Colivia de aur

stă în sânul familiei albe de hulubi
creşte alături de toţi ai săi şi învaţă zborul
şi zboară şi zboară până într-o zi când
e prea târziu să mai dea înapoi îi venise pofta să se mute
s-ar crede că poate într-un alt cuib mai încăpător

de fapt fără să ştie de ce tânjeşte după o colivie de aur
pe care n-o vede prin uşiţa întredeschisă înfiptă în umerii ornaţi cu un guler alb de dantelă şi ocupată
de un cap de femeie cu ochii larg deschişi spre o zare nevăzută

şi atunci chiar nu e nevoie să fie cineva de faţă
să vadă foirea din lăuntrul unei feţe îngălbenite
ce-şi doreşte scăpare la dusul acesta de o groază de ani
în timp ce degetele mâinii atârnă
neputincioase să se mai roage dar nu neapărat
să-i ducă ultimul gând la tăiere când îşi va vedea
nu cu zăbrelele retina împotmolită în ceaţă
ci cu ochii aproape orbi deveniţi ai celeilalte lumi
unde lumina pătrunde neluminoasă dar pătrunde

nu mă îndoiesc o clipă că în capul hulubului
se întâmplă acelaşi lucru
puţine sunt lucrurile pe care în zborul lui nu le-a văzut
dar cum nu ştie dacă proprietarul din colivia de aur îl tolerează
mai bine zboară deasupra altor colivii
poate va găsi
una liberă să fie numai a sa
sau poate chiar pe cea pe care n-a părăsit-o niciodată
pentru că aici
se crede că s-ar termina întreaga lume

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Luminile din ochii unei păsări

păi Doamne dacă se îmbolnăvesc până şi păsările de lumină
de ce să mai aştepte altceva şi nu s-ar vindeca cu ea
şi gândul întrece întâmplarea canarului
scăpat din colivie zboară înainte şi înapoi
deasupra aceleeaşi flori
în tremur de aripi colorate ţesute cu mâna
umple aerul cu polen
ca să danseze şi polenul
valsul orbitelor exaltate
şi când nimeni nu se aşteaptă
trage cu ciocul soarele înăuntrul camerei
stau acasă şi văd ce n-am mai văzut
luminile calme din ochii unei păsări
un vals între polenuri şi sfârşitul sigur al zilei

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru pisica

Plecarea în care rămâi, cea mai tristă plecare -
Nu ajungi nicăieri înainte şi privind înapoi
Plecând pe veci miercuri şi întorcându-te joi
Ca un vapor uitându-şi parâma legată la chei
Lucrurile sunt aşa cum sunt ele, nu cum vrei să le iei.
Învaţă când se trânteşte o uşă, chiar dacă-ţi pierzi mâna în ea.

E mult mai bine aşa
Decât o uşă întredeschisă, prin care trece un curent de aer subţire
Înroşindu-ţi nasul
Lăcrimându-ţi ochii
Şi schimbând întreaga ta fire
(Neîmblânzită).
Răsuceşte-te brusc şi du-te călcând apăsat cu un zâmbet pe faţă,
Chiar dacă fiece pas te costă un an ori doi ani de viaţă,
Învaţă să fii faţă de tine însuţi cinstit
Face parte din lucrurile de neclintit,
Chiar între munţii care se bat cap în cap.
Mâna întinsă nu se refuză, ştii bine,
Dar, înainte de a strânge o mână întinsă, întoarce-te-n tine,
Priveşte
Cântăreşte
Gândeşte
O legătură nicicând începută mai uşor se sfârşeşte,
Chiar dacă doare.
Orice mână întinsă şi strânsă e un pact încheiat.
Pentru mult timp.
(Uneori, pentru personala vecie.)
Totdeauna se ştie
Cum începe dragostea sau o prietenie,
Cum se termină - e mai greu de aflat.
Un lucru e sigur: să pleci atunci când e de plecat,
Fără să priveşti înapoi,
Din nou singur cu tine.

... Aţi fost doi.

poezie celebră de Doru Davidovici din Dezminţire la Mit (1991)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oameni înaripaţi

dincolo de cuvinte sunt tăceri şi Icari de fum
care se tot ridică spălând cerul de temeri
niciodată nu o să pot zbura, şi-a spus omul în sinea lui
numai că sinele abia aşteaptă noaptea
şi atunci rupe lanţul;
zboară unde vede cu ochii
şi dacă nu mai vede, el simte
mă uit jur împrejur şi cred că ne-am mai întâlnit
numai că nu mai ştiu în care lume
poate că mergeam trecând unul pe lângă altul
sau poate că zburăm care încotro cu treburi
cert e că figura ta îmi spune ceva
fără cuvinte, fără mimică
fără aşteptări
spune-mi te rog... ce faci la noapte?

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Libertatea începe cu tine, deci fii tu primul care o recunoaşte dizolvându-se în ea. A. M: E tragic şi până ce mulţimile nu realizează drama, tragedia continuă. I: Mă rog să le dea înţelepciune! A. M: E prea multă frică la mijloc şi exact din acest punct începe legiferarea absurdului. I: Cum şi cine le va anula frica? Doar un Moş, Ion Roata... A. M: Gândul şi frica sunt una; gândim, presupunem pentru că ne frică de infinitul necunoscut sau viaţa veşnică pe care o suntem. Credem gândul care poate să existe doar prin corp şi de aici frica, înţelegi? Dacă am putea vedea că suntem viaţa şi nu corpul de vis pe care gândul ne spune că îl suntem şi care frica lui ar vrea să-l salveze, atunci legile acestei lumi ar fi de prisos. A. M: Până să ajungă oamenii să vadă aşa... Iar acum chiar că-s orbi bine! A. M: Asta e capcana pe care ne-o întinde mereu şi mereu gândul: "Devenirea"! Dar de ce "până", căci viaţa veşnică pe care o suntem este chiar aici. Dacă nu atingi nici un gând chiar acum, chiar aici, viaţa pe care o eşti rămâne liberă de persoana care pare că o eşti. Acum tu unde eşti, nu eşti Aici? Toţi suntem Aici, iar Dumnezeul nostru gândul ne trimite "acolo", în fricile lui, înţelegi?

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeile învaţă unele de la altele să nu recunoască niciodată adevărul întreg faţă de un bărbat. Dar dragostea cea mai înaltă se întemeiază pe o sinceritate deplină de ambele părţi. Tocmai pentru că nu sunt bărbaţi, femeile n-au de unde să ştie că atunci când un bărbat priveşte înapoi spre femeile cu care a avut legături de dragoste, inima lui se simte cel mai aproape de femeia care a ales calea adevărului. Un bărbat din soiul bun, chiar dacă se lasă prins timp de-o clipă de jocul uşuratic de-a jocul şi apărarea, nu se opreşte niciodată aici.

Madame de La Fayette în Principesa de Cleves (1678)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tot ce zboară...

Musai nu-i că tot ce zboară,
Este porumbel sau cioară...
Zboară prin văzduh rachete,
Zboară gânduri după fete,

Zboară câte-un angajat,
Când e şefu supărat,
Zboară banii de pe card,
Când călcâiele îţi ard,

Zboară ţoale în neştire,
Când se pune de-o iubire,
Baba-Cloanţa pe la noi,
Zboară pe un măturoi,

Şi merţane, sute-mii,
Zboară spre a se ciocni,
Iar ades se spune încă:
Tot ce zboară se mănâncă...

Deci, defel nu-i de mirare,
Că zburând la întâmplare,
Se mai scriu poezioare,
Cu diverse... zburătoare...

poezie de Eugen Ilişiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dimineaţa ori seara

Să fi fost doar chimie şi doar ochii vinovaţi
pentru tot ce s-a întâmplat, să nu fi fost nimic
din ce ar putea fi divin, să fi fost doar
întâmplare, trup şi carne, toate numite destin?!

Să fi trecut atâtea decenii degeaba... şi totuşi
ceva de neînţeles s-a întâmplat în momentul
acela în care am anulat timpul, în momentul
acela când ţi-am citit gândul, s-a născut poezia!

Să fie acesta preţul plătit unei muze rebele,
răzvrătită de soartă, preţu-i prea mare să fie...
să cred că-i doar întâmplare şi nimic din ce ţine
de suflet nu poate... nu există pe acest pământ!

E prea mult gând între Noi, e prea fără timp ce
se întâmplă cu Noi, nu văd începutul, nu
întrăzăresc nici sfârşitul, pare că nici timp nu
există de atâta prezent ori de atâta absent!

Poate greşesc ori mă-nşel, dar cum rămâne cu
timpul, cum rămâne cu Noi, suntem mult prea
prezenţi, ieri erai în braţele mele, azi te,, scalzi"
în ochii mei, ieri îmi vorbeai de iubire iar azi...

Azi taci şi asculţi iubire, ziua de mâine ne dă
întâlnire, vom zâmbi, poate chiar vom şi râde de
Noi ori de timp, în priviri vom fi şi mai,, vii" chiar
dacă pe trupurile noastre au trecut decenii!

Au trecut anotimpuri, chiar, câte au trecut, te
invit într-o zi la numărat anotimpuri, te invit la
numărat timpul, chiar, cum ar fi reîntâlnirea de
după o zi trecută ori după o viaţă trecută!?

Noi doi, faţă în faţă, cred că şi cuvântul şi
lacrima ar îngheţa, de trup nu mai vorbesc, ar
reînvia fluturii, s-ar crucii Demonii, s-ar reîntâlni
două vieţi, alege Tu, dimineaţa ori seara! miha

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă îţi doreşti cu adevărat ca un vis de-al tău să se împlinească, nu renunţa la el niciodată. Adaptează-ţi mereu strategia, învaţă, îmbunătăţeşte-te şi nu te lăsa până când visul tău devine realitate. Toate acestea se aplică la obiectivele care depind doar de tine ca să le îndeplineşti. Însă atunci când este vorba de o altă fiinţă umană, acceptă că "nu" înseamnă "nu". Nu poţi să forţezi pe cineva să te iubească sau să te dorească în viaţa sa. Oamenii nu sunt obiecte, nu sunt bunuri şi nici lucruri. Ei au drumul lor, au viaţa lor şi poate nu-şi doresc sau nu îţi mai doresc ca tu să îi însoţeşti în călătoria lor. Caută să ai demnitatea necesară ca, după ce le-ai arătat ce îţi doreşti tu de la ei, să accepţi faptul că ei nu îşi doresc acelaşi lucru ca şi tine. Să fii cu un anumit om poate fi doar visul tău, care provine din motivaţia ta interioară, dar poate sa nu fie şi ceea ce-şi doreşte celalalt. Mergi mai departe, dă-ţi o altă şansă şi cu siguranţă vei găsi pe altcineva care va dori acelaşi lucru ca şi tine.

citat din Ursula Yvonne Sandner
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ochii noştri nu au toamnă...

Câteodată, ochii noştri, când e toamnă, se privesc,
Pe vreun gând ce vine simplu, de demult, din primăvară,
Şi se-întorc la clipa lumii, când lumina se măsoară
Prin culorile ce-n viaţă viaţa-n muguri o clipesc.

Ochii noştri sunt în spaţiu porţi de cer şi anotimp,
Se deschid ca o corolă, ca un radar, ca o zare,
Au nevoie de lumină, de privire şi de soare,
De un timp golit în spaţiu, de un spaţiu fără timp.

Ei sunt, poate, cu uimire, cercetaşi într-un război,
Pentru care Universul n-are margini nici zăbrele,
Ci doar sensuri nesfârşite, raţiuni şi vorbe grele
Despre-un haos fără drumuri, dar prin care trecem noi.

Ne uimim de ce se-întâmplă, de-întuneric şi de flori,
Trecem totul prin idee şi-i găsim justificare,
Orice clipă de sosire are-o clipă de plecare,
Albul iernilor bogate-i o sinteză de culori.

Ochii văd, inima cere, dar atât, nimic mai mult,
Omul este tot ce poate, ochii n-au nicio putere,
Ei doar văd ce ştiu să vadă, ce se află la vedere,
Dincolo de acest spectru, este-un spaţiu grav, ocult.

Dar şi ochii par o toamnă, toamna florilor din ei,
Ofilite-n frunze moarte şi trecute prin durată,
Nostalgii pe-un vraf de umbre, umbre pe un chip de fată,
În contrast cu tinereţea-i, care poartă-n ochi cercei.

Ochii noştri sunt ca zarea, ca lumina, ca un dor,
Ei nu ştiu să fie altfel, sunt ce sunt de când se ştie,
Ei nu mint, nu fac grimase, sunt aşa cum ştiu să fie
Cum e iarba de pe coasă, cum e apa la izvor.

Ochii lumii nu au toamnă, nu se trec, nu-îmbătrânesc,
Nici atunci când trece vremea vremii ochilor de soare,
Ei sunt plini de luminiţe vii, frumoase, visătoare,
Fiindcă ochii toamnei noastre-n ochii noştri se privesc.

poezie de Gheorghe Văduva (7 august 2015, Bucureşti)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să înmuiem într-un pahar cu apă de mare trei sferturi dintr-o batistă; iată un simbol potrivit: pânza aflată în apă reprezintă inconştientul, cea uscată, rămasă deasupra apei, planul conştientului. Să punem acum o bucăţică de zahăr pe partea uscată a batistei - acesta ar fi un gând aflat în zona conştientă a minţii. Ce se întâmplă? Pe pânză rămâne o urmă uşoară. Dulceaţa zahărului nu pătrunde în ţesătură. Exact acelaşi lucru este şi cu gândul care trece, pentru o clipă, prin mintea noastră: de obicei, nu ne afectează prea serios, iar dacă îl alungăm, se duce fără să ne ajute sau să ne strice prea mult. Dar dacă înmuiem în pahar batista întreagă, cu zahăr cu tot? Ce se întâmplă acum? Zahărul se dizolvă repede şi îndulceşte apă - toată apa, adică şi aceea absorbită de pânza batistei. Este exact ceea ce se petrece atunci când omul adoarme cu un gând formulat clar pe planul conştientului. Gândul este absorbit în subconştient, din care pătrunde în modul cel mai concret, în toate ungherele minţii celui adormit. Ţine seama de acest lucru atunci când îţi gravezi în minte imaginea viitorului formidabil pe care ţi-l doreşti.

Colin Turner în Născut pentru succes
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Undeva, cândva

Undeva, cândva

Poate undeva, într-un loc sub soare,
Într-un infinit, printre lumi stelare,
Gândurile poate s-or întrepătrunde
S-or ciocni în spaţiu, or vibra ca unde.

Poate într-un loc, poate undeva,
Într-o altă lume, poate-i cineva,
Poate-i printre îngeri, poate-n univers
Iar de ne-om găsi, ne-om iubi intens.

Poate-n locu-acela, unde-i cineva,
Emiţând iubire, ni s-o releva,
Că prin alte lumi, chiar de-s paralele,
Gândurile sale, vin spre ale mele.

Poate pe acolo, chiar de-i altceva,
El venind spre mine, undeva, cândva,
Unde nu-i durere, unde nu vom plânge
Noi ne-om bucura când la piept ne-om strânge.

Iar de-atunci încolo, de va fi ceva,
Vom clădi o lume, poate, undeva,
Ne-om iubi cu patos, ne-om hrăni din seva
Ce ne-o dă iubirea, mie şi... cuiva...

poezie de Florentina Mitrică (5 decembrie 2015)
Adăugat de Florentina Mitrică
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dor de mamă

Trec anii-n zbor
Şi timpul în neştire trece
Însă numai un singur dor
Cu viaţa timpul şi-l petrece.
Mi-e dor de tine, mamă dragă,
Mi-e tare dor; Ce mult mi-e dor!
Aş vrea să ştie o lume-ntreagă,
Că fără tine pot să mor!
Dar viaţa merge înainte,
Iar timpul zboară fără habar
Şi de ţi-ai pierdut dragul părinte
Inima-ţi plânge în zadar.
Căci nimeni înapoi n-aduce
O fiinţă a cărei vieţi s-a stins;
Degeaba sufletul îmi plânge,
Pierdută ai fost, oricât am plâns.
De atunci mult timp a mai trecut
Şi a fost mai mult un timp pierdut.
De atunci lacrimile s-au uscat,
Dar dorul tot n-a încetat.
Căci toată viaţa dor îmi va fi,
Cât pe Pământ eu voi trăi.
Mereu eu numai tristă sunt,
Dar oamenii-s nepăsători;
De toţi ar fi nemuritori,
Ce-ar mai fi viaţa pe Pământ?!
Dar tu te-ai dus înaintea lor
Şi m-ai lăsat c-un singur dor.
Şi acuma orice veselie
E ca şi cum n-ar exista;
Nimic nu-mi mai place mie,
Decât doar amintirea ta...
În mintea mea tu eşti tot vie
Şi vei trăi o veşnicie!
Aceasta-i unica bucurie
Ce poate să-mi mai placă mie.
Mi se întâmplă foarte rar
Un zâmbet şters să mai schiţez,
Mi se întâmplă mie, dar,
Mai mult nu pot să-mi imaginez.
Nici nu pot să râd voios,
Nu am puterea să o fac,
Din când în când zâmbesc frumos,
Însă numai când mă prefac.
De nimeni nu sunt înţeleasă,
Poate că le par prea voioasă;
Ei nu ştiu ce-n suflet se ascunde,
Căci nimeni în suflet nu pătrunde...
Doar tu adânc mi l-ai străpuns
Şi-n inima mea ai pătruns.
Eu nu sunt singura din lume
Ce a pierdut pe cineva
Şi nu-i de ajuns un singur nume
Izvorul vieţii a-l seca.
Mai sunt mulţi care-mi sunt aproape
Şi unii chiar mă înţeleg,
Dar numai tu ai fost tot ce se poate
Chema mai bun, mai înţelept.
De lângă mine ai plecat
Dar, mamă, eu nu te-am uitat!
Eu mă gândesc mereu la tine,
Tu eşti mereu doar lângă mine...

poezie de Cornelia Georgescu din Tăcere... (2006)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Orice pas până la Adevăr este minciuna. Căci Adevărul este tărâmul fără paşi şi fără căi. Când păşim către el, plecăm din casa Adevărului, spre Devenire. "Stai aici" spunea cineva", unde tot pleci?". Stai aici ca Adevăr. Adevărul este A-Fi-ul pe care toţi îl suntem. De aceea orice încercare de a-l căpăta este sortită pierii. Cum să capeţi ceva, să ajungi la acel ceva, când deja îl suntem? Mai bine să observăm de unde Gândul/Credinţa ca noi şi Adevărul nu suntem acelaşi lucru? Cine crede asta? De ce? Înainte de a pleca spre Adevăr, cine ne îndeamnă? Care e natura lui? După ce descoperim toate acestea, a dispărut şi "dorul de ducă" după un aşa închipuit Adevăr, ce este de fapt o imagine despre Adevăr.

citat din Laura Averchi
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu mă părăsi (extrase)

*

Mă tot gândesc undeva la acest râu, care curge de-a dreptul vijelios.
Şi-aceşti doi oameni în apă, încercând să se ţină unul de altul,
cât se poat de strâns, dar până la urmă-i prea mult, sunt copleşiţi.
Curentul e prea puternic. Trebuie să-şi dea drumul, să plutească separaţi.
Asta se întâmplă cu noi. E păcat, Kath, pentru că ne-am iubit atâta timp.
Dar, la urma urmei, nu mai putem sta veşnic împreună.

*
Am închis pe jumătate ochii şi mi-am imaginat că acesta a fost locul
unde toate pe care le-am pierdut încă din copilărie au ieşit la suprafaţă,
iar acum stau aici în faţa lor şi, dacă aş aştepta îndeajuns, o siluetă subţire
ar apărea la orizont dincolo de câmp, şi încet-încet s-ar tot mări, iar eu
aş vedea că-i Tommy, şi ne-am face cu mâna, şi poate chiar ne-am striga.

*
Trebuie să acepţi că uneori astfel merg lucrurile-n lumea asta.
Opiniile oamenilor, sentimentele lor, o iau pe un făgaş, apoi pe altul.
Şi, iată, se întâmplă că-n acest proces într-un anumit punct te maturizezi.

*
Am văzut cum se-apropie cu repeziciune o lume nouă.
Mai ştiinţifică, mai eficientă, da. Cu remedii pentru vechile boli. Foarte bine.
Dar o lume aspră, crudă. Şi-am zărit o fetiţă, ochii ei strâns închişi,
ţinând la piept lumea cea bună, cea veche; acea lume despre care ştia
în inima ei că nu va putea rămâne, iar ea o strângea la piept şi implora,
şi nu voia să-i dea drumul.

poezie de Kazuo Ishiguro, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem preadevreme

la un moment dat,
rămâi suspendat deasupra ta,
refuzi să hotărăşti dacă
mai întorci chestia aia făcută din sticlă
prin care, din acelaşi jos spre alt sus,
moartea se scurge în viaţă.

apoi timpul îţi intră pe sub unghii,
de pierdut când zgârii zidul prăvăliei din colţ,
de unde ai cumpăra spaţii mici,
la pungă,
pentru că nu ai suficienţi ani în minus
prin buzunare
pentru un limitless...

auzi cum te strigă vânzătorul de zile,
nu întorci nici ceasul, nici capul,
prin urechile tale
a trecut înainte un somn lichid
cu gust de absint şi cuţite de corsar
care ţi-a luat în sclavie echilibrul...

îţi târăşti ochii înapoi unde vedeai.

acolo,
se poate trăi şi fără timp,
doar cu spaţiu,
aşa cum ai aflat prea târziu
că trăiesc toţi copiii,
până să înveţe
cumplitele învârtiri pe cadrane.

dincolo,
e în gol
toată superba rotire a inimii.

poezie de Corina Daşoveanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

VI

Pasărea domesticită sta în colivia ei - iar pasărea liberă în pădure.
Întâmplarea le întâlni când vremea apropierii lor se născu.
Pasărea sălbatică strigă: "O! Draga mea prietenă - hai să zburăm prin largul pădurii".
Pasărea din colivie şoptea: "Vin-o aici, aici amândouă trăi-vom în astă colivie".
"Oare între zăbrele - putea-voi să-mi întind larg, larg, aripile mele?" - spunea pasărea liberă.
"Vai! - n-aş şti în ce loc să-mi fac cuib sub întinsul acestei bolte înstelate" - spunea pasărea întemniţată.

Draga mea - vino să cântăm - cântarea pădurilor.
Apropie-te de mine şi te voi învăţa vorbirea celor ştiutori.
Pasărea pădurilor răspunde: "Nu - niciodată cântecele nu se pot învăţa".
Pasărea din colivie spune: "Vai! deloc nu cunosc încă al pădurii cânt".

Sunt dornice de atâta dragoste - dar niciodată în zborul lor nu-şi vor putea atinge aripile.
Printre zăbrele se privesc şi dorinţa de a se pătrunde le e zadarnică.
Îşi flutură aripile şi neîncetat îşi cântă: "Vino lângă mine, dragostea mea!".

Cea cu aripile libere strigă: "Nu - nu pot - mi-e teamă de porţile zăvorâte ale coliviei tale".
Cea întemniţată rostea: "Vai! cât de vlăguite şi pline de moarte-mi sunt aripile!".

poezie celebră de Rabindranath Tagore, traducere de Silvian Lorin
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Du-te după ea! La naiba, nu mai sta acolo aşteptând ca ea să te sune. Du-te după ea pentru că asta ar trebui să faci când iubeşti pe cineva, nu să aştepţi să-ţi dea ea un semn care ar putea să nu vină niciodată. Nu lăsa oamenii să fie o simplă întâmplare pentru tine. Ea nu este o nenorocită de emisiune TV sau o tornadă care ţi se întâmplă. Sunt oameni pe care poate i-aş fi iubit dacă s-ar fi urcat într-un avion sau ar fi alergat pe stradă după mine sau m-ar fi sunat beţi la 4 noaptea pentru că trebuia să-mi vorbească chiar atunci şi pentru că nu vroiau să regrete asta. Chiar dacă sunt poate singura persoană care face lucruri nebuneşti pentru alţii ce nu ar da doi bani pe asta sau nu s-ar comporta ca nişte idioţi sau să fie complet vulnerabili şi oneşti. Să faci pe cineva să se îndrăgostească de tine este uşor şi nu poţi să stai acolo speriat, respirând în telefon. Nu este idea tuturor despre ce este dragostea, dar este ceea ce cred eu că ar trebui să fie, pentru că eu aşa fac. Aşa că du-te strigă-i dragostea ta, şi fii cu ea în moduri în care contează pentru că asta este frumos şi este generos şi asta înseamnă să iubeşti pe cineva. Este nepoliticos şi nesigur, dar nu contează.

citat din Harvey Milk
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adam şi Eva

Poate că aşa a început totul
îţi înmoi degetele în culoarea roşu
aşa s-a făcut
iar pasărea învaţă să zboare chiar şi cu sânge şiroindu-i din trup
pe
cărărui vechi de brumă
chiar şi pe picioarele tale care merg în neştire ca să caute
mănăstiri curate
şi
bătăia veche de toacă
acum când a rămas doar o tăcere adâncă şi galbenă de s-au prăbuşit toate
cu pumnalul pe o bordură ca şi cum s-ar fi rănit toate ale lumii acesteia
poate doar pasărea să mai ştie
pe unde a trecut prin ce leagăne şi-a lăsat duhul
ori pe unde s-a despărţit pe lângă ce fântâni de lume
să mai treacă
hrăneşte naibii pasărea aceasta altfel
se vor opri ceasurile
după inima ei
acum
liniştită
mai sunt doar câteva cărărui de smochini şi de brumă amestecate în timpurile-acestea
probabil ar trebui să îţi scriu despre bărbat şi femeie
cum s-au întâlnit când era răcoare şi bine în poala pădurii
de unde atâta Adam de unde ar fi Eva pe care o strânge la piept după stânci
ţinându-i sânul cu mâinile crămpoţindu-l cu mâinile mâinile mâinile coapsa jupa dezvelitura ei netedă
dumnezeu a uitat culoarea în pasăre şi nu îi mai dă drumul vreodată
stă cu ghiarele-n ei
pentru că şi el este pasăre şi are un ochi în spatele capului şi cu ochiul acela nu lasă
e
doar
calea
îngerilor
care aşteaptă în spatele furiei care priveşte de departe perechea
va mai curge mult sânge până se va despărţi bărbat de femeie, din pasăre
ca să alerge din nou
întâmpla-se-va din nou atunci atingerea bărbatului
ţinându-i din nou poala rochiei ridicând-o deasupra capului să se dezgolească odată sfârşitului
bărbatul
femeia
ţinându-şi sufletul în mâini fiecăruia
p
â
n
ă
la Eden.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce-şi doreşte o femeie?

Ce-şi doreşte o femeie
Ceas de ceas şi zi de zi?
Îţi spun eu acum, bărbate,
Dar atent te rog să fii!

Vrea mereu să se trezească
Mângâiată de-un sărut
Dăruit de cel pe care
L-a primit în aşternut.

Vrea să fie alintată,
Protejată şi iubită,
Vrea să fie, câteodată,
Nu surprinsă, ci... uimită

Uimită c-o vorbă dulce,
Uimită cu-n gest frumos,
Gest făcut de cel pe care
Îl iubeşte – al ei soţ.

Şi mai vrea, de sărbători,
Când se-mbracă mai... festiv,
Să-l surprindă pe-al ei soţ
Privind-o.... admirativ.

Să citească-n ochii lui
Dragoste, respect, mândrie,
Să-i audă gândurile:
"O iubesc! Oare ea stie?"

Şi uşor, luându-i mâna,
Într-un gest cavaleresc,
Să-l audă că-i şopteşte:
"Eşti frumoasă! Te iubesc!"

Ce-şi doreşte o femeie?
O floare, din când în când.
Dar nu că-i vreo sărbătoare.
Ci că lui îi dă prin gând

Să-i facă o bucurie.
Gândul lui a fost la ea,
Că doar ştie cât de tare
Floarea o va bucura.

Uneori, la ceas de seară,
Dup-o zi obositoare,
Când o vede supărată,
S-o întrebe ce o doare.

Să nu stea cu nepăsare
La televizor, în pat,
Ignorându-i suferinţa.
Asta nu-i de acceptat!

Dacă vede că-i nervoasă,
"Cu fundu-n sus", iritată,
Să aibă puţin răbdare,
Că nu e ea vinovată.

Precis are un motiv serios,
Doar că lui îi scapă
Ai puţintică răbdare,
Fii drăguţ şi o să-i treacă.

Ce-şi doreşte o femeie?
Un bărbat nu poate stii....
Vrea să fie preţuită
Şi iubită zi de zi!

Ea continuu dăruieşte
Muncă, timp şi energie.
Face tot ce-i stă-n putere
Pentru a-ţi fi bine ţie.

Ţie, celui ce-i eşti soţ
Şi copiilor, la fel.
Viaţa ei este-n viteză,
Are ritm de carusel.

Uneori te ameţeşte,
Simţi că ritmul nu-l poţi ţine
Şi tot ea te-ncurajează:
"Nu-ţi fă griji, că va fi bine!"

Şi când tu eşti obosit,
Dup-o zi istovitoare,
Ea, chiar de-i mai obosită,
Tot te-ntreabă ce te doare.

Cu-n zâmbet şi-o mângâiere
Te-nveleşte şi îţi spune:
"Odihneşte-te, iubire,
Şi-o să fii mai bine mâine!"

Ce-şi doreşte o femeie?
Hai serios, oare îţi pasă?
Vrea să fie fericită!
Vrea să-i fie bine-acasă!

Vrea ca soţul ei să-i fie
Şi prieten şi iubit.
Vrea ca lui să-i fie bine,
Vrea să-l vadă fericit!

Să îi poată povesti
Câte-n lună şi în stele,
Zilele să le împartă,
De-or fi bune, de-or fi rele.

Din priviri să se-nţeleagă
Şi să râdă amândoi
De vreo glumă de demult
Gustată doar de ei doi.

Şi acum, în încheiere,
Dacă tot n-aţi priceput
Ce-şi doreşte o femeie,
O s-o iau de la-nceput!

Staţi puţin, că am glumit!
Dragi bărbaţi, nu disperaţi!
Ştim că n-aveţi timp de astea
Sunteţi oameni ocupati.

Ce e cu-atâtea pretenţii?
Fetele-au înnebunit?
Oare ele nu observă
Că noi am încărunţit?

Nu prea mai avem răbdare
Pentru chestii... siropoase.
De stăm prea mult într-un loc
Ne-apucă dureri de oase.

Pentru voi, ai noştri soţi,
Să facem un rezumat:
Ce-şi doreşte o femeie?
Vrea un minunat BĂRBAT!

Unul care s-o cunoască,
S-o accepte, s-o iubească,
Să-i fie mereu alături,
Lângă el să-mbătrânească.

Să se certe, să se-mpace,
Să se bucure-mpreună,
Să-şi aline suferinţa,
Să-şi facă viaţa bună.

Fetelor, vă spun acum,
Şi cu asta-am terminat:
Îl avem chiar lângă noi
Pe-acel minunat BĂRBAT!
Doar că el s-a... camuflat

Ne iubeşte-n felul lui,
Aşa cum numai el ştie,
Aşezat şi liniştit,
Fără multă poezie.

poezie de Angela Marinescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zăboveşte Moş Crăciun?

Moş Crăciun nu zăboveşte
Chiar zăpadă dacă nu-i,
Sania îşi pregăteşte
Sus, în vârful muntelui!

Şi când se coboară-n vale,
Zboară, zboară, sănioară!
Nimeni nu îi stă în cale,
Este iute, iute zboară!

Aşa Moşul reuşeşte
Pe la toţi, la toţi, să treacă.
Stă puţin - şi iar porneşte,
Înhamă renii - şi pleacă!

Dacă eşti puţin atent,
Moş Crăciun este văzut.
Dacă nu, eşti repetent,
Pe Moşul - nu l-ai crezut!

A crede în Moş Crăciun
Înseamnă să fii atent
Şi copil cu suflet bun,
La şcoală nerepetent!

Şcoala te învaţă carte,
Să citeşti şi să poţi scrie.
Şi să creşti pe mai departe
Recitând o poezie.

poezie pentru copii de Radu Bunei (24 decembrie 2013)
Adăugat de Radu Bunei
Comentează! | Votează! | Copiază!