Cu câtă strălucire, ce adânc şi albastru se dezvelea cerul! Şi ce minune! Cu ochişorii lui mărunţi, cât nişte fire de colb, îl cuprindea întreg. Şi ce întunecime, câtă umezeală sub frunzişoara lui! Ce căutase dansul acolo? Iar din mijlocul tăriei albastre, un bulgăre de aur aprins arunca văpăi. Tresări. Era el altul? Picioruşele nu mai erau ale lui de scânteiau aşa? Şi mai era îmbrăcat în aur! Căci şi trupuşorul lui, pe care şi-l vedea pentru întâia oară, scânteia. Nu cumva era o fărâmiţă căzută de acolo, de sus, o fărâmiţă de lumină închegată, rătăcită pe pământ? Şi, ca o adeverire, pe ţărâna neagră trupul arunca o lumină dulce. Ce se mai întreba! Fără îndoială, de acolo căzuse, acolo trebuia să se întoarcă. Dar ce depărtare! Şi cum să ajungă? Privi în sus; şi atunci, deasupra căpuşorului, zări lujerul unui crin ce se ridica aşa de înalt, că parcă floarea din vârf îşi deschidea paharul chiar dedesubtul bulgărului de aur, să-i culeagă razele.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Gândăcelul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În mintea lui îşi înjghebă planul. Să se suie pe luger în sus, să meargă, să meargă şi să meargă, până în vârf; şi de acolo, la bulgărul de aur, din care credea că se desfăcuse: o săritură – sau o vedea el ce-o face. Atunci se mişcă din nou şi, după ce trecu peste un grăunte de piatră cât un munte şi scoborî dincolo, se trezi la rădăcina crinului. Se odihni o clipă, apoi la drum, băiete! Mai întâi se rostogoli de pe tulpina lucie de câteva ori în ţărână. Văzând asta, se ridică pe picioruşele dinapoi şi, fără să ştie pentru ce, cu cele dinainte îşi făcu, moşnegeşte, cruce. Pe urmă încercă din nou, şi văzu că poate. Luciu i se păruse lujerul crinului, şi când colo avea atâtea adâncituri, atâtea ridicaturi: văi, dealuri. Dar ce mireasmă se revărsa de sus!...

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Gândăcelul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum venise pe lume, nici el nu-şi dădea seama. S-a trezit ca dintr-un somn Şi parcă era de când pământul. Nu simţise nici durere, nici bucurie. Şi mult îşi muncise gândul: cum răsărise, şi-al cui era? Mic cât un fir de linte, mişca picioruşele fragede şi ocolea, pe de margini, frunzişoara care-l adăpostise. Într-o zi încercă o pornire lăuntrică: ieşi de sub umbra răcoroasă şi dădu buzna afară, în ploaia de lumină. Atunci rămase pe loc, orbit de atâta strălucire. Încetul cu încetul îi veni inima la loc, şi îndrăzni: deschise ochişorii mai mult, mai tare, mai mari, îi deschise în sfârşit bine-bine şi privi in sus. Se făcuse parcă mai mititel decât fusese.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Gândăcelul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu era un sentiment asemănător îndrăgostirii sau dorinţei sexuale. Era ca şi cum ceva pătrunse în el şi încerca să umple un gol care era acolo. Aceasta era senzaţia lui. Nu era vorba despre un gol pe care ea l-a iscat, exista acolo în el, din vremi îndepărtate. Ea doar a proiectat asupra lui o lumină aparte.

Haruki Murakami în 1Q84
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Totuşi, fetele remarcară o schimbare în atitudinea lui Lucian; nu mai era chiar aşa, "năvalnic", cum şi-l aminteau ele; era parcă mai rece, mai distant, deşi, ca de obicei, fermecător... Nu le mai strângea însă pasional în braţe, nu le mai săruta cu foc, era mult mai rezervat în gesturi, iar dacă el nu proceda astfel, se abţinură şi ele; cel puţin era acolo; măcar atât... Frumos, elegant (chiar îmbrăcat în blugi şi cu tricou), galant... Adică Don Juan! Plăcut sfârşit de săptămână în Institut...

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi-a mers voinicul, a mers. Mult să fi mers. Se uită în jos şi-l prinse ameţeala. Privi în sus şi se cutremură. Ce – nu făcuse nici un sfert din sfertul drumului! Puterile îi cam slăbiseră, dar nu se lăsa. Încă vreo câţiva paşi, şi ici, deasupra, parcă se întruchipa o frunzişoară lătăreaţă, ca o prispă. Acolo o să se odihnească. Şi iar purcese la drum; şi umblă, şi umblă, băiete; şi de-abia ajunse. Iar când a poposit, ud de sudoare, că părea o picătură de rouă, bulgărele de aur scăpătase de amiază. Şi voinicul privi iar în sus. Privea în sus şi nu-şi credea ochilor: zile, săptămâni, luni avea de umblat.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Gândăcelul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La o mică depărtare de palatul împărătesc se întindea o pădure adâncă şi întunecoasă, iar în pădure, la umbra unui tei bătrân, se putea vedea o fântână. În zilele cu prea mare zăduf, cea mai mică dintre fetele împăratului se ducea în pădure şi se aşeza pe ghizdurile fântânii răcoroase. Stătea aşa fără să facă nimic şi când o prindea urâtul scotea dintr-un buzunar o minge de aur; o arunca în sus, o prindea din zbor în căuşul palmelor şi-apoi o arunca iar. Ăsta era jocul care-i bucura cel mai mult inima.

Fraţii Grimm în Prinţul fermecat
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

O, cum îi mai bătea Gretei inima! Parcă ar fi vrut să facă un lucru rău şi ea doar atâta voia, să vadă dacă Karl e acolo. Şi acolo era, fără îndoială! Şi ea se gândea la ochii lui limpezi şi la părul lung: parcă îl vedea cum zâmbeşte ca atunci când şedeau amândoi la umbra trandafirilor. Desigur că are să se bucure când are s-o vadă, şi ea are să-i spună ce drum lung a făcut până să dea de dânsul, şi ce necăjiţi au fost cei de-acasă când el a plecat şi nu s-a mai întors. Gretei îi era teamă şi totodată se bucura.

Hans Christian Andersen în Crăiasa Zăpezii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când a venit pe lume fratele meu cel mic, uliţa îl aştepta la poartă. El nu ştia nimic: era aşa de mic!
Căsuţa lui de atunci era un leagăn alb; palmele mamei erau singura uliţă prin care putea păşi; ochii mamei – singurele ferestre prin care putea privi. Pe-atunci ştia numai să scâncească şi se numea Scâncea-Voievod.
A trecut multă vreme până când, cu mâinile şi cu picioarele, a prins să meargă de-a buşelea prin molateca împărăţie a covorului.
Acolo a hoinărit, în voie, în tovărăşia unui mieluşel de lemn potcovit cu rotiţe, bucălat şi fumuriu la trup, ca un strugur de lână. Îl purta prin luncile de ţesături şi parcă mai degrabă mieluşelul era păstorul, căci el privea doar, iar copilaşul păştea covorul, mozolind.
Acolo s-a rătăcit prin codrul picioarelor de scaune şi de măsuţe, sălaş al urşilor, al lupilor, al tigrilor şi al altor sălbăticiuni de pâslă sau carton.
Acolo a privit cele dintâi păsări şi a ascultat cele dintâi ciripiri: muştele cu bâzâitul lor.
Acolo s-a trudit zadarnic să treacă dealurile taburetelor, pe sub care motanul îşi croia tunel. De câte ori coada motanului, fum alb, n-a încercat pornirea mâniei lui de floare!
Acolo i s-au minunat ochii, privind vântoasa pădure de aur a flăcărilor din sobă potolindu-se, prefăcută în toamnă arămie, moţăind scuturată în rodii de rubin şi adormind în cenuşă.

Ionel Teodoreanu în Uliţa copilăriei
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Într-o zi de iarnă, departe de munţi, am descoperit o poză neclară a Everestului în cartea lui Richard Halliburton, Book of Marvels (Cartea minunilor). Era o reproducere jalnică, în care vârfurile crestate răsăreau pe fundalul unui cer ridicol de înnegrit şi şters. Everestul însuşi, aşezat undeva în spate, nici nu părea să fie cel mai înalt, dar nu conta. Era cel mai înalt; aşa spunea legenda. Cheia către poză erau visele, permiţându-i unui băiat să pătrundă acolo, să stea sus, pe creasta bătută de vânt, să se caţere către vârful care acum nu mai era departe...

Thomas F. Hornbein în Everest - creasta vestică: traversarea vârfului Everest
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zarul

Era o linişte oarbă,
Zgomotoasă chiar,-de prea multă linişte!
Şi mai era acolo nişte cercuri,
Vii şi simandicoase...
Erau ca scaunele din jur,
De la masa tăcerii!
Piatră de cremene,
Fiinţele înnegrite de groază,
Încordate ca o arbaletă.
Cu răsuflarea tăiată, d
În mijloc, pe roata norocului...
Era o literă amorţită,
Care arunca zarul!
Cerul cădea spiralat,
Până la vârful dorinţei
Şi din tenebrele căuşului mâinii,
Au zvâcnit cuburile rotindu-se...
Ca anotimpurile
Şi când am deschis ochii,
Am văzut cum căzuse iarna...
Un doi legat de un unu,
Exact cât trebuie,
Să măture... speranţa!

Să măture... Speranţa

poezie de Constantin Păun din Patima izvoarelor (1995)
Adăugat de Constantin Păun
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un om a văzut o minge de aur pe cer

Un om a văzut o minge de aur pe cer;
A urcat după ea
Şi, într-un final, a atins-o –
Era de argilă.

Acum vine partea stranie a lucrurilor:
Când omul a ajuns pe pământ
Şi a privit din nou,
Iată, acolo era o minge de aur.

Acum vine partea stranie a lucrurilor:
Era o minge de aur.
Da, în numele cerului, era o minge de aur.

poezie de Stephen Crane, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe când eram dusă, în alţi ani, prin aeroporturi, în căruţ, mă priveau toţi; iar pentru că eram aşezată, lumea părea că se uită la mine de sus. Era un cu totul alt plan existenţial, acela din căruţ; toţi oamenii privesc de sus, te simţi inferior oricui se uită la tine, iar toate lucrurile păreau mai mari, visurile mai înalte, mai departe, deci şi obiectivele erau mai greu de atins. Privirile aruncate în jos mi se pareau devastatoare. Era un fel de a spune "Prea le aveai pe toate, trebuia să ai şi tu măcar un necaz, ceva". Uneori, oamenii nici nu se uitau la mine, îşi fereau privirile "din bun-simţ" – aşa credeau ei. Dar nimic nu doare mai mult decât să fii ocolit cu privirea. Ca şi cum cei din faţa ta şi din jurul tău ar vrea să te vadă şi te caută, dar se uită în cu totul altă parte, numai în dreptul tău, nu. Eu nu eram undeva, în depărtare, să mă caute din ochi; eram chiar acolo, în proximitatea genunchilor lor. E ca şi cum mă căutau în viitor, iar eu eram chiar acolo, în prezentul lor. Era ca şi cum aş putea conta pentru ei, dar altă dată; cândva, poate, în viitor; şi nu acum, în clipa de faţă.

Doina Postolachi în Maeştri din cotidian (2015)
Adăugat de Doina Postolachi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce e drept, el era un adept convins al lui Schopenhauer, era prin urmare pesimist. Dar acest pesimism nu era redus la plângerea mărginită a unui egoist nemulţumit cu soarta sa particulară, ci era eterizat sub forma mai senină a melancoliei pentru soarta omenirii îndeobşte, şi chiar acolo, unde din poezia lui străbate indignarea în contra epigonilor şi a demagogilor înşelători, avem a face cu un simţământ estetic, iar nu cu o amărăciune personală.

Titu Maiorescu în Almanah "Convorbiri literare"
Adăugat de Avramescu Norvegia Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian se grăbi în a împărţi autografe pe bluziţe, tricouri, foi, fotografii; în cazul lui însă, era mult mai greu să încheie mai repede această activitate, căci fiecare domnişoară dorea măcar o semnătură de la el, ca o ultimă amintire şi erau destul de multicele acolo... Cum să plece la timp din mijlocul lor, ba încă intact?! Încercă să le înduplece în fel şi chip, cu vorbe frumoase, mieroase, bine alese şi meşteşugite; era însă posibil? Nici gând! Vai lui! Ora 08.00 se apropia nemilos; îşi văzuse aproape toţi colegii îndreptându-se spre rachetodrom. Doar el nu reuşise acest lucru; era încă acolo. Zâmbi, deşi cu amărăciune şi zise, făcând din nou apel la înţelegerea acelor tinere...

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În scurt timp Lucian ajunse în apropierea rezervei Liei; uşa se deschise automat la apropierea lui. El se opri în prag şi privi spre interior. O zări acolo pe colega lui, întinsă, încă dormind şi vru să plece îndărăt, dar exact în acel moment, ea dădu semne că s-ar trezi. Deci, nu visase că ea ar fi acolo şi nici nu i se păruse lui; ea era, într-adevăr, acolo. Observând că ea se trezea, se opri în prag, fără a înainta în interiorul rezervei, privind spre ea, cu aceeaşi admiraţie neprefăcută, ca întotdeauna.

citat din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dragostea

deasupra mamei răsărise un curcubeu negru.
pe-atunci mama era doar o fetiţă
şi părul ei era din şuvite de diamant.
ea se opri din jocul ei
îşi netezi rochiţa
şi privi înspre curcubeu.
era un curcubeu negru şi de atâta negru scânteietor
pe câmp muşeţelul se întunecase.

mama privi înspre curcubeu.
era atât de jos, că aproape-l putea atinge cu buzele
iar părul ei electrizat, transparent
se lipea de tuburile moi, ca de orgă.
roşul curcubeului era negru.
şi oranjul lui era negru.
şi galbenul lui era negru.
şi verdele lui era negru.
şi albastrul lui era negru.
şi indigoul lui era negru.
doar violetul lui rămânea violet.
violetul lui era un şuvoi care se pierdea în mare.

mama ştiu atunci că este pierdută.
avea să cunoască dragostea.
şi brusc umbra ei pe asfaltul cald din floreasca
se împodobi cu vene şi oase.
mama sui într-o corabie din pânză de păianjen
şi o porni în sus pe curcubeu.

umbra ei, cu vertebre şi intestine
îi continua joaca.

poezie de Mircea Cărtărescu
Adăugat de Doina Bumbuţ
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pulbere de aur

Praful se-abătea mereu peste-aşezarea noastră
Ne-ocolea doar când ceaţa mării se lăsa, albastră;
Iar nouă, copiilor, ni se spunea, la mic şi mare,
Că era aur în praful auriu sclipind în soare.

Şi-n pulberea purtată de vânt în slavă, sus,
Parcă ne-apărea-n asfinţit chipul lui Isus;
Iar nouă, copiilor, ni se spunea, la mic şi mare,
Că era aur pur în praful ce sclipea în soare.

Aşa era viaţa la Golden Gate, astfel trăiam,
Aurul prăfuia tot ce beam şi mâncam,
Iar nouă, copiilor, ni se spunea, la mic şi mare,
"Trebuie să ne-înghiţim porţia de aur fiecare".

poezie clasică de Robert Frost, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă apropiasem de tine... 3

aşa într-o doară
ca o vietate fără de ochi
fără prea multă imaginaţie
fără pic de personalitate
spaţiul perfect vid gata să fie locuit
ceva / un fel de instinct (... vreun demon?!) îmi spusese
acolo / pe partea aproximativ stângă / aproximativ înaltă
era cald / era bine / era.
[cel mai probabil acolo se petreceau vacanţele cele mai reuşite / tot de acolo se lua secunda aceea când timpul era pe sfârşite...]

hipnotizată şi singură
discontinuă literă F
căutasem adăpost
[şi la mine / cumva pe stânga / aproximativ sus..........]
n-am mai ezitat
m-am tot desprins din mine...
o îndepărtare stranie ce nu mai sfârşea...
oraşul capitula... / nu înţelegeam
liniştea aceea devastatoare
mă lovea
golul
de undeva
aproximativ din stânga / aproximativ de sus...

Pasărea m-a smuls în ultima clipă.

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian ajunse în faţă. Privi spre Lia; ea era acolo... Îşi ridică privirea albastră şi-l zări; nu doar pe el, ci şi urmele de pe obrajii lui. Acum ea nu se mai gândi la titlul lui de "Don Juan", ci la faptul că urmele acelea l-ar putea dezavantaja în faţa Comisiei. Se încruntă uşor şi-i făcu discret un semn cu mâna, indicându-i obrazul ei. El nu pricepu deloc ce dorea ea; ştia bine că fetele nu-l sărutaseră deloc, aşa că nu încercă să se şteargă; nici măcar nu intenţiona acest lucru. Lia mai privi spre el şi repetă gestul, ceva mai insistent. "Ce naiba vrea să-mi arate? Sau să-mi spună? Sunt neobrăzat?! De ce oare? Doar pentru că am întârziat niţeluş?" se gândi Lucian şi ridică uşor din umeri, a nepăsare, apoi, nepricepând semnele ei, nu mai privi deloc spre ea. Într-adevăr, întârziase puţin, dar ce ştia ea? Tot nu era vina lui, în nici un caz! Şi nu-i convenea deloc faptul că ea-l considera neobrăzat, sau cum anume, doar ea ştia... Preşedintele Comisiei Disciplinare nu sosise încă. În schimb vicepreşedintele se afla acolo. Domnul Sever Forţan îşi ridică privirea spre sală şi-l observă pe Lucian.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

E de neam! Între toate lighioanele lumii, gândeste el, nu era alta care să aiba strămoşi mai aleşi şi mai de viaţă. Pamântul era o nimica toată, un boţ de humă ce orbecaia fară de nici un căpătâi, prin văzduh, când neamul lor greieresc îşi ridica osanele lui însuşi, supt frunzele uriaşe din care astazi nici macar urme n-au rămas. Ei biruiseră vremea – dăinuiau stăpâni în lung şi-n lat, ca şi pe atunci. Chiar un străbunic al lui, cu mii de ani înainte, fusese cântăreţ în cuptorul brutăriei lui Por-împarat. Si astea nu erau vorbe de ici de colo; ci le povesteau batrânii în toate mintile lor, şi ei, fireşte, de la alţi batrâni pricepuţi le auziseră. Căci doar aşa ramân poveştile pe lume.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Cântăreţul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!