Cioara

Câmpul alb, ca un cearşaf,
Până-n zări se desfăşoară...
Sus pe-un stâlp de telegraf,
S-a oprit din zbor o cioară,

Nemişcată-n vârf de par
Ca o acvilă pe-un soclu,
Oacheşă ca un hornar
Şi macabră ca un cioclu;

Neagră ca un as de pică,
Sub nemărginitul cer;
Singuratică şi mică
Cât o boabă de piper;

Gârbovă ca o feştilă
Într-un cap de lumânare;
Ca o mutră imobilă
De harap cu nasul mare,

Dar sinistră şi pârlită
De la coadă până-n plisc,
Ca o pajură trăsnită
Într-un vârf de obelisc;

Încrustată-n atmosferă
Ca un ou de ciocolată;
Amărâtă şi stingheră
Ca o prună afumată;

Cu alura interlopă
Ca un muzicant în frac,
Cuvioasă ca un popă
Şi smolită ca un drac;

Demnă, ca un om celebru;
Mistică şi fără chef
Ca un basorelief
De pe-un monument funebru;

Încomodă-n soare, ca
Un gunoi în ochi; nefastă
Ca un chibiţ ce-ţi stă-n coastă
La un joc de bacara;

Suspendată ca o notă
Pe un portativ gigant;
Slută, ca o hotentotă
Părăsită de amant;

Mică-n mijlocul naturii
Ca un fir de praf de puşcă;
Neagră cum e cerul gurii
La un câine care muşcă;

Cruntă ca o vânătaie
Cauzată-n match de box;
Ca un bulgăre de cox
Care-a stat o noapte-n ploaie;

Resemnată, ca-n vitrină
O reclamă pentru vulg,
Şi uşoară ca un fulg
De funingine-n lumină;

Tristă ca un crep de doliu
În văzduhul diafan, —
Ca un punct aerian
Pe-al zăpezii alb orgoliu;

Stranie ca un ponos
Al priveliştii de cretă;
Solitară şi cochetă
Ca un cuc de abanos;

Neagră, ca o muscă-n lapte,
Şi fantastică-n contur,
Ca un miez adânc de noapte,
Cu lumină împrejur;

Fină ca o acadea
De ţiţei topit la soare;
Prinsă-n falduri de ninsoare
Ca un fiong de catifea;

Ireală, ca un duh
Cu penajul ei feeric, —
Ca o cupă de-ntuneric
Răsturnată în văzduh;

Gravă ca o rugăciune
Şi posomorâtă ca o
Figurină de cărbune
Cu nuanţe de cacao;

Tragică, ca o emblemă
A obştescului sfârşit;
Sumbră ca o anatemă
Aruncată-n infinit;

Mută-n liniştea câmpiei
Ca un bloc de piatră arsă,
Ca un ghem de beznă toarsă
Din fuiorul veşniciei, —

Atârnând de bolta goală
Ca un uger de catran
Unde pruncii lui Satan
Vin, plângând, să sugă smoală;

Piază-rea, ca un blestem
Azvârlit aşa-ntr-o doară
Creatorului suprem, —
Şi banală... ca o cioară!

poezie celebră de George Topîrceanu din Migdale amare (1928)
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rondelul ciorii

Cioara oacheşă, smolită,
Stă pe-un vârf de rămurea,
Croncăne de zor, se-agită,
Prevesteşte vremea rea.

Că-i urâtă, cătrănită,
N-are nicio vină ea,
Cioara oacheşă, smolită,
Stă pe-un vârf de rămurea.

Ar vrea să spună ceva,
De necaz e urmărită,
N-o iubeşte nimenea,
Zboară ncet înspre vâlcea
Cioara oacheşă, smolită.

rondel de Nicolae Matei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Soare alb

Soare alb într-o vitrină
Spune-mi cine e de vină
Că nu port pantof cu toc
Nu-s subţire la mijloc,
Părul mi-este şatirat
Şi obrazul cam ridat.

Soare alb într-o vitrină,
Luminează haină fină,
Chiar de-i neagră la culoare,
Să o port în sărbătoare
La biserica din sat
Unde rugi am înălţat,
Să am bucurie-n glas,
Să iubesc ce mi-a rămas.

poezie de Doina Bonescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea Neagră

E neagră marea până-n zare,
După puterile naturii...
Dar nu-i atât mie îmi pare,
Ca vecinu-n cerul gurii!

epigramă de Constantin Păun
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Far în noapte

Cerul e o sferă neagră,
marea un disc întunecat.

Farul îşi trimite de pe coastă
aripile de lumină.

Rotindu-se fără contenire,
pe cine caută oare,

când inima mea pieritoare
nu mai este în piept?

Iată, stânca neagră
unde-i înlănţuită.

O cioară scobeşte continuu,
dar demult nu mai curge sânge.

poezie de Alfonsina Storni, 1892-1938, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cioara – două legende

I

Negru era cel fără ochi;
Negru era conţinutul limbii;
Neagră era inima;
Negru, ficatul, negri – plămânii
Incapabili să absoarbă lumina;
Negru, sângele în tunelele lui întunecoase,
Negre, maţele împachetate în cuptorul lor;
Negri erau de asemenea muşchii
Care zvâcneau să iasă la lumină;
Negri, nervii – negru, creierul
În temniţa viziunilor ;
Negru mai era sufletul, bulboană imensă
A plânsului care, sondând, nu-şi poate
Defini propriul soare.

II

Negru este capul vidrei, ridicat.
Neagră este stânca, plonjând în spuma apelor;
Neagră este mânia adăpostită în patul sângelui.

Negru este pământul, dacă scurmi doi centimetri,
Un ou al întunecimii,
Unde soarele şi luna îşi alternează anotimpurile

Pentru a cloci o cioară, un curcubeu întunecat,
Arcuit în vacuum,
Marcând o imensitate goală,
Dar, totodată, în zbor.

poezie de Ted Hughes, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu câtă strălucire, ce adânc şi albastru se dezvelea cerul! Şi ce minune! Cu ochişorii lui mărunţi, cât nişte fire de colb, îl cuprindea întreg. Şi ce întunecime, câtă umezeală sub frunzişoara lui! Ce căutase dansul acolo? Iar din mijlocul tăriei albastre, un bulgăre de aur aprins arunca văpăi. Tresări. Era el altul? Picioruşele nu mai erau ale lui de scânteiau aşa? Şi mai era îmbrăcat în aur! Căci şi trupuşorul lui, pe care şi-l vedea pentru întâia oară, scânteia. Nu cumva era o fărâmiţă căzută de acolo, de sus, o fărâmiţă de lumină închegată, rătăcită pe pământ? Şi, ca o adeverire, pe ţărâna neagră trupul arunca o lumină dulce. Ce se mai întreba! Fără îndoială, de acolo căzuse, acolo trebuia să se întoarcă. Dar ce depărtare! Şi cum să ajungă? Privi în sus; şi atunci, deasupra căpuşorului, zări lujerul unui crin ce se ridica aşa de înalt, că parcă floarea din vârf îşi deschidea paharul chiar dedesubtul bulgărului de aur, să-i culeagă razele.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Gândăcelul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alternanţa alternează, veşnicia guvernează

Nu e soare, este nor,
Nu stă-n loc, e mergător.
Nu-i lumină, e-întuneric,
Ce-i urât, nu e feeric.
Nu-i sănătate, e boală,
Mortul din morţi, nu se scoală.
N-ai aripi, nu poţi să zbori,
Nu eşti călător prin nori.
Nu eşti în cer, eşti pe pământ,
Primeşti soare, primeşti vânt.
Nu este zi, este noapte,
Nu e viaţă, este moarte.
Nu este alb, este negru,
Învaţă să fii integru.
Albu-i cel ce dă lumină,
La florile din grădină.
Nu e zi fără lumină,
Nici noapte cu lună plină.
Nu-i noapte fără-întuneric,
Nici frumos fără feeric.
Nu este cer fără stele,
Nici zbor fără rândunele.
Nu există nemurire,
Nici viaţă în dăinuire.
Dacă le punem în balanţă,
Există deci, alternanţă.
Alternanţa alternează,
Veşnicia guvernează.

poezie de Dumitru Delcă (februarie 2021)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

112

becurile s-au stins peste noapte. alexandra a devenit o fiinţă invizibilă. învelită într-un cearşaf alb ca un produs sterilizat, se rostogoleşte în valurile mării.
are şi ea o armă neagră, mică pe care nu o foloseşte niciodată.
dar în seara aceasta, lipsa de lumină o sperie şi trage în aer un foc de avertizare.
se aruncă în valuri şi înoată. inima ei mică bate nebuneşte.
luna pe cer este încă albă. un neon pâlpâind. alexandra se simte în stare să ucidă. i-au spus că dincolo nu este viaţă şi soarele arde puternic. jumătate din creierul ei, însă, îi spune că nu o să păţească nimic.
alexandra simte ca acolo îi va întâlni pe ceilalţi copii. vii si nevătămaţi. cândva se jucase cu ei pe plajă. cel mai frumos desen dintr-o carte: copii alergând prin valurile marii, pe nisipul ud.
alexandra simte frica dar nu are ce să facă.
acum luna pe cer este neagră, dar alexandra o vede strălucitoare ca pe o jucărie proaspăt scoasă din fabrică.
#alexandra

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noapte neagră, noapte cruntă

Neagră noapte, noapte cruntă
Cine sufletul ascultă
Să fie resuscitat
Vis din vis adevărat?

Să-şi revină-n melodii
Din sirinx de ciocârlii,
Să nu fie estompat,
În văzduh de zori uitat.

Suflet blând şi trup de foc
Mă tot rog să ai noroc,
Să scapi din negre năluci,
În lacrimi să nu te culci,

În iarbă, în roua ei;
Doar în zbor de porumbei
Unde noaptea-şi pierde firul
Să creşti precum trandafirul

Soarele-ţi pună petale
Toate visurile tale.
Suflete, trup ostoit,
Sunt al tău, m-am dăruit!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Marin Moscu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Phantasma de luxe

La început puţin, apoi din ce în ce mai mult, se-aşază praful
pe noi. La început se-aseamănă cu puful fin de pe aripile
fluturilor. Apoi e ca noaptea desenată de un copil din amestec
de alb şi negru. Şi din ce în ce mai puţin alb şi tot mai mică luna.

Odată cu praful, se-aşterne liniştea. La început puţină, chiar
mai mică decît pauzele dintre cuvinte, apoi se-adună
ca în momentele în care discul s-a terminat şi nu-ţi dai seama.
La un moment dat liniştea devine violentă şi-ajunge
să ne curgă sînge din urechi.

Pe rînd mamele, taţii, prietenii, copiii ne spală de praf şi de linişte.
Mai întîi mai des, după aceea din ce în ce mai rar, pînă praful
devine gros şi liniştea o atmosferă în care ne abţinem să respirăm.
Ca să n-o tulburăm.

La început praful e uşor, dar într-un tîrziu e povara de sub care
nu ne mai ridicăm. Iar liniştea noastră se uneşte cu liniştea altora
şi formează un fel de cîntec. Îl aud doar cei legaţi prin jurămîntul
tăcerii.

La început mai mult, apoi din ce în ce mai puţin, iubirea se depune
în noi. E moale, e pufoasă şi atît de plăcută, la fel ca o plapumă
din lumină blîndă în septembrie. Şi cînd praful şi liniştea ne-au acoperit
complet, lăsăm plapuma să acopere locul gol de la masă.

La început am fost eu şi tu. La început mai mult eu, apoi mai mult
tu, pînă cînd praful şi liniştea şi iubirea ta m-au învăluit. Şi simt
cum fiecare cuvînt al tău se opreşte în mine, ca într-o poveste
care se tace pe sine pînă inima stă şi-aşteaptă trupul să mişte
ca un clopot.

Într-un tîrziu, praful meu, liniştea şi iubirea se vor aşeza pe tine
asemenea zăpezii ce se-aşterne lent, ca o singurătate cu care începi
să te obişnuieşti. Şi ţi se face frig, tot mai frig, la început cît o noapte
fără nimeni, apoi din ce în ce mai multe, pînă cînd vei striga. Atunci
mi se va opri sîngerarea din urechi şi te voi auzi.

Voi auzi şi voi striga şi eu, voi striga atît de tare încît vor dispărea
şi praful şi liniştea şi iubirea şi va rămîne doar adevărul:
doi oameni cărora oasele le vor fi prea mari pentru carne, moartea
insuficient de neagră şi-adîncă să ne ascundă şi chiar şi cerul va fi
prea mic să ne fie cearşaf pentru dragoste.

poezie de Leonard Ancuţa (septembrie 2010)
Adăugat de Leonard Ancuţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te port în mine

Te port în suflet, ca pe-un vas de preţ,
Ca pe-o comoară-nchisă cu peceţi,
Te port în trup, în sânii albi şi grei,
Cum poartă rodia sămânţa ei.
Te port în minte, ca pe-un imn sfinţit,
Un cântec vechi, cu crai din Răsărit.
Şi port la gât, nepreţuit şirag,
Strânsoarea cald-a braţului tău drag.
Te port în mine tainic, ca pe-un vis,
În cer înalt de noapte te-am închis.
Te port, lumină rumenă de zori,
Cum poartă florile mireasma lor.
Te port pe buze, ca pe-un fagur plin.
O poamă aurită de smochin,
Te port în braţe, horbote subţiri,
Mănunchi legat cu grijă, fir cu fir.
Cum poartă floarea rodul de cais,
Adânc te port în trupul meu şi-n vis.

poezie celebră de Zorica Laţcu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tablou de septembrie

Se crapă sineala pe contururi de creastă,
Pictura e verde şi neagră şi-albastră.
Se tânguie-n ceruri o culoare nefastă.

Dar soarele sparge al cerului tot;
Se-ascund constelaţii sub măşti de tarot,
Iar nimbul se-ntinde în roşu potop.

Un ochi ruginit de soare apune,
De nor prigonit, sub cer de tăciune,
Şi vântul şi ploaia răsună-n răpciune.

Tăcut este cerul ca o neagră păşune.

poezie de Necula Florin Dănuţ
Adăugat de Baude
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noapte sau zi?

Noaptea picură cu lacrimi
Şi cu întunericul orbitor
Ce se aşterne peste cer.
Aruncă stelele, gramul de Lumină
Ce se revarsă în suflete triste
Şi le aduna în pîntec alb
Ce atîrnă de un colţ de Lună.
Este noapte, este frig şi trist...
Gîndul aduce zorii dimineţii în vis,
Cobora o rază din Soare
Mă cuprinde şi mîngîie,
Mă aruncă-n braţele eternităţii
Unde stau pe un pat din flori
Agaţată de mîna unui înger.
Zburăm, dansăm, lăcrimăm
Şi mă învîrtesc în patul
Înfăşurat într-un cearşaf alb
Ce emană mirosuri divine.
Sunt pline de Lumină şi bine apretate.
Alunec în gîndurile mele
Care ma stîrnesc să beau licoarea nemurii!
Lucrare divină desăvîrşită!

poezie de Constantina Gina Dumitrescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zăpada din bulgăre

Rup cu dinţii o bucată de zăpadă
muşcătură dintr-un bulgăre
şi caut să o păstrez
cât mai mult timp
pe cerul gurii pentru
a-i simţi căldura
dizolvarea ei efervescentă
îmi înţeapă limba

mi-a mai rămas din bulgăre
- nu l-am putut termina pe tot
foamea s-a topit de la căldura lui -
e presărat cu sare şi piper alb
şi stă în faţa mea răsturnat pe o parte
muşcătura mea l-a descentrat
îl şterg cu colţul mânecii
îi dau lucioasă oglindire
şi îmi privesc irisul ochilor în el
sclipiri argintii

îmi văd genele întoarse - curbate -
arcuri fără săgeţi - arcuri de gheaţă
cum se scutură de frig
pe bulgărele de omăt

îl întorc în palmă
şi îl arunc spre orizont
şi ploaie de zăpadă se împrăştie din el
fulgi de nea rătăciţi
stele căzătoare

poezie de Adina Diana Boboc
Adăugat de Eliana Serban
Comentează! | Votează! | Copiază!

O bulă de perlant

Se-adună râu de-aluviuni în estuar
Şi de-un picior se şchioapătă o scoică
Orbită de nisipu-n mâlul planetar...
Se trage-n carapace ca-ntre sâni o doică.

Îşi avalează sarea mărilor ajunse,
Se ascunde de prea multă lumină
Ce-o mistuie-n ea însăşi valve nepătrunse;
Un glob pe-un fir de praf în sidefare fină.

Se apără cu ce-i mai bun în sine
Timp lung, nu-şi pune cap pe pernă
De parc-ar şti că doar un şnur o ţine
Şi moare într-o zi ucisă pentr-o perlă...

O viaţă-n nevăzut, cum cânt de-o neagră mierlă!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (11 februarie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acuarelă

În pădurea de cristal
Ca un alb decor de teatru,
Stau copacii vertical
(Trei plus douăzeci şi patru).

Înger trist de abanos,
Înger mic
S-a trezit cu faţa-n jos
Într-un cuib de borangic.
Un luceafăr ideal,
Verde i s-a prins pe gene,
Ca un fulg de papagal
Din păduri braziliene.
Iar căpşunii de pe jos
Îi trimit în nări mireazmă
De tămâie şi aghiazmă,
Pruncului de abanos.

poezie celebră de George Topîrceanu
Adăugat de Andra Iosifan
Comentează! | Votează! | Copiază!

O vioară şi nota nouă (fabulă)

O vioară,
Care cântase cândva,
Ca o cioară
Şi care după studii prelungi
Şi-ndelungi,
Ajunsese suavă, pufoasă şi fină,
Amintind într-un fel de albină,
Fu acuzată,
În cuvântul introductiv,
De-acolo de sus,
De pe portativ,
De-o notă de nouă!
- Noi diferim amândouă!...
Eu stau sus, căţărată, în solo,
La fel ca slăvitul::: Apollo...
Iar tu, te învârţi,
Într-un spaţiu frumos
Şi iei. când şi când,
Nota de jos...
- Oricum;
Te grăbeşti surioară;
... Sunt totuşi vioară!
- Vioară!
Cu note din vremea lui Darius,
Dar eşti departe;
... De Stradivarius!

fabulă de Constantin Păun (1987)
Adăugat de Constantin Păun
Comentează! | Votează! | Copiază!

Far în bezna nopţii

O sferă neagră cerul
şi-un disc negru marea.

Farul desfăşoară de pe ţărm
evantaiul lui de lumină.

Pe cine cauţi în noaptea
care revine încontinuu?

Când cauţi în pieptul meu
inima muritoare,

uită-te la stânca neagră
de care-i înlănţuită.

Un corb o ciupeşte mereu,
dar ea nu mai sângerează.

poezie de Alfonsina Storni, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fulg de nea

Vino frig şi mă-nfăşoară
Cu bucăţi de toamnă-n seară
Şi-ai să vezi ce lungă-i noaptea
Şi cât de aproape-i moartea.

Nămeţit de doruri grele
Astăzi nu mai am surcele
Să aprind din nou iubire
Să cad pradă în robire.

Nu mai stau de veghe zorii,
Nici n-aud struna viorii
De tăcere molipsită
Şi de-arcuşuri părăsită,

Fulg de nea cu vers romantic
Să-mi ningi iarăşi cu jăratic
Ca să-mi dai multă răcoare
Unde focul meu mă doare.

Scutură-mi bine clepsidra
Că mă strânge-n braţe hidra,
Sfarmă-mi inima de gheaţă
Cu fărâme dulci de viaţă.

Fără frică de-ntuneric,
Cap de-afiş pe-un panegiric
Voi porni şi către stele
Să dansez pe nori cu iele

Voi fura clipe din lună
Rătăcite-n grea furtună
Şi ascuns în bulb de soare
Voi bea ultima ninsoare.

Voi uni cerul cu marea,
Voi sorbi din hău uitarea,
Cerul să mă izbăvească
Dumnezeu să mă păzească.

poezie de Ştefan Doroftei Doimăneanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dunărea este singurul fluviu din lume, care izvorăşte din Neagră (vezi Munţii Pădurea Neagră) şi se varsă tot în Neagră.(vezi Marea Neagră) După ce scapă de încleştarea cu Carpaţii noştri de la Cazane, ajunsă în largul câmpiei, răsuflă uşurată, zâmbeşte şi exclamă cu bucurie: Ce frumoasă e LIBERTATEA!

Dumitru Delcă (29 noiembrie 2022)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!