Brahma

Când omorâtorul crede că poate să omoare
Sau mortul crede că-i mort deplin,
Ei nu cunosc bine felul subtil în care
Eu rămân, şi trec, şi-apoi revin.

Depărtarea şi uitarea-s pentru mine-aici, la îndemână;
Şi-s totuna penumbra şi lumina clară;
Zeii dispăruţi apar de nicăieri şi-mi fac din mână;
Şi-s una pentru mine, glorie şi-ocară.

Bolnavi sunt cei care nu-mi urmează zborul,
Lor, când zboară cu mine, li-s aripă;
Sunt neîncrederea şi neîncrezătorul,
Sunt imnul cântat de brahman în această clipă.

Zeii puternici râvnesc sălaşul meu etern,
Aşteaptă-n van Şapte Oraşe* sacre semnul unui înger;
Dar tu, smerit iubitor al binelui peren,
Găseşte-mă – şi-ntoarce-i spatele raiului din cer.

*Este vorba despre cele şapte oraşe sfinte ale religiei hinduse:
Ayodhya, Mathura, Maya, Kasi, Kanchi, Avantika şi Dvaravati.

poezie de Ralph Waldo Emerson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu nu sunt un mare admirator al psihologilor, aşa cum se prezintă ei azi în România, dar al psihologiei sunt. Ei, bine, nici măcar psihologia nu poate explica de ce apar modificări comportamentale de felul acesta. De ce, într-o familie, pentru a cărei întemeiere se presupune că a existat afectivitate reciprocă, apar, în special la tată, comportamente din acestea, de scelerat. Şi de cele mai multe ori e vorba de o aberaţie alcoolică. Noi vrem să fim moderni în toate şi facem clinici de dezalcoolizare, pentru tratarea dependenţelor, cheltuim imens pentru acestea, dar fără niciun rezultat. Avem clinici, dar n-avem bolnavi. De fapt, avem bolnavi, avem beţivi cu duiumul, dar care nu vor să fie trataţi sau care nu se lasă trataţi.

Constantin Romanescu în ziarul Lumina, interviu (10 ianuarie 2009)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Blocat în timp

Sunt în acelaşi loc în care lumina mea te-a întâlnit
Şi-a ta lumina arzătoare pentru o clipă m-a privit.

De sus, lumina călătoare a soarelui ne-a încălzit,
Acum lumina-i o răcoare sub care cerul mi-e strivit.

Sunt în acelaşi loc în care copacii ne-au înconjurat,
Să nu ne vadă orişicare ce trec în lungul şi curbat.

Sunt tot aici, cu amintirea ce mi-a rămas când ai plecat,
Copacii dorurilor noastre privesc spre mine, camuflat.

Sunt în acelaşi loc de veghe pe care îl păzesc cum ştiu,
În el e doar amărăciune şi e tristeţe şi pustiu.

Pustiu-i cuibărit în mine cu tot ce are el mai viu,
În mână ţin doar o hârtie pe care niciun rând nu-ţi scriu.

Sunt în acelaşi loc în care copacii au îmbătrânit,
În bătrâneţea lor neclară lumina nopţii a albit.

Sunt în acelaşi loc în care aştept ceva în răsărit,
Să mă trezesc din somnul care cu visul lui m-a otrăvit.

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Încrederea în sine

Omul sie-şi este stea; sufletul ce poate
Face ca un om cinstit să fie şi perfect
Va porunci luminii, influenţei, sorţii;
Nimic nu-i pentru el prea grabnic sau târziu
Faptele ne sunt îngeri, buni sau răi,
Fatale umbre care ne urmează.

poezie celebră de Ralph Waldo Emerson
Adăugat de Mihoci Manuela
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despre suferinţă

Ce poţi crede despre mine, nu contează,
Nu vezi când e întuneric şi nici eu nu privesc,
Dar la răsăritul soarelui când intunericul încetează
Şi toate stelele dispar, nu lumina este cea pe care-o doresc.

Să fie un strop de linişte esenţa universului, nu ştiu.
Nu ştiu nici motivul pentru care continuu să exist, mă sting.
Ştiu însă care este idealul pentru care merită să mori, să nu fii viu.
Îl ştiu, dar nu pot să-l pronunţ, nu pot să-l simt, nu pot să-l ating.

Ce poţi crede despre mine, nu contează,
Săgeata suferinţei este de mult plecată spre inima mea.
Rana pe care urmează să mi-o facă deja sângerează
Înainte de a cunoaşte începutul, am cunoscut durerea.

Încerc să evit să sufăr, nu pot continua,
Dar ce-mi rămâne astăzi mâine moare
Şi dacă mai pot să pierd atunci voi rezista.
Nu vreau să recunosc, dar ce trăieşte doare.

poezie de Dorian Dogeanu
Adăugat de Dorian Dogeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iartă-mă!

Iartă-mă!
Nu mă poţi ierta, ştiu,
Poate e prea târziu...
Dar te-ai gândit vreodată
La zbaterile mele, la lupa cu viaţa?!
La faptul că îmi doresc mângâiere,
Ci nu doar la faptul că prezint interes
Pentru felul în care gândesc?!
Iartă-mă! Că plâng în mine
Pentru a nu-mi uda pleoapa
De cenuşa neîncrederii.
Şi când deschid poarta cuvântului
Nu sunt înţeleasă...
Unde pot spune "acasă"?!
Acolo nicăieri nu mai pot fi,
Nici tu nu vrei să mai ştii.
Sunt vulcanul ce transformă-n cenuşă
Iubirea, tot ce-a clădit
Şi în ce a crezut...
Şi atunci pentru ce sunt?!
De ce să aleg această luptă nedreaptă?!
Cu ce mă fac vinovată?!

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Veghe interioară

Acest loc este un vis
pe care doar visătorul îl crede real,
apoi, asemenea zorilor, vine moartea –
şi tu te trezeşti râzând
de ceea ce ai crezut c-a fost durerea ta.

Dar mai există ceva legat de-acest vis;
orice faptă crudă şi nesăbuită
comisă în iluzia acestei lumi,
nu va dispărea la trezirea din somn.

Ea rămâne
şi va trebui interpretată.

Toate zâmbetele răutăcioase,
toate pornile carnale imediate,
toate veşmintele rupte-ale lui Iosif,
se vor preface-n lupi feroce
pe care tu va trebui să-i înfrunţi.

Răzbunarea de azi,
lovitura iute întoarsă-n răspuns celuilalt,
sunt doar o joacă de copil
faţă de ceea ce urmează să se întâmple.

Ceea ce aici este-o simplă tăiere împrejur,
dincolo e castrare!

Iar aceste vremuri tulburi pe care le trăim
sunt precum:

Un om adoarme în oraşul
în care locuieşte de când s-a născut
şi visează că trăieşte în alt oraş;
în vis nu-şi aminteşte oraşul
în care doarme adâncit în pat,
el crede în realitatea celuilat oraş, a oraşului visat.
Lumea este un astfel de vis.

Pulberea multor oraşe năruite
se-aşterne peste noi ca aromeala unei uitări,
însă noi suntem mai vechi decât acele oraşe.

Noi am început
ca nişte minerale. Ne-am înălţat într-o viaţă de plante
şi-apoi de animale, şi-apoi de oameni,
şi-întotdeauna am uitat de stările noastre anterioare,
exceptând venirea primăverii timpurii când, încet-încet,
parcă ne-amintim ce înseamnă să fii iarăşi verde.
Acesta este felul în care un tânăr
se întoarce către învăţător.
Acesta e felul în care un bebeluş se apleacă
spre sân, fără a cunoaşte secretul
dorinţei lui – şi totuşi aflându-l instinctiv.

Omenirea merge pe un drum care se tot lungeşte
printr-o pulbere de inteligenţe
şi deşi ni se pare că dormim
există o stare interioară de veghe
care îndrumă visele

şi care, poate, ne va atrage
înapoi spre adevărul a ceea ce suntem.

poezie de Rumi, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vârsta de trecere

Am, Doamne, treizeci şi trei de ani
şi-s numai bun de răstignit,
şi-s numai bun de pus pe crucea
poemului desăvârşit,

poemului care-ar putea
cu-o clipă iarna s-o amâne.
Sunt pedepsit azi pentru-o gafă
pe care o voi face-o mâine.

Revolta sângelui din mine
se domoleşte în părinţi.
Dar unde-i Iuda să mă vândă
pentru cei treizeci de arginţi?!

Se-ntinde-amurgul peste ziduri
precum un muşchi trandafiriu;
când moartea-mi face blând cu ochiul,
eu mai învăţ să fiu, să fiu...

poezie clasică de Nicolae Dabija
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eul pe care eu îl cunosc nu ştie suficient pentru a şti că nu ştie suficient. Se crede un cristal luminos, când, de fapt, e în mare alcătuit din nuanţe gri... Eul care cred că sunt e doar ceea ce-mi spune eul despre mine, o foiţă fragilă care acoperă o imensă mare interioară.

James Hollins în De ce oamenii buni săvârşesc fapte rele?
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ei sunt

Eroilor căzuţi în luptele de la Furceni

Ei sunt mărturia zilelor de glorie,
Exemple de bravură, de neînfricare,
Ce-au scris cu sânge pagini de istorie,
Şi-s pilde sacre generaţiilor viitoare.

Ei sunt acum o brazdă adâncă,
Ce-n conştiinţă dă o roadă însutită,
Ei pentru noi sunt acea stâncă,
Ce şi-a zdrobit vrajmaşu-ntr-o clipită.

Ei sunt comoara noastră din pământ,
Acea comoară sacră ce nu piere,
Sunt mărturie sfântă, sunt cuvânt,
Sunt crucea neamului spre Înviere.

poezie de Paul Aelenei din Marea Unire Culturală (2018)
Adăugat de Diana Iordachescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

777

Şapte ceruri, şapte vise, şapte zile-ţi dăruiesc,
Să-nţelegi de 3X7, cât de mult pot să iubesc.
Nu deschide-n ziua-a şaptea, cei trei şapte norocoşi,
Că de rupi cumva IUBIREA, nu ai voie să o coşi!

Începi săptămâna bine, luni, la şapte dimineaţa,
Dacă-nchini de şapte ori apa cu care-ţi speli faţa.
Şi în şapte şoapte sfinte spune rugăciunea-n zori!
Ziua-ţi va fi fericită de zâmbeşti de şapte ori.

Şapte flori de levănţică pune-n ceaşca de cafea
Cu şapte lacrimi de miere, scoate amarul din ea!
Scrie şapte legăminte pe corola unei flori
Şi roagă-L pe Tatăl nostru să o răsădească-n nori!

Şapte gânduri părăsite de-ntuneric vor învinge
Ploi, noroi, ger ce le-ngheaţă, şapte zile de ar ninge.
Şapte flori de busuioc pune-le seara, sub pernă,
Să-ţi sfinţească şapte nopţi şi să-ţi schimbe viaţa ternă!

Şapte păcate de moarte şterse sunt de Şapte Taine,
Că Iisus, iertând supliciul, ne îmbracă-n sfinte haine.
Fraţi din şapte continente sunt gândiţi în şapte "cruci",
Şapte vârste număra-vei, de când vii până te "duci".

De şaptezeci ori ori şapte, dacă ierţi, te mântuieşti
Şi-ţi petreci Eternitatea printre cete îngereşti.
Minuni, în număr de şapte, i s-au dat acestei lumi.
Şapte arte ne salvează de-a nu deveni nebuni.

Şapte vieţi are pisica, buburuza, puncte, şapte,
Şapte ani de ghinioane aduc oglinzile sparte,
Culori, şapte,'n curcubeie, şapte note muzicale,
Toate, toate sunt lăsate, să ne-arate dreapta Cale.

Şapte ani de parastas, şapte ani de tămâiere,
Şapte săptămâni de post pentru Sfânta Înviere.
Să nu strici materialul, măsoară de şapte ori!
Pentru "şapte ani de-acasă", să-i dai mamei 7 flori!

Şapte stele din Pleiade ţi-oi trimite la fereastră,
Să te-nvăluie-n Lumină, ninsă din IUBIREA noastră.
Şapte peceţi de săruturi am să-ţi pun pe Răsărit,
Că în şapte vieţi ce strâns-am, doar pe tine te-am IUBIT!

Şapte strofe-ar fi fost bine să conţină poezia!
Dar am scris-o şi pe-a zecea că m-a cuprins frenezia.
Bine că-i şi strofa-a noua, nouă e ILUMINAREA!
Nouă e cifra IUBIRII şi IUBIREA e salvarea!

poezie de Georgeta Radu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De câte ori...

De şapte ori câte şapte
Am spus rugăciunea în noapte,
De şapte ori câte şapte
Mi s-a răspuns doar în şoapte,
De şapte ori câte şapte
Sunt mai aproape de fapte,
De şapte ori câte şapte
Însoţesc calea de lapte,
De şapte ori câte şapte
Voi împleti minţile coapte
Cu iubirile apte...

poezie de Vasile Zamolxeanu (2 iulie 2016)
Adăugat de Vasile Zamolxeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

proverb

Proverbele, la fel cu cărţile sacre ale fiecărei naţiuni, sunt sanctuarele intuiţiilor.

definiţie clasică de Ralph Waldo Emerson
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stafia şi eu

Sufletul meu e un prinţ închis într-un turn,
Scrutând viaţa prin cinci micuţe ferestre.
El e o prinţ cernit, prizonierul trupului.
Iar sufletul tău, care a zburat în clipa-n care-ai murit,
Este o o aripă strălucitoare, pe deplin eliberată...
Nu tu eşti stafia, stafia sunt eu!

Câte pot înţelege privind lucrurile! Pentru mine, lucrurile
nu sunt ceea ce sunt ele cu adevărat, ci felul in care apar
celor cinci simţuri cu care Dumnezeu controlează
întregul percepţiilor mele, fragila mea realitate.
Astăzi, acolo, tu ştii deja totul... eu, recunosc, nu ştiu nimic!
Nu tu eşti stafia, stafia sunt eu!

poezie de Amado Nervo, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cel mai bun ornament pentru o casă sunt prietenii care o frecventează.

citat clasic din Ralph Waldo Emerson
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Masa pentru doi

Am nevoie de tine să reinventez zborul
în toate înţelesurile,
să-ţi arăt că te înţeleg când nu eşti înţeles,
să te hrăneşti
cu mine până îţi umpli inima.

N-am găsit nicăieri zborul,
şi am rămas neschimbată:
sunt dependentă de aripi.

Odată a venit un înger cu zborul greoi;
mi-a scos sufletul şi l-a aşezat la o masă pentru doi.
Mi-a spus că vei veni să te hrăneşti
cu mine până îmi vor creşte aripi.

poezie de Camelia Opriţa din Universul Iubirii
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Colivia de aur

stă în sânul familiei albe de hulubi
creşte alături de toţi ai săi şi învaţă zborul
şi zboară şi zboară până într-o zi când
e prea târziu să mai dea înapoi îi venise pofta să se mute
s-ar crede că poate într-un alt cuib mai încăpător

de fapt fără să ştie de ce tânjeşte după o colivie de aur
pe care n-o vede prin uşiţa întredeschisă înfiptă în umerii ornaţi cu un guler alb de dantelă şi ocupată
de un cap de femeie cu ochii larg deschişi spre o zare nevăzută

şi atunci chiar nu e nevoie să fie cineva de faţă
să vadă foirea din lăuntrul unei feţe îngălbenite
ce-şi doreşte scăpare la dusul acesta de o groază de ani
în timp ce degetele mâinii atârnă
neputincioase să se mai roage dar nu neapărat
să-i ducă ultimul gând la tăiere când îşi va vedea
nu cu zăbrelele retina împotmolită în ceaţă
ci cu ochii aproape orbi deveniţi ai celeilalte lumi
unde lumina pătrunde neluminoasă dar pătrunde

nu mă îndoiesc o clipă că în capul hulubului
se întâmplă acelaşi lucru
puţine sunt lucrurile pe care în zborul lui nu le-a văzut
dar cum nu ştie dacă proprietarul din colivia de aur îl tolerează
mai bine zboară deasupra altor colivii
poate va găsi
una liberă să fie numai a sa
sau poate chiar pe cea pe care n-a părăsit-o niciodată
pentru că aici
se crede că s-ar termina întreaga lume

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Chiar...

Eu sunt de-aici
şi sunt de nicăieri
pitici
de mână vin cu zâna ieri
şi-s galbeni toţi
şi mici
atât de mici.

Eu sunt de nicăieri
şi sunt de-aici
trec licurici
ducând poveri
spre unde ce mai zici
chiar
ce mai zici?

Ce faci
ce eşti
când taci
se-aud poveştile-n poveşti
şi munţii-mi toarnă vin în ceşti
ce veşti mi-aduci
chiar
ce mai veşti?

Pământu-i plat
şi iernile sunt veri?
la porţi îmi bat
tăcerile-n tăceri
iar visul s-a întors din flori în meri
şi tu mai speri
chiar
ce mai speri?

poezie de Sanda Nicucie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Altă stare de veghe

E-atât de rău când trec
din Spirit în carne
şi-atât de bine, când-napoi mă-ntorc...

Eu nu-s de-aici.
Lungi cărări străbat, de mă renasc,
de Sus şi pân’ aici.
Ce... ce chin e când mă nasc...
şi ferice sunt când de vlagă mă storc.

Pentru mine, în Astral
când eu cu sufletu-mi orbecăi,
e vis de voal, e-un ideal
şi liber tot ca-n vis mă-mprăştii-n mii de căi...
Dar, uite, că şi asta are un sfârşit
Tot jucându-mă la infinit,
m-am trezit.
Drumul era drept.
Pe partea stangă – întuneric, frig
strigăte, haos.
Pe partea dreaptă – lumină, cald,
partituri in vânt.
Când dumul s-a sfârşit,
pe stanga – Poarta Iadului
pe dreapta – Poarta Raiului.
Fără de voinţă, picioarele mă duc
spre Poarta Iadului.
Un înger de pe cea a Raiului,
îmi face semn să vin şi-mi spune:
"Dacă vrei să mori, intră!
Aici toţi sunt vii!"

poezie de Alina Gabriela Trifanov
Adăugat de Alina Gabriela Trifanov
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce eşti pentru mine

(dedicaţie pentru Vica Iovan)

Vezi?! Poate pentru unii eşti o floare,
Dar pentru mine eşti şi cer şi câmp,
Mă umpli cu lumini strălucitoare
În sufletu-ţi, când poposesc şi plâng.

Când eşti un "X" pentru acei din juru-ţi
Ce nu te-au cunoscut cu-adevărat,
Eşti pentru mine dragostea divină
Şi lumea ei cea fără de păcat.

Acum, când universu-ţi aparţine,
Vica, nu pot decât să-ţi mulţumesc.
De-aceea tu eşti totul pentru mine,
De-aceea, ca pe-un înger te privesc.

Ţi-aş oferi din timpul meu puţin,
M-aş face pute între zi şi noapte...
Tu eşti paharul de lumină plin
Şi-mi eşti clipă de clipă, mai aproape.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şapte note

Şapte note muzicale
Şi surori pe portativ,
Ies din corzile vocale
Şi răsună atractiv.

Şapte note ne încântă
Cu acordurile lor
Când în aer se avântă
Şi se-adună într-un cor.

Şapte sunete vibrează
Şi ne trec pe la ureche,
Se-mpletesc şi-apoi creează
Melodii fără pereche.

Fiecare străluceşte,
Dar ar vrea ca să ne spună
Că valoarea noastră creşte
Când lucrăm toţi împreună.

poezie de Octavian Cocoş (16 august 2020)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!