Niciun adevăr nu e mai mişcător ca cel lăuntric al animalelor ...

Câinii vagabonzi sunt condamnaţi la o existenţă mizeră printre ruine,
insule gigantice de gunoaie.
Oamenii au rămas la fel de nepăsători
de mediul înconjurător; dezinteresaţi
de a construi o formă de solidaritate
şi supravieţuire armonioasă cu tot ce îi înconjoară.

Îndepărtaţi de poruncile lui Dumnezeu, lunecă
în mijlocul singurătăţii ca o revărsare neagră a nervilor
într-o lume sumbră şi n-au cum să vadă
sinceritatea din ochii animalelor abandonate.

Niciun adevăr nu e mai mişcător ca cel lăuntric al animalelor.
Ele nu destăiunuie nimic, sunt necuvântătoare,
dar devotamentul lor e capabil să topească aerul polar,
să cânte mugurul în inima ierbii.
Şi animalele iubesc, sunt gata de a-şi oferi iubirea
până la sacrificiu.

Gândiţi-vă ce înseamnă un suflet de animal cu zâmbetul larg
printre nepăsarea noastră;
se zvârcoleşte invocând un dram de afecţiune pentru supravieţuire.

Câinii vagabonzi nu au avut niciodată o soartă bună;
istoviţi de căutări afectuoase, mor la căpătâiul unei pietre.
Acolo îşi unesc trupul cu pământul,
acolo se uneşte sufletul cu cerul,
sfârşeşte lumina mocnind în tăciuni.

O iubire chemată şi neauzită îi transformă într-un chin viu
până la marele gol
unde pustiul este o linişte grea cu gura plină de moarte.

Se mai rupe o piatră din munte,
mai creşte pământul cu o inimă frântă de tristeţi,
mai cade un anotimp în fundul pământului şi nu mai poate fi găsit niciodată.

Urmăm celelalte suflete care ne-au chemat
şi nu le-am auzit din nepăsare; nu ne-am potrivit
sufletul cu gândul.
Suntem condamnaţi să căutăm suflete imaginare
pe care nu le-am putut auzi,
şi parcă toate sunt de lemn şi răbufnesc în ecouri sparte pretutindeni.

poezie de Camelia Opriţa din Cuvântul din lumina condeiului Literatură pentru minte, inimă şi suflet
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Câinii vagabonzi nu au avut niciodată o soartă bună;
istoviţi de căutări afectuoase, mor la căpătâiul unei pietre.
Acolo îşi unesc trupul cu pământul,
acolo se uneşte sufletul cu cerul,
sfârşeşte lumina mocnind în tăciuni.

Camelia Opriţa în Niciun adevăr nu e mai mişcător ca cel lăuntric al animalelor ... (5 mai 2015)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Niciun adevăr nu e mai mişcător ca cel lăuntric al animalelor.

Ele nu destăiunuie nimic, sunt necuvântătoare,

dar devotamentul lor e capabil să topească aerul polar,

să cânte mugurul în inima ierbii.

Camelia Opriţa în Niciun adevăr nu e mai mişcător ca cel lăuntric al animalelor ...
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poveştile – adevărate sau imaginare – nu se sfârşesc niciodată. Nici poveştile din sufletul nostru nu se sfârşesc. Ele au continuări, cel mai adesea trandafirii, ţesute din speranţa că, undeva, într-un rai al animalelor – împărăţit de Sfântul Petru – bietele necuvântătoare, lipsite unele de ocrotirea noastră sau victime ale neputinţei noastre de a le prelungi viaţa, trăiesc acum fericite, cu sufletul aninat de dorul nostru. Un dor mereu viu, care le urmăreşte până dincolo de zare, ca un curcubeu incandescent...

Silvia Kerim în Povestiri despre prietenii mei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumea, de fapt

domnule taximetrist opreşte-mă te rog
pe marginea prăpastiei,
pe la sfârşit de an,
vreau să văd cum e pe fundul gropii,
acolo,
unde mai nimeni nu se uită niciodată.

du-mă în treacăt pe la azilul de noapte,
pe la casele de bătrâni şi orfani,
pe la casele de nebuni,
prin ghetourile umilinţei,
du-mă până la sfârşitul lumii
şi înapoi,
lasă-mă puţin la colţul străzii unde îşi
amanetează oamenii sufletul
şi trupul
să văd dacă Dumnezeu se vede la fel
de frumos,
şi dacă aerul încă nu e impozitat.

sunt şi acolo oameni pesemne care iubesc,
le e foame,
şi chiar mai plâng câteodată.

domnule taximetrist, du-mă
pe marginea prăpastiei în fiecare an,
să mă uit în ochii lui Dumnezeu,
să-mi spună şi mie
cum e lumea
de fapt.

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum să ne iertăm pentru toate lucrurile pe care nu le-am făcut?

cum să ne iertăm pentru toate lucrurile pe care nu le-am făcut?

am trăit cu simţăminte artificiale atâtea apusuri şi dimineţi neatinse,
fără să ştim cine suntem
cuvântul "EU" l-am rostit de-atâtea ori, descriindu-ne în multiple feluri
toate fiind doar fluctuaţii între sentimente de inferioritate şi superioritate
nimic mai mult,

suntem ca o ceară scursă pe o lumânare pe jumătate arsă
care ar fi vrut să lumineze cu adevărat dar s-a stins înainte să se nască
flăcări albe tăcute şuşotind au mărturisit în treacăt dorinţe încâlcite,
dacă am lua-o de la capăt şi am înlătură ceara,
am scobi adânc fitilul din somnu-i răcit
poate am putea lumina sufletul stingher să-i aflăm tainele,

nu există suflet gol doar goliciune-n suflet
lucrurile nefăcute stau ascunse acolo în profunzimea densă, parcă uitate pe veci
le auzi răsuflând tot mai rar,
sunt fluturi din pulberi de speranţă ce şi-ar lua doar o dată zborul

cum să ne iertăm pentru toate lucrurile pe care nu le-am făcut?

poezie de Cuth Hajnalka
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ai să mă poţi ierta, că te iubesc până la sfârşitul acestei nopţi

şi mai departe,
prin timp,
până când lumina ţi se va aşeza pe mâini?

Ai să mă ierţi,

că locuiesc în partea cea mai întunecată a fiinţei tale
acolo unde strigătele sunt vii
acolo unde toţi demonii îşi leagă umbrele?

Ai să mă ierţi,

că n-am să deschid fereastra,
şi n-am să mai plec din camera ta,
acolo unde am îngenuncheat după toate războaiele,
acolo unde mi-am ascuns durerile fiecărei treceri?

Ai să mă ierţi?
Ai să mă ierţi,

că nu vreau să te las, în mijlocul acestei vieţi, fără să guşti adevărul până la ultima firimitură
şi lumina să îţi adoarmă pe piept?

Ai să mă ierţi,

că nu pot altfel, că singurul drum pe care îl văd trece prin sufletul tău,
acolo unde voi sta pentru cât mi-a mai rămas?

Oare, ai să mă ierţi?

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Conspiraţia îngerilor

în jungla cuvintelor
mai întâi am învăţat să fiu OM
dar ca orice naiv
visam să mă ia cerul sub aripa sa albastră
să fiu pasăre sau nor
aşa încât am încercat să zbor
şi m-am lovit cu fruntea
de lespezile negre

am trăit o viaţă într-un infern de beton
de cald îmi va ţine o casă de lemn
în care vor îmbătrâni oasele

cât de moale este pământul
sub tălpile goale
iar acolo sus, departe
stelele sunt lacrimile sfinţilor
condamnaţi la tăcere

vieţile sunt mistere
tăinuite de conspiraţia îngerilor
curcubeul este brâul lui Dumnezeu
care strânge suflete
între lumină şi întuneric

nu mi-am imaginat niciodată umbrele
îngeri păzitori
îndreptându-ne paşii
spre lumea în care ne-am născut morţi
şi-n care ne întoarcem căutători de fericire

nu mi-am imaginat niciodată Soarele
un călău cu lacrimi de crocodil
care-şi ascute dinţii pe retina îndrăgostiţilor
la malul unei mări oarecare
plină de culoarea ochilor mei

poezie de Ionuţ Caragea din Antologie de poeme 2006-2012 (2013)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dragostea este muzica sufletului

Eu sunt Arborele care se uită
în sufletul omului,
în cele mai singure şi disperate
momente ale sale.
Cine va gusta
din fructul meu, va cunoaşte
adevărata măreţie a iubirii.
Nu poţi trăi cu gândul, să te macini
şi să pierzi părţi din tine,
însingurându-te...
Omul, ispitit, gustă din
rodul de lumină
al Arborelui.
Putea să meargă până acolo
unde îşi dorea:
să vadă cu înţelepciunea,
să iubească cu inima,
să ofere ceea ce el este..
Drumeţul văzu fericirea cu ochii,
o senzaţie atât de de profundă,
unde totul era armonie...
Merse mai departe
şi întâlni un om trist şi apăsat
de gânduri care-i zise:
Sunt foarte singur...
Drumeţul scoase din desagă fructul
pe care i-l dăruise Arborele şi-i
spuse omului necăjit: Gustă!...
Nu iubi singurătatea. În numele iubirii
eşti legat de D-zeu prin iubire.
În drumul său,
alt sărman îi ceru ajutor.
Dete şi acestuia
din fructul luminos...
Doar asta îmi dai?!
zise sărmanul.
Drumeţul îi răspunse:
Este cel mai preţios lucru
din toate câte sunt pe lume.
Tu, singuraticule,
eşti atât de singur,
că nu te laşi ajutat să exişti!
Puterea pe care o ai în tine
este Lumina aducătoare
de dragoste şi iubire.
Îţi păstrează sufletul viu.
Dragostea este muzica sufletului.

poezie de Camelia Opriţa din Dragostea este muzica sufletului (27 noiembrie 2017)
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din jurnalul unei zile ( în mijlocul singurătăţii)

Craterul vulcanilor de deschidea
ameninţător
sub povara gândurilor
"Tot ce nu mă ucide mă face mai puternic"!
bietul Nietzsche!
ars de suferinţă a ridicat sabia împotriva
"Dumnezeului"
ce l-a lăsat singur
în faţa filosofiei sterile...
cum să poţi locui într-o singurătate din care
sunt izgoniţi
zeii şi legendele?

Unde sunt tainele lumii care au fost făgăduite
materiei întrupate?
numai Everestul mai poate oferi un răspuns
acolo sus... lumina-i darnică, ocrotitoare, şi poţi
avea
un dialog sincer cu cerul – înfruntându-i
nepăsarea...
ori totul, ori nimic!
mult mai periculos este să priveşti în jos... spre
inima vulcanilor
ce nu cunosc toleranţa
şi nici speculaţiile metafizicii...

poezie de Valentina Becart din Pe "muchia instabilă dintre existenţă şi neant"... (9 martie 2011)
Adăugat de Valentina Becart
Comentează! | Votează! | Copiază!

Câinii vagabonzi

Câini vagabonzi au fost mereu,
Chiar şi când încă trăiau Dacii,
Dar astăzi ei o duc mai greu,
Că-şi împart hrana cu săracii.

epigramă de Paul Constantin (24 aprilie 2008)
Adăugat de Paul Constantin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un lung ianuarie neprihănit

În trupul meu, lutul se iveşte mai limpede în gânduri
înaintea Lui Dumnezeu, ca o faţă ce şi-a făcut cărare între oameni,
din copilărie până la moarte.
Îl poţi cunoaşte atât de mult pe cât sufletul tău şi-a aprins lumina din miezul lacrimilor.
În timp ce mă apropii de Tine, buzele mele sunt pecetluite cu solzi de nisip,
ca un fel de alungare din lume,
să închid mormintele, să nu mai intre nimeni, nici cei răniţi,
nici cei singuri, când se adună în jurul luminii ca omizile de mătase în adâncirea cea de pe urmă.

Şi noi ne adunăm şi ne strângem dragostea
de care ne-am sprijinit ninsorile vieţii. Pe unde am umblat
ca nişte roiuri însetate de vară,
n-am primit nicio odihnă. Niciun loc de reazem
doar în cuvântul Tău, mai viu decât viaţa aşezată între scândurile timpului.
Dar eu nu Te pot duce
în timp ce noaptea cade
căci eşti prea sus, iar aripile mele nu s-au scuturat încă de tot pământul
n-au putere să arunce ţărâna în groapă şi să-şi despartă iubirea de singurătate, s-o aleagă din mijlocul ei, atunci când vine furtuna şi păpădiile coapte
rămân dezgolite.

Şi-mi simt sufletul cum se răspândeşte
mai puternic decât moartea, mai puternic decât întunericul în care nimicul a rămas ultimul de rostit.

poezie de Antonia-Luiza Zavalic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Broaşte

Broaştele stau într-un mod mai solid
decât orice lucru care stă. In mijlocul saltului sunt
paraşutişti în cădere liberă. Mor pe şosele
cu membrele încrucişate pe piept şi
cu capul înălţat.

Iubesc broaştele stând
într-o poziţie de Buddha, care cad fără
paraşute, care mor
precum tenorii italieni.

Mai presus de orice, le iubesc pentru că,
urmărite în apă, niciodată
nu se sperie până acolo încât să renunţe
la a construi cu picioarele lor de balerine
triunghiuri stilizate

poezie clasică de Norman MacCaig, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubire, dintre toate comorile de pe Pământ, eu pe tine te-am ales, pentru că eşti frumoasă, deşteaptă şi bună! Aura ta mă-nvăluie ca o cupolă cu două acoperământuri: lumină previzibilă şi culoare enigmatică! Adesea, eu nu sunt vrednică de aura ta! De aceea, te rog, Iubire, pune-mă într-o silabă a ta, sau, măcar în litera I! Închide-mă într-un ungher neştiut de nimeni, ca să nu mai pot ieşi de acolo niciodată! Pe urmă, lasă-mă să mă insinuez, printr-o revărsare de gând, în darurile pe care le oferi permanent: în colţişorul de pâine, pe care-l dai copiilor sărmani şi în visurile lor întru izbândire; în ţelurile curate ale oamenilor; în cuvinte; în căutări; în crezuri; în mireasma salcâmului şi în cântul privighetorii; în toate răsăriturile şi în toate asfinţiturile acestui Pământ! Şi, pentru că Dumnezeu m-a făcut din tine, Iubire, lasă-mă să te iubesc la infinit şi până dincolo de infinit!

Iulia Mirancea în Du-mă cu tine la capătul lumii (10 decembrie 2012)
Adăugat de Iulia Mirancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Philosophy

Zilele curg la vale precum apa,
dar noaptea, cine ne-o mai roade disperarea
de care ne-am lipit, bolnavi,
cu pleoapa?

M-am întrebat ascuns într-o încăpere-a minţii-
sunt trogloditul propriilor gânduri -
din ce-aluat ambiguu ne-au făurit
părinţii...

Sunt stele, sunt valuri de lumină, purpurii,
doar caut seara printre frunze moarte
răspunsuri la-ntrebarea unei întregi
filozofii.

Din căutări în căutări, lovindu-mă de cer,
contemplu vag în orice împrejurare
o lume la cheremul pământului
stingher.

poezie de Ionuţ Popa din Valuri (30 octombrie 2007)
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem în alb şi negru

#alb

ceaţa a făcut ravagii pe teritoriile noastre sunt rochii de mireasă pe care le-am purtat în fiecare zi am închis ochii şi în loc de întuneric am văzut vulpi polare lingându-mi mâinile zăpada a curs ca o apă dar nu era zăpadă nu erau lacrimi nu era cerul vărsând ploaia eram eu ascultând de dorinţele mele imaculate eram eu cea mai bună fată care a uitat violenţele din copilărie
am înnodat toate aceste amintiri am făcut un fular alb şi am zâmbit în faţa aparatului de filmat cât de mult am putut

apoi a curs filmul alb, cadru cu cadru până la sfârşit

#negru

rochiile de mireasă sunt acum negre le-am purtat în fiecare zi în care a murit cineva le-am purtat toată viaţa mă întreb de ce frunzele sunt negre ca şi cum ar fi suportat o operaţie am înotat într-o apă mâloasă neagră nu am reuşit să ies la suprafaţă
noaptea mă îndrăgostesc de linişte dar e o linişte neagră şi sunt tot eu ascultând-o sparg o veioză ca întunericul să rămână deplin sunt tot eu cu toate rochiile de mireasă negre înfăşurată ca o mumie soarele s-a dezlănţuit peste camera mea soarele negru la care ne închinăm când nu se mai vede lumina

apoi a curs un film negru, cadru cu cadru, până la sfârşit.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mai cred...

Mă condamnaţi, dar încă, în iubire
Mai cred şi-acum că este Dumnezeu,
Când Cerul cu o rază-mi dă de ştire
Că toţi avem apus cum am şi eu.

Prin vers intrat în cercul nemuririi,
Îi sunt femeii rob şi sacerdot
Şi-n rugăciunea mare a iubirii
Cu ea mă-nalţ înlănţuiţi de tot.

E poate blasfemie căutarea
Sfinţeniei în amforele vii,
Dar n-am putut să nu le-ascult chemarea,
Cum nici pe-ale izvoarelor din vii.

Nu aruncaţi cu pietre voi, în mine,
Că n-am putut Poruncile să ţin,
Prieteni, fericirea-n lume vine
Din Cer, doar prin femeie şi prin vin!

poezie de Pavel Lică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pereche

Să observaţi un lucru: un ţăran
nu merge cu nevasta niciodată
alături, ea foşneşte ca un lan
în faţa lui ştiindu-se chemată.

Chiar dacă dânsa se zăreşte-n urmă
şi el 'nainte merge gânditor,
inima ei se-ntinde, ori se curmă
ca flacăra în ochii lui de dor.

În văzul lui femeia e pământul
de semănat şi sărutat mereu,
din care ies feciorii şi cuvântul
cel potrivit la bine şi la greu.

Ea-şi leagănă lumina ca o luntre
'naintea paşilor acestui om
purtându-i sufletul de piatră printre
râuri de păsări negre şi nesomn.

Mereu trec unul după altul, parcă
dânsul ar fi copilul ei curat -
poate ţăranca e străvechea arcă
trecând peste potop întregul sat.

Că şi-a purtat doar înăuntru viaţa
prin valuri de războaie şi schimbări;
bărbatul când îşi urcă dimineaţa
femeia-i vine strălucind din zări.

Şi ca să-şi vadă însăşi rădăcina
se dă în urma ei pios c-un pas:
de moare ea, se năruie lumina;
de cade el, lumina i-a rămas.

poezie de Dumitru Ţiganiuc din Nord (Antologia poeţilor botoşăneni de azi) (2009)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Printre realităţi, există şi materie există şi suflet, şi acestea sunt într-un singur loc, căci nu există un loc separat al materiei şi unul separat al sufletului(cum ar fi unul pe pământ pentru materie şi unul în aer pentru suflet), ci locul sufletului este separat, în sensul că nu se află în materie. Aceasta înseamnă faptul că sufletul nu este unit cu materia, iar acelaşi lucru nu se poate naşte şi din suflet şi din materie, adică nu se poate naşte din materia ca substrat (pentru că ea nu este formă)şi anume este separat. Materia aşezându-se pe sine însăşi sub suflet este luminată de el şi nu poate să pună stăpânire pe cel de la care primeşte lumină;sufletul nu poate suporta materia fiindcă din cauza acestei materii rele este incapabil să vadă. Aceasta este căderea sufletului: faptul de a veni astfel în materie şi de a deveni slab, fiindcă nu toate puterile sale sunt active, fiindcă materia le împiedică să îşi ocupe locul pe care sufletul îl deţine şi oarecum se opune şi face să devină rău ceea ce a luat ca pintr-un fel de furt, până când sufletul reuşeşte să se întoarcă la starea lui superioară. Aşadar materia este şi cauza slăbiciunii din suflet şi cauza viciului. Căci este ea însăşi rea mai înainte ca sufletul să devină rău, este de fapt răul iniţial.

citat clasic din Plotin
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nimeni nu trăieşte cu adevărat dacă nu cade sub o formă sau alta de seducţie. De fapt, oamenii rămân cel mai adesea acolo unde specia îi aşază: în anonimatul vieţii (în "bancul de heringi", despre care vorbea un filozof danez), acolo unde se trăieşte după regula tuturor. Acolo ne instalăm cu toţii din clipa în care venim pe lume şi tot acolo rămânem, cei mai mulţi dintre noi, până la sfârşit. Cel mai adesea nimeni nu vine să ne se-ducă, să ne ia de mână, să ne scoată de pe drumul mare al vieţii şi "să ne ducă de o parte", de acea parte în care ni se dă şansa să ne regăsim cu viaţa noastră trăită ca destin, ceea ce înseamnă: trăită pe cont prorpiu. Prima concluzie a acestui studiu este: vai de cei care nu au apucat niciodată să fie seduşi! Iar dacă este aşa, apare imediat întrebarea: Unde ne sunt seducătorii?

Gabriel Liiceanu în Despre seducţie (2010)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ne căutăm

ne căutăm adesea
în locurile din care am plecat
suntem ecourile care îşi caută gura
născătoare de murmur şi strigăt
şi sufletele care îşi caută
tainica încăpere a inimii
din care au peregrinat
spre alte temple mai mult
sau mai puţin sfinte

ne căutăm, da, da, îndrăznim
să ne tot căutăm
la fel cum arcuşul gândurilor
caută corzile unei viori galactice
cu care doar Dumnezeu poate să cânte
punând materia şi viaţa în mişcare

ne căutăm uneori şi cu teamă
la fel cum mâinile tremurânde
caută nemurirea
pe clapele albe şi negre
ale unui pian dezacordat
de marşul funebru
al timpului

ne căutăm, e tot ce putem face
în labirintul din care se iese
doar în urma unei slabe
strângeri de mână
un fel de zbor cu aripi frânte
lăsate în grija umbrelor
prevestind moartea prematură
a visului în care am tot mimat
adevărata noastră existenţă

poezie de Ionuţ Caragea din Mesaj către ultimul om de pe Pământ (2017)
Adăugat de Ionuţ Caragea
Comentează! | Votează! | Copiază!