca să ştii...

aş putea să îţi scriu
această scrisoare lungă
cât toate universurile la un loc
dar cred că deja am scris-o
şi am uitat că de fapt
noi n-am existat

poezie de Adrian Păpăruz
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Se spune ca trăim, cu adevărat,
o singură dată.
Se mai spune
că până şi sufletul,
etern cum e,
se modifică.

Nu va mai fi o alta,
ca mine.
Nici altul,
ca tine.

Cuvintele
au aceleaşi destine.

La fel ca oamenii.

Îşi petrec, pe un ultim drum,
cuvântul-părinte
şi nu îşi vor cunoaşte nici
cuvintele-urmaşi.

Nimic nu luăm cu noi
dincolo de morminte.
Poate, doar, câteva valize
uşoare
de cuvinte.

Cuvintele,
şi ele
călătoare
prin lumi,
îşi iau, pe mai departe,
câteva valize
grele,
cu suflete.

poezie de Doina Postolachi din volumul de versuri Nostalgia Neîntoarcerii (2013)
Adăugat de Doina Postolachi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scrisoarea

aş vrea să îţi scriu...
o scrisoare lungă
iubito
cu litere adevărate albastre
cu litere
pe care să le poţi mirosi
şi cuvinte pe care
să poţi adormi
ca într-un hamac
poate chiar eu
aş putea fi scrisoarea
dacă aş renunţa
să mă mai trezesc
din visul primordial
într-un coşmar repetabil
al existenţei fără tine
astfel ţi-aş putea pătrunde
în adâncimi
necunoscute nici ţie
înlăuntrul Ochiului
ţi-aş fi ultimul Dumnezeu updatat
aş putea să îţi scriu
cum e să mori
din viaţă în viaţă
sufocat de neputinţa regăsirii
pentru că respiraţiile mele
au nevoie de plămânii tăi
sau aş putea putea
de ce nu
să îţi povestesc draga mea
cum e să te faci că eşti viu
milenii după milenii
şi ceilalţi să se prefacă
că te cred
dar mă gândesc
că ar fi prea trist
să îţi scriu
despre toate aceste nimicuri
şi plictisitor
când tu încă nu te-ai născut
nehotărâtă în alegerea
de a fiinţa sau nu
ar putea părea puţin ciudat
nu-i aşa
să primeşti o scrisoare
dintr-un viitor care poate
nu va fi niciodată prezent
dar lasă-mi măcar
această iluzie iubito
că din matricea mea
în matricea ta
se poate traversa în acest fel
şi Poştaşul va ajunge
să sune la sufletul tău
de două ori
întotdeauna de două ori
ca să ştii...
aş putea să îţi scriu
această scrisoare lungă
cât toate universurile la un loc
dar cred că deja am scris-o
şi am uitat că de fapt
noi n-am existat

poezie de Adrian Păpăruz
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

N-aş putea...

Ce-aş putea eu oare, oare ce-aş putea
Dacă n-ai fi, Doamne, Tu de partea mea
Ce-aş putea eu una pe acest pământ
Daca n-ai fi, Doamne, lângă mine, Sfânt?...
Cum aş face faţă ceasului cel rău
Dacă nu m-ar ţine un cuvânt de-al Tău?
Ce comori de vise aş putea să-adun
Dacă n-ai fi, Doamne, Tu atât de bun?...

Ce-aş putea eu, oare, să zidesc aici
Dacă n-ai fi, Doamne, Tu ca să ridici...
Care flori din câmpuri le-aş culege eu
Fără indurarea Ta de Dumnezeu.

Şi prin ce putere aş putea lupta
Dacă n-aş primi-o chiar din mâna Ta?
Aş putea-n lumină să mai cresc un pic?
Fără Tine, Doamne, n-aş putea nimic...

poezie de Adriana Cristea
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

lucrul cel mai grav
nu este impregnarea în piele
această greşeală de suprafaţă
omisibilă printr-o concesie minoră

la o adică pământul însuşi ar putea renunţa la o manta-două
chiar dacă lupul îşi schimbă blana... năravul ba
şi crezi că şerpii ieşiţi din piei ajung printr-o reacţie minimală
porumbeii paşnici invadându-ne umerii şi singurătăţile

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubim la fel

Ne naştem toţi, cu toţi ne ducem,
Trăim o viaţă... cum putem
Ne bucurăm, cu toţii plângem,
Dar bine ştim, lacrimi nu vrem,

Cu toţi avem copilărie
Poate uşoară sau mai grea
Ce zboară mult prea timpurie
Şi ne trezim adulţi în ea

Avem, mulţi dintre noi, regrete
Că n-am avut sau n-am făcut
La fel avem ceva secrete
Ce mai ascundem din trecut

Atât de diferiţi ne pare
Că poate suntem între noi
Unii sunt cer, alţii sunt mare,
Unii-s cinstiţi, alţii-s vulpoi,

Avem comun un singur lucru
Deşi ne pare că-i altfel
Un suflet ce-i divin şi sacru
Cu care toţi iubim la fel

poezie de Adi Conţu (25 iunie 2018)
Adăugat de Anna Gheorghiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sfârtecându-mă

acolo am simţit
un fel de pădure
şi păsările erau
cu cântecul în jos
trupuri îngrămădite
închipuiau o unică boală:
să fi fost spaima de viaţă?!

fetiţă încă am vrut să ajut iarba
să-şi intre în memorie
visul meu de femeie măreaţă
o vreme să-l mai ţină pe loc:
cât de mare eram când eram mică
şi cum habar n-am avut!

– pe schele nişte poeţi –

ignorând legile gravitaţiei... alte legi grave
prin sternul lor heruvimi cu degete mari înroşite în frică

şi decorul acesta straniu – rodul imaginaţiei ahtiatului după rating
fără de scrupule violându-mi intimitatea / în văzul lumilor aşezându-mi nudul
rochia de la 5 ani/ copacul de la 7/ nesăbuinţa constantă de a călca-n gol
peste toate mormintele acestea de nimeni vreodată reperate/ în fapt
secretul înţelesurilor mele desuete/ parola infailibilă către sine
în sfârşit ciobul oglinzii confundat cu o jucărie
prin care în glumă am păşit
nu m-am mai întors niciodată

până în ziua în care

pe o scenă m-ai adus tu cu promisiuni şi confetti
nu mai conta nimic/ nici măcar moartea!
unui cosmos întreg i-am ţinut singurătăţile
câte oceane! cât albastru-spre-verde!

câtă ingenuitate!

.... un fel de pădure / păsări anxioase cu ţipăt spre jos
toată aglomeraţia aceasta în măruntaiele mele făcându-şi loc / revendicându-mă
pierzându-mi obişnuinţele/ jumătate de mână / un sfert din copac.../ mai-toată-viaţa

... aproape-o-pădure / păsări demente ieşinde din tine...

sfârtecându-mă

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Admirăm la alţi oameni ceea ce credem că ei au şi noi nu avem, însă psihologia explică foarte clar că prin mecanismul proiecţiei psihologice noi nu putem vedea la alţii, bune şi rele, decât dacă deja le avem şi noi. Cum ai putea să recunoşti sentimentul de ură din sufletul cuiva dacă tu nu ai urât niciodată ceva? La fel cu orice emoţie, calitate sau defect. Nu le poţi vedea la alţii dacă tu nu le-ai ştii deja. Când admirăm o calitate la o altă persoană, înseamnă că suntem la un pas de a o scoate la suprafaţă din noi. Când invidiem sau urâm o persoană sau trăsăturile ei, îngropăm şi mai adânc în noi anumite elemente care credem că sunt rele, dar ele ne-ar folosi foarte mult în evoluţie.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Numai îngeri

Evident seninul din noi
Nu poate exista singur
Numai înfăptuit de îngeri

În mod cert pacea între noi
Nu poate persista de fel
Numai realizată cu îngeri

Lumina noastră călăuzitoare
Nu poate străluci nici cum
Numai menţinută de îngeri

Viaţa noastră terestră
Nu poate dăinui nici când
Numai străjuită de îngeri

Categoric universul infinit
Nu poare fi etern nici cum
Numai implementat cu îngeri.

poezie de David Boia (2 aprilie 2016)
Adăugat de David Boia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acarii

Şi n-am murit cum ei ne blestemară,
Mai facem umbră-n fiecare vară,
Ca iepurii fugirăm de-a lor puşcă
Dar umbra noastră ca un tigru-i muşcă.

Pe urma noastră dacă vin şi umblă,
Nu dau decît de o neutră umbră,
Cu bîrfe, cu cerneluri şi cu armii
S-au pus pe urma dragostei jandarmii.

Iubita mea, în lumea asta rece
Iubirea-i boala care nu mai trece.
Iubita mea, visam pe-un cîmp de rouă
Luntrind două sicrie, amîndouă.

Şi pe această îngerească apă
Visam că de urmăritori se scapă;
Că-n toată viaţa noastră agitată
Nu te-am îmbrăţişat măcar odată.

Ci pururi între două fugi fusese
Iubirea noastră cu-ntreruperi dese.
Că noi am fost, iubito, fugăriţii
Sortiţii unei surde dispariţii.

Şi ne-am iubit mai scurt decît se poate
Ca doi acari ai căilor ferate
Ce trebuiau să iasă-n fuga mare
Şi să salute dînd din felinare.

Că ne-au pîndit ori bîrfitoare babe,
Ori am trăit sub coperişuri slabe.
Şi cît am vrut, iubito, să ne vină
Măcar o săptămînă de lumină!

Să nu ne aibă nimenea în ştire
S-avem o săptămînă de iubire
Şi n-am putut şi nu putem, iubito,
Lumea blestemă că am părăsit-o!

Atîta doar, sîntem ca prima oară
Şi n-am murit precum ne blestemară
Şi umbra noastră, cît am fi de iepuri,
Îi muşcă pe urmăritori din ierburi.

Eu nu mai pot, iubito, fără tine
Toate femeile îmi sînt străine
Şi te iubesc cu viaţa mea, cu toată,
Cît eşti de rea şi rece cîteodată.

Jandarmi, care ne urmăriţi prin lume,
Şi întrebaţi de ale noastre nume
Opriţi-vă, nu ne intraţi în soartă
Nu mai deschideţi cea din urmă poartă.

Veţi întîlni ceva ce vă consumă
Un fel de flacără, un fel de ciumă,
Aceia sîntem noi, mult-zăcătorii,
Rîzînd de toţi jandarmii provizorii.

Aici e ciumă, este foc, se moare,
Este iubirea fără vindecare
Iubita mea, acar cu felinare,
Fă noaptea peste noi mai mare.

poezie celebră de Adrian Păunescu din Totuşi, iubirea, 1983
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!