Pereche

Să observaţi un lucru: un ţăran
nu merge cu nevasta niciodată
alături, ea foşneşte ca un lan
în faţa lui ştiindu-se chemată.

Chiar dacă dânsa se zăreşte-n urmă
şi el 'nainte merge gânditor,
inima ei se-ntinde, ori se curmă
ca flacăra în ochii lui de dor.

În văzul lui femeia e pământul
de semănat şi sărutat mereu,
din care ies feciorii şi cuvântul
cel potrivit la bine şi la greu.

Ea-şi leagănă lumina ca o luntre
'naintea paşilor acestui om
purtându-i sufletul de piatră printre
râuri de păsări negre şi nesomn.

Mereu trec unul după altul, parcă
dânsul ar fi copilul ei curat -
poate ţăranca e străvechea arcă
trecând peste potop întregul sat.

Că şi-a purtat doar înăuntru viaţa
prin valuri de războaie şi schimbări;
bărbatul când îşi urcă dimineaţa
femeia-i vine strălucind din zări.

Şi ca să-şi vadă însăşi rădăcina
se dă în urma ei pios c-un pas:
de moare ea, se năruie lumina;
de cade el, lumina i-a rămas.

poezie de Dumitru Ţiganiuc din Nord (Antologia poeţilor botoşăneni de azi) (2009)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiecare om îşi are sufletul lui, pe care nu poate să-l amestece cu altul. Doi oameni se pot îndrepta unul către celălalt, pot vorbi unul cu altul şi pot fi foarte apropiaţi. Dar sufletele lor sunt ca nişte flori, fiecare a prins rădăcini în locul lui şi nici unul nu poate veni la celălalt, altminteri ar trebui să-şi părăsească rădăcina şi asta nu poate s-o facă. Florile îşi împrăştie mireasma şi sămânţa pentru că doresc foarte mult să fie împreună; dar floarea nu poate face nimic pentru ca sămânţa să ajungă la locul potrivit, acest lucru îl face vântul, iar acesta vine şi pleacă mereu cum şi când îi e voia.

Hermann Hesse în Knulp
Adăugat de 107
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bărbatul cel puternic

Bărbatul cel puternic în urmă nu priveşte
La greaua despărţire de locuri drage lui
El merge înainte şi drumul nu-l coteşte
Stă cocoţat şi mândru în şaua calului.

De-aude-n urmă iubita-n tânguiri
Loveşte cu cravaşa căluţul peste crupe
Nu vrea să fie martor l'asemeni despărţiri
Când inima mai-mai din piept irupe.

Şi totuşi cusur are bărbatul cel puternic
De-aude-n urma lui suspinul stins de maică
Opreşte calu-ndată şi cucernic
Priveşte peste umăr şi apoi cu greu, pleacă!

poezie de George Ceauşu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se răsfaţă dimineaţa

(Meditând la mărturia unui preot
ortodox care s-a întors la Domnul)

Se răsfaţă dimineaţa
Peste fruntea unui cleric
Care-şi iroseşte viaţa
De sub soare, în întuneric
Şi nimic nu-i sparge gheaţa
Sufletului ezoteric.

Conştient că nemurirea
Poposeşte-n pieptul său
El trăieşte fericirea
Unui vis ce duce-n hău,
Fluturându-i strălucirea
Întunecimii celui rău.

Şi rătăcindu-se mereu,
După cum îl suflă firea
(Căci uită de Dumnezeu
Care I-a trasat menirea... )
Îşi meneşte un traseu
Ce-i sugrumă împlinirea...

Simţirile-i, pustii se sting
Uitate-n pulsurile-i reci
Şi ochii abia-i se mai disting
Din colbul visurilor seci
Dar porii minţii lui ating
Greşit tărâmul cel de veci.

Şi în visarea lui banală
Ce-i ţine inima înrobită,
În lumea-i nouă, virtuală
Se-aprinde-un Astru pe orbită,
Ce-n lumea Lui spirituală
Cu zâmbet dulce îl invită,

(Localizând lumea reală
Ce va să fie moştenită
În mod concret, fără îndoială,
Precum ne e făgăduită,
De "nu cădem de oboseală"
Cu mintea-n vise aburită... )

Dar viaţa trebuie trăită
După-o cerinţă specială!
Şi conştiinţa-i adormită
Se-opreşte în clipa crucială,
De crucea Domnului trezită
La rostuirea esenţială:

La ce bun masca lui de cleric
Şi întreaga trudă a vieţii lui
Dacă s-a stins în întuneric
Pe când Lumina era a lui?!
La ce bun fastul din "generic"
Când eşti la poarta iadului?

La ce bun oare, la ce bun
O trudă între rău şi bine
Şi-atâtea toate ce-ţi adun
Un întuneric greu în sine,
Căci toate trec ca visu, apun
Iar tu mori rob în mâini haine!

Când ai chiar tot ce nu visezi
Şi nici nu-ţi poţi închipui
De vrei pe Domnul să-L urmezi,
Şi sufletul a-ţi mântui,
De vrei cu inima să vezi
Un rost ce poate îndreptui...

Şi-un dor, adânc în suflet scurmă
Lăsând pe chipu-i muritor,
În umbra zorilor, o urmă,
O umbră-a nopţilor ce-i curmă
Suavul sufletului dor,
Firav, ca-un mânz lovit de gurmă

Şi-n duh, un farmec de lumină
Trezeşte scopu-n suflet stins
Privind spre zorii ce-au să vină
Şi chiar când par de neatins,
Renaşte-un templu din ruină
Ca semn că duhul nu-i învins...

Şi "dimineaţa" din generic
Azi, luminoasă se răsfaţă
Pe fruntea inimii de cleric
Ce a trăi, murind învaţă,
Cu spatele la întuneric
Şi Raiul radiind pe faţă...

Şi "faţa cea bisericească"
Deţine în sfârşit lumină
Iar starea sa duhovnicească
Este cu-adevărat divină.
Iar astăzi, Pronia Cerească,
Vrea-n viaţa ta să intervină,

Dar nu Va face nicidecum
Vreun pas cât timp tu Îl eviţi
Şi nu te va opri din drum
Dacă Cuvântul I-L omiţi,
Dar te va ridica din scrum,
"Aur curat", dacă-I permiţi!

poezie de Ioan Hapca din volumul de versuri Reflexii
Adăugat de Tudor Morosanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumina merge mai departe

În viaţă, tuturor am dat
lumină din lumina mea.
Cât am putut i-am ajutat
să lumineze ca o stea.

Astăzi primesc tot ce am dat:
lumină din cărţile lor.
Ce mândru sunt că mi-au urmat
că-împart şi ei lumina lor.

Aşa i-am vrut. Un scop atins.
Lumina merge mai departe.
Izvorul ei mereu nestins,
întotdeauna se împarte.

poezie de Dumitru Delcă (iulie 2016)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec de leagăn

Copile, ziua ta s-a născut dintre nori
Ca un poem albastru ce vine dintre ploi
Dimineaţa, când zorii se zbat
Peste lumea în care ai intrat.

De-atunci lumina nu mai e aceeaşi
Pe care o ştiu de demult
Şi nici pământul nu mai e acelaşi
Chiar dacă e totuşi pământ.

Copile, tu nu ştii mai nimic despre viaţa
În care ţi-a fost dat să intri mai curat
Ca lumina ce-şi curmă aripa
Peste umbra eternului păcat.

Drumul tău abia acum începe
Când e ziua ta întâi pe pământ
Şi tu, copile, nici nu ştii că drumul
E lung din pământ în pământ.

Tu, copile, dormi acum în pace
Căci mama veghează la somnul tău blând
Lumina pentru tine e lumină,
Pământul va fi iar pământ.

poezie celebră de Valeriu Sterian
Adăugat de Doina Bumbuţ
Comentează! | Votează! | Copiază!

Geneză

la început a fost Cuvîntul şi Cuvîntul era Copil
şi Copilul ţinea în palma stîngă Calea Lactee
cu nori de stele şi crîng de comete...
crescînd, l-au momit potop de libelule vii
şi pajişti cu fluturi, iar peştii şi păsările erau cusuţi
pe fusta plină de culori a mamei

plăpîndă era lumea şi mare lumina care
îl urma pas cu pas în jocul spre fiinţare şi stră-fiinţare
şi palma lui creştea, dezvăluind, rupte din colnic de cer,
munţii şi rîurile, cîmpiile şi mările
în zilele Facerii sale,
cît timp copilul mişca aerul cu palmele lui, rîzînd

şi Bătrînul din ziua a şaptea-a e tot Copil
chiar dacă palma lui e mare cît tot pămîntul
ce-i scris, cu crăpături, în ea -
el abia îşi ţine umbra firavă, proptită cu umerii
şi în curînd ultima stea, străvezie parcă,
va luneca departe, din palma lui,
în cristelniţa unui izvor

poezie de Cristina-Monica Moldoveanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bărbatul

Peste iarbă şi prin oase
Trec numai lumini de coase
Şi prin gene de izvor
Trec numai bărbaţi de zbor...
Peste fum şi nopţi de scrum
Trec numai lumini de fum,
Peste trecere de sapă
Trec numai lumini de apă,
Tremurânde, tremurând
Ca lumina de pa gând,
Tremurânde, tremurat
Ca lumina de bărbat...
Şi la moară şi la plug
Trec numai bărbaţi de rug...
Şi pe zări şi pe sub zări
Trec numai bărbaţi călări,
Şi pe mări şi pe sub mări
Trec bărbsaţi de luminări...
Când se crapă noaptea-n două,
Trec numai bărbaţi de rouă...
Bărbătosul vin e vin
Când bărbatul brea senin
Şi la toamnă de bărbat
Cad femei de sărutat
Peste iarbă şi prin oase
Trec numai bărbaţi de coase
Şi pe Dunăre de fum,
Trec numai bărbaţi de drum...

poezie de Gheorghe Ion Păun din Nostalgie-n Valahorum (2002)
Adăugat de Constantin Păun
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cartea pierdută

Un fir de graţie este tors şi ţesat,
Binecuvântat fie el,
În lumina frumuseţii străluceşte,
Acolo e secretul puterii lui, al gloriei şi exaltării,
Tandreţea iubirii, deci, să lăudăm inefabilul,
Mormăia serjantul în somn, DREPŢI, se auzi
În liniştea cazărmii, vrăjitorul se ridică în coate,
Inima i se trezi, păcatul îi apăsa greu inima,
Încercă să-şi îngroape faţa în pernă, de ruşine,
În ochii lui se zărea o lumină arzătoare,
Duhurile rele, se foiau prin copacii Parcului Copoului,
DREPŢI, se auzi din nou strigătul,,
Străjerul nopţii îşi desfăcu aripile întunericului,
Leii şi vulturii se adăposteau sub aripile lui,
Cartea pe care o citeam la lumina lanternei
Îmi fu smulsă de serjant, am rămas singur,
jefuit de unicul bun, neconsolat nici astăzi.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Autocaracterizare poetică

Dacă aş scrie o carte despre mine
Aş numi-o "femeia la pătrat"
Femeia ce cu putere se îndreaptă
Spre cei slabi, neputincioşii, neînţelepti
Femeia ce ascunde durerea
şi tot ea ce va împărtăşi lumina
cu cei neputincioşi,
Femeia ce educă omul la vârste mult prea avansate
Femeia ce stârneşte misterul in lumea noastră
Femeia ce cânta la vioara sufletului tău ascuns
Femeia ce cu inima curată se deschide in orice casă
Şi primeşte binecuvântarea lui Dumnezeu.
Femeia ce ascunde inima... apoi se plimba prin lumina fermecată
Femeia ce ochii deschide când tu o priveşti in vis
Femeia ce-ti poate tulbura şi visul şi imaginaţia.
Femeia ce ascunde Misterele lumii in inima ei
Femeia ce priveşte lumina şi o poate împarţi cu tine...
Femeia ce prin cuvinte frumoase îţi deschide inima...
Femeia de aici, de acolo, de nicăieri.
Femeia independentă şi mult prea iubitoare.

poezie de Ileana Nana Filip
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Meşterul din Univers

Proverbe 8:22-31
Pe Mine Domnul m-a făcut
Chiar întâia Lui lucrare
Să fiu un soare şi un scut
Lumină să fiu— îndurare

Mai "nainte de-nceput
Eu am fost din veşnicie
Nici pământul când făcut
Nu a fost atunci să fie

Adâncuri— nu existau
Nici izvoarele de apă
Undele nu-şi revărsau
Apa— nefiind creată

Însumi Eu am fost născută
Mai "nainte decât munţii
Când lumina nevăzută
Nu îşi regăsea pierduţii

Mai "nainte de-ntărirea
Munţilor Eu am venit
Căci sunt dragostea— iubirea
Omului neprihănit

Nici pământul nu era
Şi nici cea dintâi fărâmă
Lumea când nu exista
Nici izvoare de lumină

Eu lucrarea cea dintâi
Sunt o iată-n veşnicie
Credincios tu să rămâi
Dragostea ţintă să-ţi fie

Domnul când a întocmit
Cerul— Eu eram de faţă
Norii când i-a pironit
Pe cer să aibe viaţă

Hotar mării când i-a pus
Mai departe să nu treacă
Ci cu valul ei supus
Să rămână-n a ei matcă

Pământului temelii
Domnul când i-a întocmit
Eu eram din veşnicii
Atunci Meşter iscusit

Şi la lucru lângă El
Eu îi eram desfătarea
Îi eram şi scop şi ţel
De a-şi săvârşi lucrarea

Pe-a pământului orbită
Eu jucam neîncetat
În lumina întocmită
Plăcând Celui Prea Înalt

Plăcând Tatălui iubit
Pe Mine ce m-a născut
Ca să fiu în infinit
Tot ce are mai plăcut

Eu sunt Meşterul lucrării
A planului Său măreţ
Şi sunt apa îndurării
Al iertării sfinte preţ

Tatăl— m-a făcut lumină
Eu să fiu pe veci Cuvântul
Ca pe palme să mă ţină
Căci am întocmit pământul

După planul Lui cel sfânt
Am dat viaţă am dat rost
Şi în cer şi pe pământ
C-am rămas în veci la post

Când în planul de-ntocmire
Pe om Însumi l-am văzut
Am simţit a lui iubire
Duhul că mi-a răscolit

Omul— fiinţa aceasta plină
Şi de sensuri şi priviri
Ce se vrea o rădăcină
Plină de închipuiri

Mi-a rămas o ţintă vie
Un liman plin de iubire
Să îl iau în veşnicie
Drept comoară să îmi fie

Pe Mine Domnul m-a făcut
Chiar întâia Lui lucrare
Să rămân pe veci un scut
Milă să fiu— îndurare

Un liman al mângăierii
S-aduc viaţa pe pământ
Şi surâsul fericirii
Duhului mereu înfrânt

Tatăl Sfânt doar m-a născut
Eu să fiu în veci Lumina
Adevărul nevăzut
Mersul vieţii-ntodeauna

Slavă dar Lui Dumnezeu
Cinste glorie onoare
Căci mă vreau copilul Său
Să văd viaţa viitoare

poezie de Ioan Daniel Bălan (8 iunie 2017, Cluj)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ajungând pe marginea eleşteului, se aşeză şi el acolo jos, şi, privind cu nedomirire, ia aşa numai ca să zică şi el că face ceva, bălăcea cu nuiaua prin apă, şi făcea haz cum sare stropii de apă, când o lovea. Apoi începu a cugeta. El vedea că fiecare strop de apă, când pică înapoi la matcă, se face câte un armean (cerc) împregiurul lui, şi de ce merge se măreşte, până ce intră iarăşi în sânul matcei de unde a ieşit, fără mai pe urmă să se cunoască nici locul unde a picat stropul, nici întinderea armeanului din giurul lui, ci totul rămânea ca mai-nainte, adică faţa apei lucie ca o oglindă. El era dus cu gândurile. Se uita şi nu mai vedea, tot da cu nuiaua în apă, şi nu ştia ce făcea. Nu mai simţea dacă este, ori nu mai este. Când, iată că o broască ţestoasă ieşise pe luciul apei, şi se uita galeş la dânsul. Unde lovea el cu nuiaua, şi unde se deschidea talazurile care înconjura vârful nuielei, acolo, ţâşt! şi dânsa, şi ochii de la dânsul nu şi-i mai lua. Se uita la dânsul parcă să-l soarbă cu privirea. Dară el nu vedea, nu auzea. Atâta era de dus cu minţile. În cele din urmă, cum, cum, băgă de seamă că o broască ţestoasă se ţine după vârful nuielei lui. Se uită şi el la dânsa, şi parcă îi zicea inima ceva, dară nu pricepu nimic.

Petre Ispirescu în Broasca ţestoasă cea fermecată
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mama-fiinţa cea mai scumpă

Mama a plâns, a suferit şi a îndurat
pentru ca noi să ne bucurăm de viaţă.
Simţirile noastre, demnitatea, speranţa şi lumina
sunt legate strâns de femeia numită mamă.
Toate acestea îşi au locul
în sufletul şi inima ei plină de iubire.
Chiar dacă părul i-a albit,
chiar dacă pe faţă i-a apărut un rid,
sau dacă câteodată obrajii
îi sunt brăzdaţi de o lacrimă,
mama rămâne veşnic tânără
şi frumoasă în ochii noştri.
Mama este îngerul nostru păzitor.
Ne iubeşte aşa cum suntem.
Mama este cea care ne dăruieşte iubire,
linişte, soare şi iertare,
ori de câte ori greşim.
Este tânără mereu şi frumoasă.
Este raza noastră de soare.
Ochii ei împrăştie căldura şi lumina
de care orice copil are nevoie.
Mama e icoana sfântă
către care-întidem mâna.
E fiinţa cea mai scumpă.
Mama-i mama-întotdeauna.

poezie de Dumitru Delcă (28 septembrie 2019)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Picuri de lumină

De-a păcatului arsură
Doar Isus azi ne dezleagă
Dacă noi după Scriptură
Trăim viaţa noastră-ntreagă

Doar Isus e Cel ce poate
De păcat să te dezlege
Căci El a trecut prin moarte
Şi-a trăit a vieţii lege

Numai Mesia-i izvorul
De milă şi îndurare
El este Mântuitorul
Ce ne oferă-n veci salvare

Doar prin El suntem spălaţi
Prin sângele care-a curs
Chiar din El — să fim iertaţi
Şi curaţi azi prin Isus

El e jertfa ce s-a dat
Ca noi în neprihănire
S-avem sufletul furat
Numai doar de-a Lui iubire

Domnul este Dumnezeu
Şi este iubirea noastră
El ne-mbracă aici mereu
În lumina cea albastră

Doar acum suntem aleşi
Puşi deoparte şi sfinţiţi
De iubirea Lui culeşi
Sus în cer să fim primiţi

Hristos ne e biruinţa
Noi prin El aici trăim
Şi îi dăruim fiinţa
Ca ai Săi pe veci să fim

Prin El doar aici umblăm
Privind spre desăvârşire
Cununa ca s-o luăm
De har plini şi de iubire

Ne vrem picuri de lumină
Dar pe palma Lui Hristos
S-avem viaţa fără vină
Înspre cerul glorios

Din lumina Lui lumină
Pentru veci cu toţi să fim
În cântarea Lui Divină
Pe Isus să-l proslăvim

poezie de Ioan Daniel Bălan (12 aprilie 2018, Cluj)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cotiga cu var

Trecea cândva cu mica lui cotigă
Sub cerul de zăpezi incendiat
Şi parcă mai aud şi azi cum strigă:
-Ia varul! Varul! Hai la var curat!

Era atât înalt peste cuvinte
Şi-un fel de dor le răzbătea umil,
Născând lumina pură şi cuminte
În ochii mei albaştri, de copil,

Pierea apoi, albit de depărtare,
Pe drumul ce se risipea în zări,
Lăsând în urmă palida ninsoare
Ce văruia odaia mea din nori.

poezie de Dumitru Băescu
Adăugat de Girel Barbu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Niciun adevăr nu e mai mişcător ca cel lăuntric al animalelor ...

Câinii vagabonzi sunt condamnaţi la o existenţă mizeră printre ruine,
insule gigantice de gunoaie.
Oamenii au rămas la fel de nepăsători
de mediul înconjurător; dezinteresaţi
de a construi o formă de solidaritate
şi supravieţuire armonioasă cu tot ce îi înconjoară.

Îndepărtaţi de poruncile lui Dumnezeu, lunecă
în mijlocul singurătăţii ca o revărsare neagră a nervilor
într-o lume sumbră şi n-au cum să vadă
sinceritatea din ochii animalelor abandonate.

Niciun adevăr nu e mai mişcător ca cel lăuntric al animalelor.
Ele nu destăiunuie nimic, sunt necuvântătoare,
dar devotamentul lor e capabil să topească aerul polar,
să cânte mugurul în inima ierbii.
Şi animalele iubesc, sunt gata de a-şi oferi iubirea
până la sacrificiu.

Gândiţi-vă ce înseamnă un suflet de animal cu zâmbetul larg
printre nepăsarea noastră;
se zvârcoleşte invocând un dram de afecţiune pentru supravieţuire.

Câinii vagabonzi nu au avut niciodată o soartă bună;
istoviţi de căutări afectuoase, mor la căpătâiul unei pietre.
Acolo îşi unesc trupul cu pământul,
acolo se uneşte sufletul cu cerul,
sfârşeşte lumina mocnind în tăciuni.

O iubire chemată şi neauzită îi transformă într-un chin viu
până la marele gol
unde pustiul este o linişte grea cu gura plină de moarte.

Se mai rupe o piatră din munte,
mai creşte pământul cu o inimă frântă de tristeţi,
mai cade un anotimp în fundul pământului şi nu mai poate fi găsit niciodată.

Urmăm celelalte suflete care ne-au chemat
şi nu le-am auzit din nepăsare; nu ne-am potrivit
sufletul cu gândul.
Suntem condamnaţi să căutăm suflete imaginare
pe care nu le-am putut auzi,
şi parcă toate sunt de lemn şi răbufnesc în ecouri sparte pretutindeni.

poezie de Camelia Opriţa din Cuvântul din lumina condeiului Literatură pentru minte, inimă şi suflet
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Reverie

Rămân copacii goi
Cu simţ de nimic în sânge,
Lumina lunii ca un felinar
Din ceruri se răsfrânge,
Apele îşi scutur' ochii
Privind mai rar spre zboruri de cuvinte,
Idila dintre zori şi creste de visare
Sileşte viaţa de-a merge înainte,
Iar o pereche de apostoli
Din sufletul lui Dumnezeu
Coboară-n valuri de nisipuri,
Coboară trist, coboară greu,
Căci nu doresc să se desprindă
De mirul veşnic. Totuşi, lăcrimând
Privesc în ochi Iubitul Tată
Şi parcă vrând-nevrând
Se îngrijesc de trecătoarele ambiţii
Ale muritorilor de rând...

poezie de Mariana Bubuioc (27 aprilie 2011)
Adăugat de Mira Condor
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ar trebui să avem întotdeauna trei prieteni în viaţă: unul care merge înaintea noastră, pe care îl admirăm şi urmăm; unul care merge alături de noi, care ne este alături fiecare pas al călătoriei; cel de-a treilea este cel care merge în urma noastră şi pe care îl tragem în faţă odată ce drumul este sigur.

citat din Michelle Obama
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Focul

sunt floare de piatră în noapte
rătăcesc singuratic din perete în pereţi
la ceasul apus
cad frunze, cad gânduri
e beznă în casă şi ceasul s-a scurs
uneori izbesc golul din mine prin umbre trecând
am ochii acoperiţi de căutări
drumul se răsturnase în palmă
mâna cade tristă pe o coală
străin între ziduri de hârtie şi paşii mă dor
spaţiul răneşte absenţa
şe abate privirea prin casă
trec zile printre zile
mereu monotone, mereu diferite
trăiesc în imagini răsturnate
pe o retină sfâşiată de gânduri
sunt străinul într-o lume nebună
privesc oameni ce trec prin mine
lăsând în urmă absenţe
între file de carte am aşezat un destin
cu ochii iubirii privesc dorul fără de sfârşit
mâinile ard printre şoapte în noapte
sunt foc nesfârşit
sunt foc de nestins
sunt focul ultimei şoapte
la final, voi lumina cerul arzând

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lui Eminescu

El este firescul
Luceafăr al poeziei.
Este Eminescu
Lumina României.

Eminescu va fi
Pentru noi făclia.
Versul lui va dăinui,
Cât va fi România.

Cum soarele îşi pune
Lumina peste astre,
Eminescu rămâne
În inimile noastre.

Cântecul şi poezia,
Eminescu ni le-a dat.
Stăpâni peste România,
Dumnezeu ne-a aşezat.

În "ţara" lui "de glorii",
În "ţara" lui "de dor",
Înscriem noi istorii,
Sub mândrul tricolor.

poezie de Dumitru Delcă (16 ianuarie 2013)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copilul rămăsese în stuful de flori. Dumnezeu, purtându-i de grije, nu lăsa nimic rău să se apropie de dânsul, care putea să-l vatăme. Prin preajma locului aceluia trăia un pustnic într-o văgăună de munte. Acel pustnic avea o capră şi el, după sufletul lui. Ea venea totdeauna, spre a se adăpa, la apele cele limpezi ale fântânei. Într-una din zile, păscând pe ici pe colea, se apropie de stuful cu flori. Cum dete de copil, se puse lângă dânsul, începu să-l lingă şi să-şi apropie ugerul de guriţa copilaşului. Acesta, cum simţi, începu să sugă şi supse până ce se sătură bine, şi aşa dor prinse capra de copil, încât o lună de zile nu se depărtă de lângă dânsul. Călugărul, văzând că nu-i mai vine capra, începu s-o caute, şi caut-o în sus, caut-o în jos, capra nicăiri. Îşi luase nădejdea de la dânsa, când într-o zi se pomeneşte cu ea. Pustnicul o văzu şi începu s-o mângâie...

Petre Ispirescu în George cel viteaz
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!